Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: mărturisire

Părintele Macarie Simonopetritul: întrebări şi răspunsuri despre spovedanie

Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.

Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?

Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească. 

Interviu cu pr. Macarie Simonopetritul despre Spovedanie

parintele_macarie_simonopetritul

Preacuvioase părinte Macarie! Pornind de la Tradiţia Bisericii, pe care o cunoașteți foarte bine şi de la propria experiență, aş vrea să ne împărtășiți câteva gânduri despre unele aspecte practice legate de Taina Spovedaniei.

Întâi de toate aş vrea să ne spuneți ce este Spovedania şi dacă este obligatoriu ca ea să fie făcută înainte de fiecare împărtășire?

Înainte de a vorbi despre Taina Spovedaniei şi legătura ei cu Taina Euharistiei, trebuie să spunem că Însăşi Biserica este o taină. Sistemul celor 7 Taine este străin Ortodoxiei şi a fost împrumutat fără discernământ din teologia latină. La origini, Părinţii Bisericii vedeau întreaga lucrare a Bisericii ca o singură taină – cea a mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt. „Sacramentele” sunt doar nişte căi care ne fac părtaşi la Taina lui Hristos. Iniţierea în această Taină unică se face prin Botez şi Mirungere, iar culmea acestei comuniuni cu Hristos o avem în Euharistie. 

Ce le-am spus unor teologi occidentali despre pocăinţă

ANANIAS2-up2Unui ortodox îi este dificil să vorbească despre pocăinţă într-o limbă occidentală, pentru că limbile occidentale şi gândirea omului occidental este imprimată de principii şi concepte juridice, iar noţiunile de păcat, pocăinţă şi iertare sunt văzute diferit decât în Răsărit. Chiar şi limba română, deşi este de origine latină şi este asemănătoare cu unele limbi occidentale, şi-a elaborat în decursul timpului o terminologie mai adecvată sau, după caz, a atribuit cuvintelor de origine latină un „sens ortodox”. De aceea, înainte de a trece la expunerea propriu-zisă, este important să ţinem seama de aceste diferenţe terminologice pentru că, pe alocuri, ele sunt determinante.

Păcatul (în latină: peccatum; în greacă amartia), în gândirea occidentală este asociată cu ofensa adusă lui Dumnezeu şi cu vina (culpa) faţă de El. Nici una dintre aceste noţiuni nu este proprie Ortodoxiei. Noi înţelegem păcatul ca o înstrăinare de Dumnezeu şi ca o boală spirituală. Prin urmare, inclusiv pocăinţa (în latină: paenitentiam) şi iertarea (în latină: remissionem) sunt văzute în Ortodoxie nu ca acte juridice, ci ca procese terapeutice ale minţii şi ale spiritului uman. Limba greacă numeşte pocăinţa mentanoia (sau metania), care înseamnă schimbarea modului de a gândi (şi de a fi). Omul care se pocăieşte nu este cel care doar îşi recunoaşte greşeala şi cere să fie absolvit de un anumit păcat, ci, după interpretările patristice ortodoxe, pocăinţa înseamnă curăţirea şi restaurarea naturii umane prin harul Duhului Sfânt, sfinţirea şi îndumne­zeirea omului până la asemănarea cu Dumnezeu. De fapt, încă în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu propunea ca termenul grecesc metanoia să fie tradus nu prin poenitentia, ci prin resipiscentia, care înseamnă „venire în sine”, „restabilirea sinelui”. Nici această variantă de traducere nu este foarte exactă, dar ea este mai ontologică, şi mai puţin psihologică şi juridică. 

Interviu DESPRE IERTARE

hristos-femeia-desfranata1

1.  Părintele Petru, mi-am propus să vorbim astăzi despre iertare. O temă care este simplă doar la prima vedere, pentru că dacă ne adâncim puțin, descoperim lucruri surprinzătoare. Mântuitorul Hristos după ce i-a învățat pe ucenici Rugăciunea Domnească și arhicunoscutele cuvinte: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” adaugă: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Sfânta Evanghelie după Matei, 6, 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atât de important, încât Dumnezeu ne atenționează, că, dacă nu iertăm oamenilor greșelile lor, nu putem aștepta milă și iertare de la Dumnezeu?

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi persoana fiecăruia din noi se împlineşte doar în măsura în care suntem în comuniune cu El şi cu cei creaţi după chipul Lui. Omul poate avea o relaţie personală cu Dumnezeu, dar nu una individuală, neglijându-i pe ceilalţi oameni, pe care Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult, şi pentru care Mântuitorul de asemenea şi-a vărsat Sângele Său, chemându-ne pe toţi deopotrivă la El. Mai mult decât atât, Hristos îl consideră pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Său (Matei 25:40,45) şi, de multe ori, apare în faţa noastră sub chipul unui sărac, cerşetor, bolnav sau poate învăţător, medic şi, de ce nu, chiar poliţist sau judecător, iar noi suntem chemaţi să-L vedem pe El în fiecare din aceştia. Iată de ce, respectând logica şi firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai întâi noi să iertăm pe aceştia, care au slăbiciuni asemenea nouă, şi abia apoi să cerem iertare de la El (cf. Matei 5:23-24). Aceasta şi pentru a înţelege că greşelile pe care le facem noi înaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decât cele pe care le face aproapele cu noi şi, respectiv, dacă Dumnezeu este în stare să ne ierte nouă mult, de ce noi nu suntem în stare să iertăm puţin aproapelui (cf. Matei 18:21-35), mai ales că, cel puţin o mică parte din greşeala pe care i-o imputăm aproapelui s-ar putea să fie provocată (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva că mândria şi aroganţa din noi nu ne permit să observăm şi să ne asumăm partea de vină… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu să ne ierte deplin şi necondiţionat, iar noi nu suntem în stare să iertăm până la capăt şi încă mai punem şi condiţii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheamă la logică… 

Iarăşi despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire. Concretizarea poziţiilor

Confession_1Istoria Bisericii cunoaşte mai multe valuri de discuţii despre deasa împărtăşire şi pregătirea pentru primirea ei. În ultima vreme, însă, dezbaterile s-au canalizat mai mult în direcţia precizării raportului dintre spovedanie şi împărtăşire, iar tonul discuţiilor a creat impresia conturării a două tabere adverse care nu se pot nicidecum înţelege la această temă. Şi, într-adevăr, careva „tabere adverse” există şi ele practic nu comunică una cu alta, ci doar se atacă mai mult sau mai puţin frăţeşte şi, de obicei, fără argumente istorice şi canonice irefutabile. Unii citează anumiţi duhovnici, alţii îi citează pe alţii, dar puţini dintre ei încearcă raporteze tradiţiile dintr-un anumit timp şi spaţiu concret la Sfânta Tradiţie a Bisericii Universale

Opinia generală despre cele două tabere este următoarea: cei care se autointitulează „tradiţionalişti” consideră spovedania trebuie preceadă în mod obligatoriu împărtăşirea euharistică, iar cei care sunt numiţi de către „tradiţionalişti” ca fiind „liberali”, consideră nu-i nevoie în mod obligatoriu te spovedeşti înainte de împărtăşirea euharistică. (Apropo, cei ce se numesc „tradiţionalişti” nu vorbesc aproape deloc despre spovedania înainte de Sfântul Maslu, ceea ce confirmă o dată în plus unghiul destul de îngust al abordării problemelor.)

În realitate, însă, eu cred că portretul acestor „tabere” este mult mai complex şi cei care se apucă să abordeze acest subiect trebuie să ţină cont anume de nuanţe, fără să se grăbească să-i pună pe ceilalţi într-o „oală” în care aceia se simt cu totul străini. Eu, de exemplu, văd nu două, ci patru abordări diferite ale relaţiei dintre spovedanie şi împărtăşire şi, respectiv, patru „tabere” mai mult sau mai puţin opozante: 

Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire

sfanta-spovedanie

Întrebare din partea revistei „Kifa” (Moscova): Părinte, Petru! În ultima perioadă, în blogosfera ortodoxă rusă, tot mai intens se discută problema legăturii dintre mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea euharistică. Cum au ajuns să fie legate aceste Taine între ele? De ce, după părerea Dumneavoastră, problema a ajuns să fie atât de intens discutată?

Discuţiile pe marginea acestui subiect, în mediul bisericesc rusesc, se poartă cel puţin din anul 2006 şi acest lucru este îmbucurător. Am urmărit cu atenţie tot ce s-a scris la această temă şi, după părerea mea, majoritatea teologilor care s-au pronunţat la acest subiect pun problema foarte corect şi vin cu propuneri care se înscriu destul de reuşit în duhul Tradiţiei Bisericii, precum şi în realitatea vieţii bisericeşti de astăzi.

După cum vom vedea mai jos, grecii nu au o astfel de problemă, dar la noi, unde împărtăşirea sistematică abia este restabilită pe ici-pe colo, se constată că aceasta este împiedicată de „regula” mărturisirii laicilor înainte de fiecare împărtăşire. De multe ori, mărturisirea este făcută în mare grabă sau formal, transformându-se, în cel mai bun caz, într-o simplă binecuvântare pentru împărtăşire. Preoţii sinceri şi conştienţi pe bună dreptate ridică această întrebare, mai ales că ei înşişi nu se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire, iar „ipocrizia dublului standard” nu poate continua la nesfârşit. Aşa cum spun Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Nicodim Aghioritul, regulile privind pregătirea pentru împărtăşire (post, rugăciune, spovedanie – dacă este cazul) trebuie să fie identice atât în cazul clericilor, cât şi al credincioşilor. Clericii nu au și nu pot avea nici un fel de privilegii la primirea împărtăşirii, ci numai obligaţii suplimentare legate de învăţare şi slujire. Sper că acest lucru va fi înţeles mai bine din abordarea istorico-liturgică şi duhovnicească pe care ne-am propus să o facem în cele ce urmează. 

Când şi cum să ne împărtăşim

Preluat din Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”,
Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308.

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropi­aţi‑vă![1]

Ce îndemn călduros! Ce in­vitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de bi­serică” (în comparaţie cu majori­tatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămâ­nem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpâ­nului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fie­care Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâm­plă, ne întrebăm care mai este ros­tul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi ni­meni nu „bea”?! Pentru ce mai să­vârşim atunci Liturghia în fi­ecare duminică sau chiar în fie­care zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce în­vaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta? 

Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită.

Întrebarea vine de o persoană care, probabil, ştie că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi. Spre folosul tuturor voi puncta principalele idei de ordin istorico-liturgic, fără a avea pretenţia unui studiu ştiinţific. Nu voi atinge nici implicaţiile duhovniceşti sau dogmatice ale spovedaniei, ci doar pe cele legate de întrebare.

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop sau un preot delegat) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri în primele trei-patru secole, informaţiile istorice sunt lacunare şi confuze. Se ştie doar că existau două tipuri total diferite de mărturisire a păcatelor, care foarte târziu „au fuzionat”, rezultând practica spovedaniei.

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari – acceptată o singură dată după Botez (cf. Păstorul Herma, Tertulian ş.a.) sau cel mult de 2-3 ori în viaţă – când episcopul (sau chiar sinoadele locale – vezi Canonul 5, Sin. I Ecumenic) hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această mărturisire se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau mărturisite în taină episcopului sau unui preot delegat de acesta. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista şi o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, de cele mai multe ori nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI. Mai mult decât atât, abia în sec. XII, mai întâi în Apus, apoi şi în Răsărit, s-a generalizat ideea că mărturisirea păcatelor ar fi singura formă de pocăinţă – ceea ce, bineînţeles, este greşit.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici atunci însă nu exista o rugăciune sau formulă „de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte despre „puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre „harul de a lega şi a dezlega” (cum e mai specific limbajului ortodox) şi care nu era văzută prin prisma unei „formule”, ci prin admiterea la împărtăşirea euharistică. Bineînţeles, existenţa unei „formule de dezlegare” implică şi factorul psihologic, care îl linişteşte pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV, în Răsărit se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună „Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a „formulei de dezlegare”. Deci „formula” actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu "să-l ierte şi să-i lase păcatele" penitentului, dar şi el însuşi "îl iartă şi-l dezleagă" pe acesta, în virtutea "puterii date lui". Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) se cerea iertarea de la Dumnezeu, nu se proclama/declara.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: "şi eu nevrednicul preot…", care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privim în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele "in persona Ecclesiae", pe când din punct de vedere romano-catolic – "in persona Christi". Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic oarecum.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămânându-se la formula:"Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte, fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin".

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): "Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!". Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre „vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei Andreicuţ,  într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhiului, dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: "Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: "cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute", pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor".

f) Însumând (oarecum subiectiv) învăţătura Bisericii Ortodoxe despre mărturisirea păcatelor, propun spre discuţii şi următoarea rugăciune (nu „formulă”) de dezlegare: Doamne, Dumnezeul nostru, care mi-ai dat mie nevrednicului slujitor harul şi puterea de a lega şi de dezlega păcatele celor care cred întru Tine, primeşte mărturisirea şi pocăinţa robului Tău (N) şi-i iartă toate păcatele (aici preotul îi face semnul crucii pe cap). Că Tu eşti Dumnezeu care miluieşti şi mântuieşti şi Ţie slavă înălţăm, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

___________________

P.S. Discuţia privind acest subiect poate fi continuată aici.