Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: spovedanie

Părintele Macarie Simonopetritul: întrebări şi răspunsuri despre spovedanie

Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.

Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?

Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească. 

Interviu cu pr. Macarie Simonopetritul despre Spovedanie

parintele_macarie_simonopetritul

Preacuvioase părinte Macarie! Pornind de la Tradiţia Bisericii, pe care o cunoașteți foarte bine şi de la propria experiență, aş vrea să ne împărtășiți câteva gânduri despre unele aspecte practice legate de Taina Spovedaniei.

Întâi de toate aş vrea să ne spuneți ce este Spovedania şi dacă este obligatoriu ca ea să fie făcută înainte de fiecare împărtășire?

Înainte de a vorbi despre Taina Spovedaniei şi legătura ei cu Taina Euharistiei, trebuie să spunem că Însăşi Biserica este o taină. Sistemul celor 7 Taine este străin Ortodoxiei şi a fost împrumutat fără discernământ din teologia latină. La origini, Părinţii Bisericii vedeau întreaga lucrare a Bisericii ca o singură taină – cea a mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt. „Sacramentele” sunt doar nişte căi care ne fac părtaşi la Taina lui Hristos. Iniţierea în această Taină unică se face prin Botez şi Mirungere, iar culmea acestei comuniuni cu Hristos o avem în Euharistie. 

Ce le-am spus unor teologi occidentali despre pocăinţă

ANANIAS2-up2Unui ortodox îi este dificil să vorbească despre pocăinţă într-o limbă occidentală, pentru că limbile occidentale şi gândirea omului occidental este imprimată de principii şi concepte juridice, iar noţiunile de păcat, pocăinţă şi iertare sunt văzute diferit decât în Răsărit. Chiar şi limba română, deşi este de origine latină şi este asemănătoare cu unele limbi occidentale, şi-a elaborat în decursul timpului o terminologie mai adecvată sau, după caz, a atribuit cuvintelor de origine latină un „sens ortodox”. De aceea, înainte de a trece la expunerea propriu-zisă, este important să ţinem seama de aceste diferenţe terminologice pentru că, pe alocuri, ele sunt determinante.

Păcatul (în latină: peccatum; în greacă amartia), în gândirea occidentală este asociată cu ofensa adusă lui Dumnezeu şi cu vina (culpa) faţă de El. Nici una dintre aceste noţiuni nu este proprie Ortodoxiei. Noi înţelegem păcatul ca o înstrăinare de Dumnezeu şi ca o boală spirituală. Prin urmare, inclusiv pocăinţa (în latină: paenitentiam) şi iertarea (în latină: remissionem) sunt văzute în Ortodoxie nu ca acte juridice, ci ca procese terapeutice ale minţii şi ale spiritului uman. Limba greacă numeşte pocăinţa mentanoia (sau metania), care înseamnă schimbarea modului de a gândi (şi de a fi). Omul care se pocăieşte nu este cel care doar îşi recunoaşte greşeala şi cere să fie absolvit de un anumit păcat, ci, după interpretările patristice ortodoxe, pocăinţa înseamnă curăţirea şi restaurarea naturii umane prin harul Duhului Sfânt, sfinţirea şi îndumne­zeirea omului până la asemănarea cu Dumnezeu. De fapt, încă în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu propunea ca termenul grecesc metanoia să fie tradus nu prin poenitentia, ci prin resipiscentia, care înseamnă „venire în sine”, „restabilirea sinelui”. Nici această variantă de traducere nu este foarte exactă, dar ea este mai ontologică, şi mai puţin psihologică şi juridică. 

Hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse despre duhovnici şi unele abuzuri în Taina Spovedaniei

spovedanie

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 decembrie 1998,
despre cazurile tot mai des întâlnite în ultima vreme de rea folosire de către
unii duhovnici a puterii de a lega de a dezlega

Hotărâm:

  1. Având în vedere tot mai desele reclamaţii ale mirenilor privind acţiunile neîntemeiate canonic ale unor păstori de suflete, a aduce la cunoştinţă preoţilor care duc slujirea duhovniciei despre neacceptarea constrângerii sau convingerii păstoriţilor, împotriva voinţei lor, la următoarele acţiuni sau hotărâri:
    –         primirea monahismului,
    –         îndeplinirea unei oarecare ascultări / slujiri bisericeşti,
    –         acordarea unor donaţii,
    –         căsătoria,
    –         divorţul sau respingerea căsătoriei (cu excepţia cazurilor când acea persoană nu se poate căsători din motive canonice),
    –         respingerea relaţiilor conjugale în familie,
    –         neacceptarea serviciul militar,
    –         neacceptarea de a merge la vot sau respingerea altor obligaţii cetăţeneşti,
    –         neacceptarea ajutorului medical,
    –         neacceptarea primirii educaţiei şcolare,
    –         angajarea la muncă sau schimbarea locului de muncă,
    –         schimbarea locului de trai.

Interviu DESPRE IERTARE

hristos-femeia-desfranata1

1.  Părintele Petru, mi-am propus să vorbim astăzi despre iertare. O temă care este simplă doar la prima vedere, pentru că dacă ne adâncim puțin, descoperim lucruri surprinzătoare. Mântuitorul Hristos după ce i-a învățat pe ucenici Rugăciunea Domnească și arhicunoscutele cuvinte: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” adaugă: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Sfânta Evanghelie după Matei, 6, 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atât de important, încât Dumnezeu ne atenționează, că, dacă nu iertăm oamenilor greșelile lor, nu putem aștepta milă și iertare de la Dumnezeu?

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi persoana fiecăruia din noi se împlineşte doar în măsura în care suntem în comuniune cu El şi cu cei creaţi după chipul Lui. Omul poate avea o relaţie personală cu Dumnezeu, dar nu una individuală, neglijându-i pe ceilalţi oameni, pe care Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult, şi pentru care Mântuitorul de asemenea şi-a vărsat Sângele Său, chemându-ne pe toţi deopotrivă la El. Mai mult decât atât, Hristos îl consideră pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Său (Matei 25:40,45) şi, de multe ori, apare în faţa noastră sub chipul unui sărac, cerşetor, bolnav sau poate învăţător, medic şi, de ce nu, chiar poliţist sau judecător, iar noi suntem chemaţi să-L vedem pe El în fiecare din aceştia. Iată de ce, respectând logica şi firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai întâi noi să iertăm pe aceştia, care au slăbiciuni asemenea nouă, şi abia apoi să cerem iertare de la El (cf. Matei 5:23-24). Aceasta şi pentru a înţelege că greşelile pe care le facem noi înaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decât cele pe care le face aproapele cu noi şi, respectiv, dacă Dumnezeu este în stare să ne ierte nouă mult, de ce noi nu suntem în stare să iertăm puţin aproapelui (cf. Matei 18:21-35), mai ales că, cel puţin o mică parte din greşeala pe care i-o imputăm aproapelui s-ar putea să fie provocată (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva că mândria şi aroganţa din noi nu ne permit să observăm şi să ne asumăm partea de vină… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu să ne ierte deplin şi necondiţionat, iar noi nu suntem în stare să iertăm până la capăt şi încă mai punem şi condiţii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheamă la logică… 

Iarăşi despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire. Concretizarea poziţiilor

Confession_1Istoria Bisericii cunoaşte mai multe valuri de discuţii despre deasa împărtăşire şi pregătirea pentru primirea ei. În ultima vreme, însă, dezbaterile s-au canalizat mai mult în direcţia precizării raportului dintre spovedanie şi împărtăşire, iar tonul discuţiilor a creat impresia conturării a două tabere adverse care nu se pot nicidecum înţelege la această temă. Şi, într-adevăr, careva „tabere adverse” există şi ele practic nu comunică una cu alta, ci doar se atacă mai mult sau mai puţin frăţeşte şi, de obicei, fără argumente istorice şi canonice irefutabile. Unii citează anumiţi duhovnici, alţii îi citează pe alţii, dar puţini dintre ei încearcă raporteze tradiţiile dintr-un anumit timp şi spaţiu concret la Sfânta Tradiţie a Bisericii Universale

Opinia generală despre cele două tabere este următoarea: cei care se autointitulează „tradiţionalişti” consideră spovedania trebuie preceadă în mod obligatoriu împărtăşirea euharistică, iar cei care sunt numiţi de către „tradiţionalişti” ca fiind „liberali”, consideră nu-i nevoie în mod obligatoriu te spovedeşti înainte de împărtăşirea euharistică. (Apropo, cei ce se numesc „tradiţionalişti” nu vorbesc aproape deloc despre spovedania înainte de Sfântul Maslu, ceea ce confirmă o dată în plus unghiul destul de îngust al abordării problemelor.)

În realitate, însă, eu cred că portretul acestor „tabere” este mult mai complex şi cei care se apucă să abordeze acest subiect trebuie să ţină cont anume de nuanţe, fără să se grăbească să-i pună pe ceilalţi într-o „oală” în care aceia se simt cu totul străini. Eu, de exemplu, văd nu două, ci patru abordări diferite ale relaţiei dintre spovedanie şi împărtăşire şi, respectiv, patru „tabere” mai mult sau mai puţin opozante: 

Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire

sfanta-spovedanie

Întrebare din partea revistei „Kifa” (Moscova): Părinte, Petru! În ultima perioadă, în blogosfera ortodoxă rusă, tot mai intens se discută problema legăturii dintre mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea euharistică. Cum au ajuns să fie legate aceste Taine între ele? De ce, după părerea Dumneavoastră, problema a ajuns să fie atât de intens discutată?

Discuţiile pe marginea acestui subiect, în mediul bisericesc rusesc, se poartă cel puţin din anul 2006 şi acest lucru este îmbucurător. Am urmărit cu atenţie tot ce s-a scris la această temă şi, după părerea mea, majoritatea teologilor care s-au pronunţat la acest subiect pun problema foarte corect şi vin cu propuneri care se înscriu destul de reuşit în duhul Tradiţiei Bisericii, precum şi în realitatea vieţii bisericeşti de astăzi.

După cum vom vedea mai jos, grecii nu au o astfel de problemă, dar la noi, unde împărtăşirea sistematică abia este restabilită pe ici-pe colo, se constată că aceasta este împiedicată de „regula” mărturisirii laicilor înainte de fiecare împărtăşire. De multe ori, mărturisirea este făcută în mare grabă sau formal, transformându-se, în cel mai bun caz, într-o simplă binecuvântare pentru împărtăşire. Preoţii sinceri şi conştienţi pe bună dreptate ridică această întrebare, mai ales că ei înşişi nu se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire, iar „ipocrizia dublului standard” nu poate continua la nesfârşit. Aşa cum spun Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Nicodim Aghioritul, regulile privind pregătirea pentru împărtăşire (post, rugăciune, spovedanie – dacă este cazul) trebuie să fie identice atât în cazul clericilor, cât şi al credincioşilor. Clericii nu au și nu pot avea nici un fel de privilegii la primirea împărtăşirii, ci numai obligaţii suplimentare legate de învăţare şi slujire. Sper că acest lucru va fi înţeles mai bine din abordarea istorico-liturgică şi duhovnicească pe care ne-am propus să o facem în cele ce urmează. 

Despre învăţăturile proaste ale unor preoţi şi despre cele 24 de vămi

 

Întrebare: Părinte Petru, cât de corect este obiceiul unor preoţi de a da la Spovedanie canonul de a aprinde 24 de lumânări pentru cele 24 de vămi şi ce sunt „vămile văzduhului”.

Răspuns: Întrebarea e foarte bună, numai că răspunsul meu s-ar putea să-i deranjeze pe mulţi preoţi care fie nu ştiu, fie prostesc lumea, încercând să aducă venituri bisericii sau lor înşişi prin vinderea de lumânări, Biblii la 3-4 preţuri, aprinderea de policandre sau alte chestiuni de genul acesta. Cu multă durere în suflet, sunt nevoit să vă spun să fugiţi de asemenea preoţi sau, cel puţin, să nu vă mai spovediţi la ei. Şi asta nu pentru că n-ar avea harul preoţiei (care e altceva decât harul mântuitor al fiecărui creştin), ci pentru vă pot călăuzi greşit, chiar dacă slujbele săvârşite de ei sunt valabile din punct de vedere sacramental. Niciodată nu trebuie să credem în efecte mecanice ale unor rituri bisericeşti, ci trebuie să căutăm pocăinţa profundă şi schimbarea vieţii noastre conform poruncilor lui Dumnezeu (pe care le găsim în primul rând în Sfânta Scriptură). Este o prostie să spui sau să crezi că dacă aprinzi un anumit număr de lumânări în anumite momente ale slujbei sau ale zilei, totul se va rezolva de la sine. Este absurd şi păgâneşte să credem că dacă dăm de pomană 24 de cănițe, 24 de colăcei sau 24 de alte lucruri, ne-am cumpărat sau ne-am asigurat în vreun fel mântuirea. E şi mai grav când credem că astfel de obiceiuri i-ar ajuta pe cei adormiţi, chiar dacă ei au dus un mod de viaţă necreştinesc, departe de Biserică.

Iar acum despre vămi:

Când şi cum să ne împărtăşim

Preluat din Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”,
Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308.

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropi­aţi‑vă![1]

Ce îndemn călduros! Ce in­vitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de bi­serică” (în comparaţie cu majori­tatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămâ­nem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpâ­nului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fie­care Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâm­plă, ne întrebăm care mai este ros­tul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi ni­meni nu „bea”?! Pentru ce mai să­vârşim atunci Liturghia în fi­ecare duminică sau chiar în fie­care zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce în­vaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?