Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: canon

Istoria “Rânduielii” înainte şi după împărtăşire

Istoria "Rânduielii" înainte şi după împărtăşire este un subiect foarte important, mai ales în contextul mişcării de renaştere duhovnicească şi euharistică din ultima vreme. De exemplu, în primul mileniu creştin, se credea că Laudele bisericeşti şi mai ales Liturghia, conţin în sine toate elementele pregătitoare pentru împărtăşire, iar sfârşitul Liturghiei conţine mulţumirea comună pentru primirea acesteia. În mileniul II însă, din cauza mai multor factori obiectivi şi subiectivi, lucrurile s-au schimbat şi au apărut diferite rânduieli particulare atâta înainte, cât şi după împărtăşire. Nu zic că acestea nu sunt bune sau că nu mai trebuie făcute, dar e bine să ştim istoria şi sensul lor, pentru a înţelege că "pravila particulară de rugăciune" nu poate înlocui participarea în comun la Liturghie. 

CANONUL SF. ANDREI CRITEANUL. Text corectat + trimiteri biblice (update)

philokalia-monkCanonul de pocăinţă al Sfântului Andrei, episcopul Cretei (de unde şi supranumele Cretanul sau Criteanul), care a trăit în sec. VII-VIII, a început să se cânte mai întâi la Utrenia din Joia Săptămânii a V-a a Postului Mare, secundat de citirea vieţii Cuvioasei Maria Egipteanca. Mai târziu, acest Canon din peste 250 de strofe (de unde şi denumirea de "canonul cel mare") a fost împărţit în patru părţi şi a început a se citi în primele patru zile ale Postului Mare în cadrul Pavecerniţei Mari.

Redăm mai jos textul celor 4 părţi şi textul integral a Canonului, într-o traducere revizuită şi cu trimiteri biblice la evenimentele la care autorul face de multe ori referinţă. Din păcate, variantele oficiale ale textului, aşa cum apare el în Triod, conţin foarte multe inexactităţi, inclusiv de ordin dogmatic. De aceea, o revizuire a textului se impunea de multă vreme.

Despre paraclisele Maicii Domnului şi ale sfinţilor

acatiste-si-paraclise

Întrebare pe forum:

Unii spun că la Paraclisul Maicii Domnului, înainte de „Dumnezeu este Domnul…”, ar trebui pusă ectenia mare. Argumentul este următorul: Paraclisul este ca o Utrenie, căci are canoane și laude, iar în al doilea rând, nu poţi să spui la nici o slujbă o ectenie, dacă înainte nu ai spus o ectenie mare. Dar totuși, în rânduiala Utreniei, după cei doi psalmi de la început și rugăciunile începătoare, se zice o ectenie întreită. Care este rânduiala corectă?

Răspuns: 

1. Paraclisul Maicii Domnului (şi nu numai), este practic un nou tip de slujbă, care într-adevăr imită Utrenia. Locul central al acestei slujbe îl ocupă Canonul, iar obiceiul de a cânta acest canon ca o slujbă aparte a apărut din cauza că: 

Dialog despre rugăciune

mama-copii-rugaciune

Vlad Dumitru Plăcintă de la Asociaţia românească „Salvează o inimă” ne-a solicitat un interviu despre rugăciune, pe care-l redăm mai jos. Să dea Domnul ca aceste cuvinte să fie un pas înainte spre mai multă rugăciune.  

–  Preacuvioase Părinte, mulțumindu-vă anticipat pentru interviul acordat, vom purcede la drum, remarcând faptul că în contextul în care omul contemporan îşi petrece cea mai mare parte a timpului muncind și dormind, puținul timp rămas fiind dedicat unor activități relaxante, ne întrebăm cât de mult timp ar trebui să acordăm rugăciunii, cum ar trebui să ne rugăm și mai ales cum poate să arate un program de rugăciune al creștinului contemporan?

În primul rând, eu nu sunt de acord cu pretextul multora că nu au timp pentru Biserică sau pentru rugăciune. Timpul nu stă pe marginea drumului, ci reprezintă programul pe care fiecare şi-l face aşa cum doreşte. Deci, nimeni nu poate spune că nu are timp pentru rugăciune, ci trebuie să spună că nu-şi face timp pentru aceasta. Printre multele activităţi şi întâlniri pe care şi le programează, rugăciunea şi întâlnirea cu Dumnezeu tot mai puţin se regăsesc în programul zilnic sau săptămânal al omului post-modern. Atunci când omul are o problemă, imediat îşi face timp pentru rugăciune şi Biserică, dar când problemele parcă lipsesc, omul nu-şi mai face timp pentru Dumnezeu, comportându-se cu El, ca şi cum un copil şi-ar saluta părinţii doar atunci când are nevoie să primească bani de la ei. 

Biserica şi politica. Poziţie oficială a Bisericii Ruse


 

Extras din

"Fundamentele concepţiei sociale a
Bisericii Ortodoxe Ruse"

Document elaborat şi aprobat de

Soborul arhieresc jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse
Moscova, 13-16 august 2000

 

 Capitolul V: Biserica şi politica

Când şi cum să ne împărtăşim

Preluat din Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”,
Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308.

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropi­aţi‑vă![1]

Ce îndemn călduros! Ce in­vitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de bi­serică” (în comparaţie cu majori­tatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămâ­nem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpâ­nului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fie­care Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâm­plă, ne întrebăm care mai este ros­tul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi ni­meni nu „bea”?! Pentru ce mai să­vârşim atunci Liturghia în fi­ecare duminică sau chiar în fie­care zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce în­vaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta? 

Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită.

Întrebarea vine de o persoană care, probabil, ştie că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi. Spre folosul tuturor voi puncta principalele idei de ordin istorico-liturgic, fără a avea pretenţia unui studiu ştiinţific. Nu voi atinge nici implicaţiile duhovniceşti sau dogmatice ale spovedaniei, ci doar pe cele legate de întrebare.

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop sau un preot delegat) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri în primele trei-patru secole, informaţiile istorice sunt lacunare şi confuze. Se ştie doar că existau două tipuri total diferite de mărturisire a păcatelor, care foarte târziu „au fuzionat”, rezultând practica spovedaniei.

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari – acceptată o singură dată după Botez (cf. Păstorul Herma, Tertulian ş.a.) sau cel mult de 2-3 ori în viaţă – când episcopul (sau chiar sinoadele locale – vezi Canonul 5, Sin. I Ecumenic) hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această mărturisire se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau mărturisite în taină episcopului sau unui preot delegat de acesta. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista şi o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, de cele mai multe ori nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI. Mai mult decât atât, abia în sec. XII, mai întâi în Apus, apoi şi în Răsărit, s-a generalizat ideea că mărturisirea păcatelor ar fi singura formă de pocăinţă – ceea ce, bineînţeles, este greşit.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici atunci însă nu exista o rugăciune sau formulă „de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte despre „puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre „harul de a lega şi a dezlega” (cum e mai specific limbajului ortodox) şi care nu era văzută prin prisma unei „formule”, ci prin admiterea la împărtăşirea euharistică. Bineînţeles, existenţa unei „formule de dezlegare” implică şi factorul psihologic, care îl linişteşte pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV, în Răsărit se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună „Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a „formulei de dezlegare”. Deci „formula” actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu "să-l ierte şi să-i lase păcatele" penitentului, dar şi el însuşi "îl iartă şi-l dezleagă" pe acesta, în virtutea "puterii date lui". Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) se cerea iertarea de la Dumnezeu, nu se proclama/declara.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: "şi eu nevrednicul preot…", care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privim în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele "in persona Ecclesiae", pe când din punct de vedere romano-catolic – "in persona Christi". Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic oarecum.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămânându-se la formula:"Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte, fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin".

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): "Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!". Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre „vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei Andreicuţ,  într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhiului, dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: "Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: "cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute", pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor".

f) Însumând (oarecum subiectiv) învăţătura Bisericii Ortodoxe despre mărturisirea păcatelor, propun spre discuţii şi următoarea rugăciune (nu „formulă”) de dezlegare: Doamne, Dumnezeul nostru, care mi-ai dat mie nevrednicului slujitor harul şi puterea de a lega şi de dezlega păcatele celor care cred întru Tine, primeşte mărturisirea şi pocăinţa robului Tău (N) şi-i iartă toate păcatele (aici preotul îi face semnul crucii pe cap). Că Tu eşti Dumnezeu care miluieşti şi mântuieşti şi Ţie slavă înălţăm, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

___________________

P.S. Discuţia privind acest subiect poate fi continuată aici.

Imnografia ortodoxă. Prezentare istorico-liturgică generală

În priveşte conţinutul rugăciunilor creştine, cunoaştem rugăciuni exclusiv biblice (Psalmii, Prochimenele, Paremiile, Apostolul, Evanghelia, Imnul Maicii Domnului, „Acum slobozeşte…” etc.), dar cele mai multe sunt rugăciuni combinate în care, pe lângă un citat sau o idee biblică, Biserica a compus textul ei propriu, în vederea explicării, concretizării şi aprofundării pasajului biblic respectiv. Astfel avem rugăciunea Ceasului I: Hristoase, Lumina cea adevărată…, care preia ideea de la Ioan 1:9, sau „Rugăciunea de după Amvon”, care preia pasajul de la Iacov 1:17, ş.a. Prin urmare, rugăciunea creştină este profund ancorată în Biblie, mai ales că cele 7 Laude bisericeşti sunt constituite în specia din Psalmi.

Rugăciunea a fost definită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca „vorbire adresată lui Dumnezeu”, „convorbire cu Dumnezeu” şi „înălţarea minţii către Dumnezeu”. Ea este, prin urmare, actul esenţial al vieţii religioase prin care credinciosul intră în legătură cu Dumnezeu.