Prin Sfântul Duh toată făptura se înnoiește, întorcându-se la cele dintâi; că întocmai puternic este cu Tatăl și cu Cuvântul.
Sfântului Duh cinste, închinare, slavă și putere se cuvine să-I aducem, ca și Tatălui și Fiului; că Unime este Treimea după fire, iar nu după fețe.
În Duhul Sfânt este începutul vieții și răsplata; că pe toate cele zidite, ca un Dumnezeu ce este, le întărește și le păzește împreună cu Tatăl și cu Fiul.
“Paraclisul Miroforelor” (PDF), alcătuit de ierom. Athanasie Simonopetritul, apoi tradus şi pus în metrică bizantină de către Editura “Imnitor”.
În 1917, Biblioteca „Jonh Rylands” din Manchester, care conţine una dintre cele mai importante colecţii de papirusuri din lume, şi-a adăugat colecţiei un mic fragment care conţine o rugăciune în greacă adresată Fecioarei Maria şi care se pare că datează de la sfârşitul veacului al III-lea. Fragmentul cu numărul 470 din colecţie, a fost publicat abia în 1938, şi la foarte puţin timp după aceea specialiştii în liturghia creştină primară l-au recunoscut ca o formă veche a unei rugăciuni către Fecioara, care este cunoscută în liturghia greacă, latină şi coptă şi este folosită şi astăzi.[1] Papirusul este denumit în mod normal după primul vers al imnului, în latină: Sub tuum praesidium [Sub milostivirea ta].
Cu acordul autorilor (monahi români care preferă să rămână în anonimat), vă propunem câteva Paraclise care sunt scrise în metrica imnografică bizantină. Această metrică, specifică tuturor compoziţiilor imnografice din limba greacă, permite, chiar şi fără note, să fie cântat destul de uşor orice Paraclis (canon) după melodia Irmosului.
Vă propunem spre studiu şi rugăciune o nouă traducere versificată (în acrostih) a Imnului Acatist al Maicii Domnului, care, spre deosebire de toate traducerile româneşti de până acum, respectă până şi acrostihul alfabetic din original; adică, fiecare Condac şi Icos începe cu câte o literă din alfabet (în cazul nostru latin, nu grecesc), fiind mai uşor de învăţat pe de rost. Anume datorită acestui acrostih alfabetic mulţi greci au învăţat Acatistul pe de rost şi nu se greşesc ordinea Condacelor şi Icoaselor.
O scurtă introducere
Nu vom greși dacă vom spune că liturghia şi cultul ortodox în general reprezintă un relicvariu al tradiţiei doxologice şi al conştiinţei dogmatice a Bisericii. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că fiecare relicvă în parte – fie textuală sau artistică – reprezintă, de fapt, forme omenești de exprimare ale doxologiei şi dogmei, marcate de cultura, limbajul şi mentalitatea timpului şi locului în care au apărut şi s-au dezvoltat.
În primele 4-5 secole, fiecare „comunitate euharistică” avea propria Liturghie. Elementele comune prezente la nivel regional sau universal nu erau impuse sau promovate de vreo autoritate eclesiastică sau politică, ci purtau amprenta „autorității divine” şi „apostolice”, fiind o adevărată „închinare în duh şi în adevăr”. Exprimându-ne în termeni moderni: tot ce conta atunci era calitatea produsului, nu eticheta sau ambalajul.
Abia mai târziu, când Biserica (haideţi să recunoaştem!) a intrat sub papucul împăratului greco-roman (numit mai târziu „bizantin”), lucrurile au început să se schimbe substanţial. Sub influenţa unor realităţi şi ambiţii politice, Constantinopolul, care până la Sinodul II Ecumenic nu era decât o episcopie sufragană a Mitropoliei de Herakleia, este, dintr-o dată, egalat în privilegii cu scaunul Romei, dominând pe deplin viaţa Bisericii în Răsărit. Mai ales începând cu epoca lui Iustinian (527-565), apoi pe fonul ocupațiilor arabe ale vechilor Patriarhii Răsăritene (sec. VII), cultul liturgic de la Constantinopol, dezvoltat iniţial din ritul antiohian, a substituit orice formă de cult local, inclusiv în centre apostolice precum Alexandria, Antiohia sau Ierusalim.
Prezint o variantă diortosită a Octoihului duminical. Precizez că nu am urmărit o traducere metrică a originalului grecesc, ci mai degrabă claritatea sintactică şi dogmatică a textului.
Propun de asemenea şi o versiune diortosită a celor 11 Evanghelii ale Învierii, care se citesc la Utreniile duminicale.
Scurte observaţii despre Octoih:
Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei, episcopul Cretei (de unde şi supranumele Cretanul sau Criteanul), care a trăit în sec. VII-VIII, a început să se cânte mai întâi la Utrenia din Joia Săptămânii a V-a a Postului Mare, secundat de citirea vieţii Cuvioasei Maria Egipteanca. Mai târziu, acest Canon din peste 250 de strofe (de unde şi denumirea de "canonul cel mare") a fost împărţit în patru părţi şi a început a se citi în primele patru zile ale Postului Mare în cadrul Pavecerniţei Mari.
Redăm mai jos textul celor 4 părţi şi textul integral a Canonului, într-o traducere revizuită şi cu trimiteri biblice la evenimentele la care autorul face de multe ori referinţă. Din păcate, variantele oficiale ale textului, aşa cum apare el în Triod, conţin foarte multe inexactităţi, inclusiv de ordin dogmatic. De aceea, o revizuire a textului se impunea de multă vreme.
Perioada Postului Mare (Patruzecimea) este caracterizată de o imnografie foarte profundă, care se conţine în Triod. Unii reduc această imnografie la Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Cretanul (Criteanul) şi la rugăciunea Sf. Efrem Sirianul (Sirul), dar nu mai puţin profunde şi frumoase sunt stihirile zilnice, care se cântă în aceste zile, majoritatea fiind scrise de Sf. Teodor Studitul. Am ales câteva dintre ele, pe care le-am considerat mai relevante pentru înțelegerea scopului şi a felului în care noi trebuie să parcurgem urcuşul spre înviere prin post, nevoinţă ascetică, rugăciune şi contemplaţie.
Ce este muzica bisericească bizantină? Unde şi cum a apărut ea?
Aceasta este muzica care se cânta în toate Bisericile din Răsărit şi abia în perioada modernă a fost numită „bizantină”, pe motiv că s-ar fi dezvoltat în mod special în Constantinopol (vechiul Bizanţ) şi în Muntele Athos. Deci este muzica tradiţională a întregii Biserici Ortodoxe sau, mai pe scurt spus, este muzica ortodoxă şi limbajul cântat al Ortodoxiei.
Odată cu apariţia creştinismului, în special în mediul grecesc din bazinul mediteraneean, muzica populară a vechilor elini a fost adaptată la textul psalmilor şi a cântărilor bisericeşti, transfigurându-se. Spun aceasta, pentru că în limba greacă verbul „a cânta” are două forme: „psalo” – pentru cântarea adresată lui Dumnezeu şi „tragoudao” – pentru interpretarea cântecelor lumeşti. Iată de ce, muzica bisericească bizantină se mai numeşte „muzică psaltică” sau „psaltichie”, adică muzică închinată lui Dumnezeu.
