Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2010 drept an al „Simbolului de Credinţă”, reieşind din faptul că în acest an se împlinesc 1685 de la Primul Sinod Ecumenic (Niceea – 325), când au fost formulate primele 7 articole ale Simbolului nostru de Credinţă, numit „niceo-constantinopolitan”. Numărul de 1685 nu este o cifră tocmai rotundă şi nu ştiu în ce măsură a constituit un motiv serios pentru ca Sinodul să fi luat o asemene decizie, dar dacă ea a fost totuşi luată, considerăm necesar să facem o introducere în istoria acestui Crez, urmând ca pe viitor să se scrie studii serioase şi demult aşteptate, care să reflecte istoria şi teologia Simbolului nostru de Credinţă.[1]
Liturgică şi Tipic
Când şi cum să ne împărtăşim
Preluat din „Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”,
Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308.
Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi‑vă![1]
Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, ne întrebăm care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?
Anaforaua din Papirusul de la Barcelona (sec. IV)
O ANAFORA ALEXANDRINĂ NECUNOSCUTĂ.
PREZENTAREA TEXTULUI LITURGIC DE PE PAPIRUSUL DE LA BARCELONA (SEC. IV)
Descărcaţi studiul nostru în format PDF.
Aşteptăm comentariile dvstră aici sau pe forum.
Ectenia întreită de la sfârşitul Utreniei
Cineva m-a întrebat: De ce în Sâmbăta Mare, la Utrenia Prohodului, Ectenia întreită mai are două cereri în faţă, iar la restul Utreniilor din timpul anului nu le are? Ierom. Petru: Frumoasă întrebare. E şi destul de complicată. Iată şi răspunsul:
TIMPUL LITURGIC şi CALENDARUL BISERICESC
Viaţa pământească a omului este condiţionată de scurgerea ireversibilă a timpului. Odată cu căderea omului în păcat, timpul a căpătat mai mult o valenţă negativă, pentru că duce la moarte. Dumnezeu a vrut însă ca timpul să fie un „timp al mântuirii” prin depăşirea lui sau „înveşnicirea” lui. Anume Dumnezeu este Cel care dă sens timpului, El fiind nu numai creatorul lumii, ci şi a timpului însuşi.
De aceea, în creştinism în general, dar mai ales în cultul liturgic al Bisericii, timpul are o valoare mistagogică (tainică) şi eshatologică – el marcând pe de o parte anumite momente concrete şi precise din viaţa Bisericii, iar pe de altă parte, tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu, adică veşnicie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum dar şi pururea şi în vecii vecilor…, prin aceasta făcându-se prezentă în timp lucrarea lui Hristos prin Tainele Bisericii, dar nu în vederea accentuării timpului, ci a depăşirii lui spre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut – „în vremea aceea” – prin cultul liturgic sunt aduse într-un prezent real, spre un viitor înveşnicit şi mai real (datorită caracterului netrecător).
Una din condiţiile cultului divin public este ca acesta să fie săvârşit la un anumit timp, deci, Biserica nu face abstracţie de timp şi de derularea lui, ci se ocupă în mod special de studiul sistematic a tot ce este legat de el şi de fiecare etapă a lui. Acest studiu al timpului, din perspectiva noastră, are o latură astronomico-matematică şi una teologic-liturgică. Nici una dintre ele nu pot fi excluse, mai ales atunci când vorbim despre calendar – lucru pe care tocmai ne propunem să-l facem.
Obiceiuri liturgice locale în Basarabia
Deşi este normal ca Biserica Ortodoxă universală să opteze şi chiar să lucreze în vederea consolidării unității depline dintre Bisericile locale, inclusiv la nivel de rituri liturgice, există anumite tradiţii liturgice locale care sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa poporului şi chiar a preoţilor dintr-o anumită zonă geografică mai mică sau mai mare. Unele din deosebirile liturgice dintre Bisericile Ortodoxe locale (nu doar autocefale, ci şi autonome şi chiar eparhiale) sunt foarte mari, cu implicarea unor factori dogmatici, şi totuşi, Biserica nu vede în aceasta o problemă, păstrând comuniunea Ei neclintită. Ba chiar această "unitate în diversitate" dă o frumusețe aparte Ortodoxiei, care nu există în romano-catolicism, de exemplu.
De aceea, ne-am gândit că nu ar fi deloc greşit să vorbim şi despre un rit liturgic basarabean, mai ales că Basarabia a fost şi rămâne o zonă de interferenţă a ritului liturgic româno-bizantin cu cel rusesc. În afară de unele comunităţi izolate (foarte puţine ca număr), nu există parohii sau mănăstiri în care să se slujească exact ca în România sau exact ca în Rusia. Mă refer aici doar la comunităţile româneşti (moldoveneşti) nu şi la cele ruseşti, unde aproape totul e ca la ruşi, dar chiar şi acolo nu sunt neglijate în totalitate particularităţile locale ale cultului.
Înrudirile spirituale ce se crează în urma Botezului
Pe lângă înrudirea trupească (fizică), în creştinism se ţine cont şi de înrudirea spirituală. Canonul 53 de la Sinodul Trulan (691-692), singurul care abordează această problemă[1], numeşte înrudirea spirituală ca fiind „mai presus decât legătura cea după trup”, de unde şi o serie întreagă de confuzii. Aceastea apar pentru că Biserica interzice căsătoria între rudele după trup până la al 7-lea grad, dar acelaşi Canon interzice legătură dintre rudele spirituale doar până la gradul 2 (unii extrinzându-o mai târziu până la gradul 3). Deci, acest „mai presus” trebuie înţeles în sens calitativ (duhovnicesc), nu că el ar implica aceleaşi resticţii ca la înrudirea trupească, unde se pune şi problema „amestecului de sânge”.
Şi în prezent, de foarte multe ori, această reglementare canonică nu este înţeleasă corect, ivindu-se două categorii de întrebări:
– Dacă e bine sau nu să fie botezaţi în aceeaşi apă un băiat şi o fată?
– Dacă soţul şi soţia pot asista la acelaşi botez (împreună)? Dacă doi tineri (băiat şi fată), care au asistat la un botez, se mai pot căsători?
Încercăm să răspunde sistematic la aceste categorii de întrebări.
SFINTELE TAINE ŞI NUMĂRUL LOR ÎN TRADIŢIA ORTODOXĂ
Învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine este destul de complexă, încât o prezentare, chiar şi foarte succintă a ei, trebuie, în primul rând, să înlăture toate prejudecăţile şi înţelesurile greşite cu privire
Din păcate, şi nu doar în privinţa acestui capitol de dogmatică[1], mai ales după căderea Constantinopolului sub turci (anul 1453), teologia ortodoxă a preluat o serie de scheme şi formulări din scolastica romano-catolică, iar aceste înţelesuri total eronate şi neconforme cu Tradiţia Ortodoxă, se perpetuează deja de câteva secole în catehismele şi manualele ortodoxe – ceea ce îngrijorează foarte mult pe mai mulţi teologi şi trăitori ortodocşi din ultima vreme.[2] De aceea am considerat important să facem, pentru început, o prezentare generală a problemei, urmând ca, de acum înainte, acest subiect să nu rămână doar pe buzele criticiştilor (uneori neavizaţi), ci să devină un punct de pornire pentru teologii de astăzi, care ar trebui să se debaraseze de urâtul şi ereticul obicei de a copia manualele unul de la altul, şi să se întoarcă la izvoarele autentice ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe, de unde vor înţelege că lucrurile stau altfel.
Având gândul nobil de a pune început unor dezbateri teologice privind Sfintele Taine, am hotărât să scriu despre informaţiile pe care le desprindem din Tradiţie cu privire la acest subiect. Nu voi începe cu „definiţia” (nedefinitului), „numărul” (nesfârşitului) şi „împărţirea” (nedespărţitului), ci cu o prezentare istorică succintă, fără de care nu se poate înţelege de unde ne-am pricopsit cu atâtea idei eretice despre Sfintele Taine.
Când trebuie să prăznuim Sfânta Treime?
Mai mulţi clerici şi credincioşi din România, auzind că în alte Biserici Ortodoxe Sărbătoarea Sfintei Treimi este chiar în Duminca Cincizecimii şi nu a doua zi, m-au întrebat cum e corect. Iată răspunsul meu:
Manuscrise liturgice în bibliotecile româneşti
În 2008 am fost în mai multe Biblioteci din România şi am căutat manuscrise şi cărţi vechi de cult. Am căutat în special Liturghiere şi Molitfelnice. Am găsit şi studiat câteva zeci de astfel de izvoare, majoritatea necunoscute şi necercetate de nimeni până acum. Cel mai vechi izvor a fost un text al Liturghiei din sec. 14, aflat la Biblioteca Sinodului BOR, text slavonesc în manuscris pe pergament (sul). L-am studiat, dar nu mi s-a permis să-l fotografiez. Mi-a făcut doar notiţe, iar la unele, am reşit să fotografiez câte 2-3 pagini, dar nu am voie să le postez nici pe alea.
Am uitat să spun că e vorba de cărţi în slavonă şi greacă, dar nu şi în română, căci astea sunt mai noi şi nici nu am avut timp pentru ele.