Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: Sfânta Liturghie

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: Înălţarea Sfântului Agneţ la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite

Întrebare: În Liturghierul românesc (ediţia 2012, p. 320), înainte de frângerea Agneţului la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite scrie următoarele:

„Dumnezeieștile Daruri fiind acoperite cu Aerul, preotul introduce mâna pe dedesubtul lui şi atinge (sau doar arată spre) Sfântul Agneţ, cu toată evlavia şi frica, fără să-L înalţe, zicând cu glas tare: „Sfintele cele mai înainte sfinţite, sfinţilor!”. Strana cântă: „Unul Sfânt […]”. În această vreme preotul ridică de peste Sfântul Disc Acoperemântul cel mare (Aerul) şi, întocmindu-l(?), ia Steluţa, punându-le pe amândouă de o parte, pe Sfânta Masă. Strana cântă chinonicul […]. Diaconul intră în Sfântul Altar şi, stând dea dreapta preotului, care ţine în mâini Sfântul Trup, zice încet: „Sfărâmă (frânge), părinte, Sfântul Trup”. Iar preotul îl frânge cu multă luare-aminte, în patru părţi, zicând…”

Această rânduială este specifică doar Liturghierului românesc? De ce, la această Liturghie, Agneţul nu se înalţă ca de obicei?

Răspuns: Întrebarea este foarte complexă şi, pentru a înţelege în profunzime evoluția acestei Liturghii şi a riturilor implicite, trebuie să avem în vedere câteva surse bibliografice indispensabile pe care le voi enumera la sfârșit. Iar acum încerc să dau un răspuns sistematic la întrebarea Dvs.

1. Rânduiala expusă în Liturghierul românesc corespunde rânduielii panortodoxe, dar care s-a generalizat în Biserică începând cu sec. 14-15, în urma suprapunerii mai multor rânduieli şi interpretări mai vechi, uneori chiar contradictorii. De multe ori, anumite texte sau rituri liturgice s-au păstrat în forme mai mult sau mai puţin vechi (în virtutea caracterului conservator al cultului bizantin), dar acestea intră în disonanță cu contextul liturgic mai nou, din cauza că alte elemente conexe s-au dezvoltat diferit ca ritm sau chiar direcţie. Este şi cazul acestui rit al înălţării Agneţului, care trebuie studiat în paralel cu evoluţia preparării Agneţului pentru Liturghia Darurilor Înaintesfinţite, dar şi cu multe alte elemente de natură liturgică sau dogmatică pe care le vom descoperi pe parcurs.

Vassa Larin: SĂRBĂTORILE ŞI POSTUL / “CUVINE-SE CU ADEVĂRAT” LA INTRAREA ARHIEREULUI

Vă propunem spre lectură două studii istorico-liturgice ale maicii prof. Vassa Larin, în traducerea lui Andrei Rogoz.

Sărbătorile şi postul, conform Tipicului bizantinSărbătorile şi postul, conform Tipicului bizantin

Către originile cântării „Cuvine-se cu adevărat” la intrarea ierarhului, în rânduiala arhierească rusească

TRADIŢIE, ÎNNOIRE ŞI INOVAŢIE ÎN SFÂNTA LITURGHIE, partea I

 Motto: „Tradiție înseamnă menținerea şi
transmiterea focului, nu închinarea la cenușă”

(Gustav Mahler, 1860-1911)

Prolog

Mişcarea de renaştere liturgică, care a marcat creștinismul occidental (inclusiv cel ortodox) aproape întreg secolul XX, a început să aibă reverberaţii şi în spaţiul ortodox din Răsărit. Având în vedere caracterul mai conservator al Răsăritului şi un mod aparte de a înţelege „tradiţia Bisericii”, „renaşterea liturgică” din Răsărit este şi ea una specifică şi complexă. Puţinii teologi care înţeleg câte ceva din istoria şi dinamica cultului ortodox rămân neobservați şi marginalizaţi printre mulţimea de clerici şi credincioşi care aparţin celor două tabere mari, care se acuză reciproc, fie de un „conservatorism rigid”, fie de un „inovatorism protestant” frate cu „ecumenismul sincretist” sau chiar cu „apostazia”. 

În realitate, de cele mai multe ori, ambele tabere duc o discuție amatoristă, axată pe detalii irelevante şi fără să ştie vreunul unde exact vrea să ajungă. Așa-numiții „conservatori” sau „tradiţionalişti” tună şi fulgeră cu totul felul de acuzaţii ridicole şi fundamentaliste, iar „înnoitorii” se strecoară timid, încercând să construiască o casă nouă pe o temelie veche şi şubredă, de dragul de a nu fi stigmatizaţi sau chiar excluşi din Biserică. Vorba ceea: „o pace strâmbă e mai bună decât un război drept”.

Ideea mea însă nu este de a porni vreun război, de dragul unor idealuri care niciodată n-au existat, ci de a pune mâna pe carte şi de a renunţa la limbajul polemic şi fundamentalist, care nu lasă loc diversităţii, creativităţii, nemaivorbind de diferite încercări cu rol pastoral-misionar. Cultul Bisericii noastre nu a apărut prin centralizare ierarhică sau prin monopol asupra cărţilor liturgice, ci a avut o evoluție firească, marcată de diferite încercări şi incidente. Abia prin secolul XVII cărţile de cult au început să fie editate doar cu binecuvântarea unui ierarh (iar mai târziu, sub influența sistemului sinodal rusesc – chiar a Sfântului Sinod) şi aceasta după o minimă verificare sau chiar cenzură. Până atunci o astfel de practică nu a existat şi nici nu putea să existe… 

Liturghia ortodoxă. Istorie şi actualitate – ediţia II-a (2013), revizuită şi completată

PP-coperta-liturghie

La editura Sophia din Bucureşti a apărut ediţia a II-a (anul 2013) 
a cărţii noastre:
„Liturghia ortodoxă. Istorie şi actualitate”.

Cuprinsul cărţii (PDF)

Cartea poate fi comandată pe saitul librăriei Sophia sau cumpărată în librăriile din România (unde difuzează Supergraph).

Preţul cărţii este de 40 RONi (aprox. 150 MDL).

Format: 16.5×23.5 cm; 376 p., copertă cartonată. 

ISBN: 978-973-136-337-0 

Despre citirea Evangheliei la Sfânta Liturghie

Întrebare: Părinte Petru, de ce la Liturghie, în fiecare an, se citesc aceleaşi fragmente din Evanghelie, iar altele mai interesante şi poate mai importante nu se citesc niciodată? Biserica se gândeşte serios la evanghelizarea credincioşilor sau consideră citirea Bibliei doar ca un ritual?

Răspuns: Problema e foarte complexă şi nu vizează doar citirile din Evanghelie, ci şi pe cele din Apostol. E şi mai complicată problema cu lecturile din Vechiul Testament care aproape că au fost excluse din citirea liturgică (cu excepţia Postului Mare şi a marilor sărbători), dar acest subiect depăşeşte limitele întrebării. Menţionez totuşi că Psaltirea se citeşte zilnic la slujbe, cu excepţia Săptămânii Luminate, dar cea mai mare parte a Vechiului Testament nu se citeşte niciodată în Biserică, rămânând mai mult ca citire particulară a fiecăruia.