Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: împărtăşire

ORELE DE SĂVÂRŞIRE A SLUJBELOR DIN SÂMBĂTA MARE ŞI NOAPTEA DE ÎNVIERE

Având în vedere restricțiile impuse în anumite ţări de a săvârşi careva slujbe sau adunări pe timp de noapte (în funcţie de ţară: de la 21h-23h până la 5h-6h dimineaţa), clericii şi credincioşii îşi pun problema cum ar putea săvârşi slujba de Paşti (care tradiţional începe la miezul nopţii) şi cât de îndreptăţită sau acceptabilă ar fi o eventuală deplasare a orelor de oficiere a slujbelor din Sâmbăta Mare şi Noaptea de Înviere.

Pentru a putea răspunde plauzibil şi calificat la această nouă provocare pentru tradiţia liturgică ortodoxă, va trebui să ţinem seama de o serie de izvoare şi studii istorico-liturgice (vezi bibliografia generală menţionată la sfârşit), care ne vor ajuta să înţelegem evoluţia foarte complexă a rânduielii actuale şi, eventualele posibilităţi de a sluji şi altfel, mai ales în măsura în care avem suficiente precedente istorice pentru aceasta.

Nu mi-am propus să scriu o istorie amănunțită a slujbei pascale, chiar dacă o astfel de abordare lipseşte în liturgica românească (dar ar putea fi uşor completată prin traducerea a două-trei lucrări de referinţă la acest subiect), ci doar să vedem, la modul general, cum au evoluat principalele elemente ale slujbei pascale şi în ce zile şi la ce ore se săvârșeau acestea.

Dr. Eugenia Constantinou – “Mai periculos decât Covid-19”

În articolul său din 25 mai 2020, “A Note on the Common Communion Spoon(vezi şi traducerea românească), Pr. Alkiviadis Calivas a încercat să ofere unele justificări pentru eliminarea utilizării linguriței comune pentru Sfânta Împărtășanie. Ceea ce el a prezentat în cele din urmă au fost valorile lumii sau cugetarea creștinismului occidental sub mantia teologiei ortodoxe.

Ortodoxia a fost întotdeauna flexibilă, dar a fost, de asemenea, fără compromisuri în anumite domenii, inclusiv credința noastră de bază despre Cuminecare și phronema (cugetarea/conştiinţa) noastră ortodoxă, gândirea noastră, care este diferită de toate celelalte grupuri creștine. Au fost utilizate în articol exemple izolate de practici istorice din trecut și argumente raționale pentru a justifica eliminarea linguriței comune de împărtășire. Însă aceleași tipuri de argumente pot fi folosite pentru a justifica sau raționaliza practic eliminarea fiecărei practici tradiționale și fiecărei poziții morale a Bisericii. Există o amenințare mai mare decât Covid-19: subminarea convingerilor noastre și deteriorarea credinței. De ceea ce avem nevoie de la ierarhii noștri și preoții noștri în acest moment este mai degrabă îndrumarea duhovnicească, în loc să prezentăm argumente logice care se predau „robiei cugetării noastre omenești”, după cum afirmă rugăciunea de împărtășire către Născătoarea de Dumnezeu.

Pr. Vasile Tudora – Împărtăşirea pe timp de pandemie

Pandemia, care a reușit să înghită întreaga lume în minusculul său pântece viral, a stârnit în același timp o discuție aprinsă în Biserica Ortodoxă cu privire la modul de împărtășire al credincioșilor cu sfintele taine. Sub presiunea crescândă a guvernelor seculare și a științei medicale atee, care încearcă, pe alocuri, să schimbe tradiția seculară a împărtășirii cu o singură linguriță, Biserica încearcă să dea un răspuns bun acestei noi provocări.

Ca să fim lămuriți de la început, nu voi dezbate în nici un fel metodele de împărtășire ale credincioșilor deoarece , cred cu tărie, nu aici stă problema în cele din urmă. Dacă studiem bine lucrurile, chiar și lingurița tradițională a fost o noutate acum vreo zece secole în urmă. Dar trebuie să punctăm cu fermitate că doar Biserica cea Una, Sfântă și Sobornicească poate decide cum și în ce fel se poate face acest lucru. Biserica nu ia hotărâri ca urmare a presiunii exterioare a puterilor seculare, nici pentru că ar dori să prelungească, cu orice preț spiritual, viața actuală, ci Biserica decide doar din punctul de vedere al vieții veșnice a credincioșilor în Împărăție. Dacă trebuie schimbat ceva sau nu, Biserica va hotărî, cu autoritatea ei sinodală, și noi vom face ascultare. Aceasta este calea ortodoxiei. Mai mult, trebuie sa recunoaștem și faptul că, orice nouă metodă am inventa, până la urma, va fi respinsă de scrutinul din ce în ce mai sever și mai despotic al științelor și guvernelor secularizate.

Împărtăşirea ca martiriu. Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!

„Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?
Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte,
sau primejdia, sau sabia?”
(Romani 8:33,35)

“De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece,
cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător,
ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare,
neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare,
iar cele ce nu se văd sunt veşnice.” (II Corinteni 4:16-18)

În Biblioteca Patriarhiei Ierusalimului există un manuscris liturgic pe pergament, cu numărul „Stavrou 109”, care conţine textul Liturghiilor Sf. Vasile şi a Sf. Ioan, însoţit de mai multe miniaturi, menite să exprime tâlcuirea simbolică a momentelor liturgice pe care le însoţesc. Sulul, aşa cum constată editorul manuscrisului (A. Papadopoulos-Kerameys, Peterburg 1897),  a fost scris pentru Biserica „Sf. Gheorghe” din Constantinopol, între anii 1092 şi 1118, iar comentariile iconografice corespund tâlcuirii din aceeași perioadă (sec. XI) a lui Teodor de Andida.

În mod deosebit mi-a atras atenţia miniatura care constituie incipitul rugăciunii „Ţie Stăpâne…” dinainte de rugăciunea „Tatăl nostru”, acolo unde preotul se roagă pentru împărtăşirea cu vrednicie, iar nu spre certare sau spre osândă. Manuscrisul prezintă aici vedenia Sf. Petru al Alexandriei şi decapitarea lui în anul 311 – scenă care, mai ales începând cu sec. XIV, se va picta foarte mult în altarele ortodoxe.

Să vedem mai întâi cum Sf. Petru însuşi povesteşte vedenia pe care a avut-o pe când era în închisoare, înainte de a fi împărtășit, apoi martirizat:

Robert Taft – Lingurițele bizantine de împărtășire: o analiză a dovezilor

Studiului lui Robert F. Taft, Lingurițele bizantine de împărtășire: o analiză a dovezilor în revista “Teologie şi Viaţă”, Nr. 1-4/2020, pp. 177-223.

Traducere: Pr. dr. Lucian-Mihăiță FILIP și Diac. Mihail AFLOAREA

Mai ales în aceste vremuri speciale, studiul lui Taft, la care am făcut şi eu trimitere în articolul meu despre linguriţă, este important, dar el totuşi nu oferă soluţii. Soluţiile trebuie să le ofere Sfântul Sinod, după o consultare a mai multor categorii de specialişti.

Împărtăşirea cu o singură linguriţă în vreme de epidemie

Carantina impusă de epidemia de Coronavirus (Covid 19) implică toate laturile vieţii sociale, inclusiv cea bisericească şi liturgică. În unele ţări ale Europei au fost interzise toate slujbele publice, iar în altele s-au impus anumite restricţii legate de numărul de participanţi, distanţa pe care trebuie să o ţină unul faţă de altul, măsurile de igienă pe care trebuie să le respecte atât slujitorii cultului, cât şi credincioşii.

După cum era şi de aşteptat, în discuţie a reapărut şi subiectul împărtăşirii cu o singură linguriţă, aşa cum se practică în Biserica Ortodoxă cel puţin din sec. XII încoace (vezi şi acest studiu).

Bineînţeles, linguriţa euharistică i-a deranjat pe unii şi înainte de această epidemie, dar acum, scepticii şi agnosticii, cu ajutorul mass-mediei, au desfăşurat o campanie de dezinformare şi inoculare a fricii cum nu s-a mai văzut şi auzit, atât pentru a clătina credinţa oamenilor, cât şi de a testa reacţia credincioşilor şi a Bisericii. Dar cine, până la urmă, critică împărtăşirea cu o singură linguriţă: cei care se împărtăşesc sistematic sau cei care o fac o singură dată pe an ori niciodată? Cred răspunsul este evident şi, vă rog, să nu-l uităm…

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: De ce nu putem sluji două liturghii în aceeaşi zi

Acest principiu este, în general, cunoscut şi acceptat de toţi ortodocşii, şi chiar de alte confesiuni creştine care recunosc preoția şi euharistia. Dar care sunt adevăratele motive ale acestei restricţii? Există vreun canon concret care să reglementeze acest lucru? Cum împăcăm acest principiu cu indicaţia tipiconală de a sluji, în aceeaşi zi liturgică, două Liturghii: una în ajun, unită cu Vecernia şi alta dimineaţa?

Până acum n-am găsit un răspuns clar şi concret la aceste întrebări, chiar dacă problema a generat şi mai generează nedumeriri, iar unii au transferat Liturghia unită cu Vecernia din ajun dimineaţa (desigur nu doar din acest motiv!), crezând că în felul acesta scapă de coliziunea celor două Liturghii într-o singură zi liturgică.

I. 

După cum vom vedea, răspunsul implică nu atât probleme de natură liturgică sau canonică, cât mai ales dogmatică şi simbolică. De asemenea, evoluția acestei probleme a coincis cu suprapunerea şi chiar confuzia dintre „postul euharistic” şi „postul ascetic”, precum şi cu dorinţa de a ne împărtăşi chiar şi atunci când Biserica „interzice” săvârşirea Liturghiei euharistice (cf. Canonul 49 Laodiceea şi 52 Trulan), pe motiv că aceasta ar implica o bucurie incompatibilă cu postul. Niciodată nu am înţeles de ce Liturghia în sine ar implica bucurie şi nu, mai degrabă, împărtăşirea euharistică, care este totuşi permisă şi fără o Liturghie completă?! Dar răspunsul la această întrebare rămâne în afara subiectului propus spre abordare…