Highslide for Wordpress Plugin

Câteva reflecţii asupra cultului ortodox. Invitaţie la dialog

 O scurtă introducere

Nu vom greși dacă vom spune că liturghia şi cultul ortodox în general reprezintă un relicvariu al tradiţiei doxologice şi al conştiinţei dogmatice a Bisericii. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că fiecare relicvă în parte – fie textuală sau artistică – reprezintă, de fapt, forme omenești de exprimare ale doxologiei şi dogmei, marcate de cultura, limbajul şi mentalitatea timpului şi locului în care au apărut şi s-au dezvoltat.

În primele 4-5 secole, fiecare „comunitate euharistică” avea propria Liturghie. Elementele comune prezente la nivel regional sau universal nu erau impuse sau promovate de vreo autoritate eclesiastică sau politică, ci purtau amprenta „autorității divine” şi „apostolice”, fiind o adevărată „închinare în duh şi în adevăr”. Exprimându-ne în termeni moderni: tot ce conta atunci era calitatea produsului, nu eticheta sau ambalajul.

Abia mai târziu, când Biserica (haideţi să recunoaştem!) a intrat sub papucul împăratului greco-roman (numit mai târziu „bizantin”), lucrurile au început să se schimbe substanţial. Sub influenţa unor realităţi şi ambiţii politice, Constantinopolul, care până la Sinodul II Ecumenic nu era decât o episcopie sufragană a Mitropoliei de Herakleia, este, dintr-o dată, egalat în privilegii cu scaunul Romei, dominând pe deplin viaţa Bisericii în Răsărit. Mai ales începând cu epoca lui Iustinian (527-565), apoi pe fonul ocupațiilor arabe ale vechilor Patriarhii Răsăritene (sec. VII), cultul liturgic de la Constantinopol, dezvoltat iniţial din ritul antiohian, a substituit orice formă de cult local, inclusiv în centre apostolice precum Alexandria, Antiohia sau Ierusalim.

În Occident, unde erau o mulţime de regi şi principi locali, dar un singur patriarh, papa de la Roma, înlocuirea riturilor liturgice locale (galican, hispanic/mozarab şi ambrozian/milanez) cu ritul roman s-a făcut mai greu, având loc numeroase încercări de conservare a riturilor locale. Până astăzi, la Milano şi Toledo există biserici în care se slujeşte doar după vechiul rit local, chiar dacă există un „Novus Ordo Missae” pentru toţi romano-catolicii.

În Răsărit însă, situaţia era exact inversă: existau mai mulţi patriarhi (care iniţial nici nu voiau să recunoască primatul celui de la Constantinopol), dar un singur împărat. Anume împăratul (de multe ori direct, iar alte ori prin patriarhi sau prin Sinoadele Ecumenice convocate tot de el), a forţat o anumită uniformizare, nu doar în dogme, ci şi în cult. Deja în sec. VI, creştinii din Egipt, Palestina, Siria şi Armenia, pentru a-şi păstra autonomia bisericească şi ritul liturgic local, preferau să fie consideraţi eretici de Constantinopol (chiar şi atunci când nu mărturiseau careva erezii), iar în sec. VII să deschidă porțile armatelor islamice, numai să nu depindă de Constantinopol!

Convertirea popoarelor slave la creștinismul răsăritean (sec. IX-X) a fost de asemenea o iniţiativă a Imperiului Bizantin, iar ierarhii greci trimiși de Constantinopol în noile eparhii trebuiau să asigure supunerea religioasă şi loialitatea politică faţă de Imperiu. Deşi au existat şi încercări de elinizare forţată, presiunea politico-bisericească din Occident precum şi ambițiile cnejilor şi ţarilor slavi, au făcut ca Constantinopolul să permită şi chiar să sponsorizeze traducerea cărţilor de cult în slavonă, iar arhiepiscopilor li s-a dat o autonomie destul de largă, care mai târziu s-a concretizat în autocefalie.

La toate popoarele nou-convertite, cultul liturgic, aşa cum era şi firesc, era cel de la Constantinopol, iar atunci când grecii au făcut mai multe schimbări în cult (în sec. XIV-XV), acestea au trebuie să fie implimentate întocmai şi în ţările slave. În Rusia, de exemplu, acest lucru s-a întâmplat definitiv abia în sec. XVII, în timpul patriarhului Nikon şi nu fără victime şi schisme. Mai mult decât atât, în acest caz, nu grecii au cerut sau au impus implementarea acestor reforme, ci ruşii înşişi au dorit să fie în „trend” cu întreaga Ortodoxie, care avea ca singur criteriu de referinţă – Constantinopolul, chiar dacă acesta era deja căzut sub turci. Ba, se pare, că această cădere sub turci nu a făcut decât să sporească rolul patriarhului Constantinopolului care, până în sec. XIX, a fost un adevărat papă al Răsăritului, avându-i în supunerea sa pe toţi patriarhii, mitropoliţii şi arhiepiscopii din lumea ortodoxă. Excepţie făcea doar Rusia, care şi-a autoproclamat autocefalia bisericească, încercând să realizeze proiectul „celei de-a treia Rome”. Şi nu este greu de observat că, până astăzi, nici patriarhul Constantinopolului nu a înţeles că Bizanţul a căzut, şi nici ruşii nu renunţă la ideea „celei de a treia Romă”. Deşi lumea s-a schimbat substanţial, unii încă par a trăi în alte realităţi…

Această scurtă introducere am făcut-o pentru a arăta că Biserica din Constantinopol îşi datorează tradiţia şi autoritatea liturgică (nemaivorbind de cea canonică, care nu face subiectul acestui studiu) nu unor merite sau virtuţi proprii, ci unor factori şi interese politice. Aceşti factori politici nu doar au făcut ca ritul de la Constantinopol să fie dominant în toată lumea ortodoxă, ci însuşi ritul să fie puternic influenţat de eticheta imperială de la palat, precum şi de cutumele care se practicau de către aristocraţia timpului. De exemplu, sacosul, epigonatul, mitra, engolpionul, mantia colorată şi dichero-tricherul – erau la început nişte distincții oferite de împărat doar patriarhului de Constantinopol, apoi acesta, ca şi cum ar oferi ceva ce-i aparține de drept, le-a acordat treptat şi celorlalți patriarhi şi arhiepiscopi, ajungând în cele din urmă să fie purtate chiar şi de episcopii vicari – lucru care, până şi acum trei secole în urmă, era de neconceput.

Cel mai grav însă – şi anume aici am vrut să ajung – este că tot acest patrimoniu liturgic a devenit intangibil şi static. Încă de la prima cădere a Constantinopolului (cea sub latini, în 1204), dar mai ales după a doua (sub turci, în 1453), evoluţia cultului liturgic practic s-a blocat. Tot ce am moştenit de până atunci este perceput ca sfânt şi neschimbabil, ca şi cum ar fi căzut din cer, iar tot ce a apărut sau ar putea să apară după aceia, este văzut ca inferior şi chiar periculos.

Unii ar putea spune că aşa a vrut Dumnezeu. Dar dacă este aşa, atunci de ce ne blocăm anume la momentul căderii Constantinopolului şi nu la căderea Ierusalimului, Alexandriei sau Antiohiei? Răspunsul este unul singur: de fapt nu căderea sau cotropirea unor centre religioase au influenţat aceste procese, ci dispariţia unui centru de coordonare politică, adică a împăratului, care să dirijeze lucrurile în Biserică. Toate evenimentele importante din Biserica Bizanțului, inclusiv Sinoadele Ecumenice, le-au realizat împărații, nu ierarhii! Patriarhii nu erau decât nişte executori docili ai proiectului imperial, care nu se limita la viaţa politică şi socială, ci implica şi viaţa bisericească, cultura, arta, învăţământul etc. Chiar şi în prezent folosim mai multe compoziții imnografice scrise de împăraţi sau de oameni de la curte, decât de patriarhi sau mitropoliţi (exceptând, bineînțeles, monahii). Şi nu ierarhii sau preoţii au influenţat fastul Intrării Mari la Liturghie sau compunerea Imnul Heruvic care se cântă în acel timp, ci anume împăratul Bizanţului, care participa, escortat de soldaţi, la această procesiune. Mai mult decât atât, chiar şi asupra mănăstirilor şi monahilor, o influenţă mult mai mare aveau împăraţii şi ctitorii, decât ierarhii care doar erau pomeniţi la slujbe, dar nu aveau o prea mare autoritate asupra mânăstirilor.

Din fericire, această „mentalitate bizantină” nu a fost principala determinantă în formarea şi generalizarea cultului ortodox, dar a influențat o anumită abordare şi percepere a cultului de la Constantinopol, chiar şi după căderea împăratului. În acelaşi timp, aceste observaţii istorice nu sunt o acuză la adresa imperialismului bizantin, ci o dovadă că Biserica, în special la nivel panortodox, nu este capabilă să se autoorganizeze şi, mai ales să facă careva reforme, îmbunătăţiri sau contextualizări. Ne lăudăm doar cu relicve (moarte prin definiție), dar perspective de soluţionare a unor probleme cum ar fi calendarul, sistemul lecturilor biblice, etc. nu se întrevăd. Avem un sistem canonic totalmente depăşit şi ineficient, care nu permite nici un fel de sinodalitate constructivă la nivel panortodox. Iar faptul că în canoane nu există reglementări care să prevadă cine, când şi cum poate face o anumită schimbare în cult, face ca haosul să afecteze iremediabil viaţa liturgică a Bisericii, care automat implică şi aspectele misionare şi pastorale.

Relicve bizantine în textele liturgice

Şi mai complicată este situaţia textelor liturgice care, deşi conţin numeroase imne şi rugăciuni locale (în special din mediul monahal palestinian), amprenta finală a tuturor cărţilor liturgice este una exclusiv bizantină. Fără îndoială, acest lucru are, în primul rând, un aspect pozitiv – acela de a uniformiza structura şi conţinutul cărţilor liturgice pentru întreg spaţiul ortodox. Dar nu la acest aspect vreau să mă refer aici, ci la „bizantinismele” care s-au strecurat accidental în cărţile noastre de slujbă, dar în loc să fie scoase sau corectate, au ajuns să fie „păzite” ca o „vacă sacră” şi perpetuate de la o ediţie la alta.

Pentru claritate, voi încerca să clasific ceea ce numesc eu „bizantinisme” în câteva categorii, dintre care unele, deşi depăşite, nu cred că vor fi vreodată schimbate, altele ar putea fi schimbate, iar ultimele trebuie neapărat schimbate.

I. În prima categorie ar trebui să punem cea mai mare parte a imnografiei poetice, care este plină de metafore, alegorii, hiperbole, personificări bizare, elipse, anacoluturi şi multe altele, care nu mai sunt înţelese de omul contemporan. Există teologi care propun o anumită adaptare şi înlocuire a lor, dar dacă ar fi să mergem pe această linie, ar trebuie să renunţăm nu numai la Paraclise şi Acatiste, ci şi la Psaltire.

Bineînţeles, este nevoie de multă educaţie religioasă şi chiar cultură generală pentru a putea înţelege poezia noastră liturgică. În acelaşi timp, este nevoie şi de o abordare realistă, bazată pe precedente, care să ne ajute să depăşim anumite stereotipuri. De exemplu, primele Canoane liturgice, scrise în sec. VII-VIII, aveau şi Cântarea a II-a, dar deja din sec. VIII-IX, aceasta este suprimată din cauză că se baza pe o cântare de blestem a lui Moise (Deuteronom 32:1-43), iar tematica ei era considerată nepotrivită pentru imnografia zilnică. De asemenea, la cântarea antifoanelor, stihurile din Psalmi, cu anumite expcepţii regretabile, sunt alese în funcţie de tema praznicală şi claritatea ideilor exprimate, fără a cânta/citi psalmii integral. Şi Paremiile din Postul Mare nu urmează exact ordinea textelor biblice din cărţile Facerii şi Pildelor, iar fragmentele considerate irelevante sunt pur şi simplu lăsate la o parte. Nici fragmentul biblic de la Ioan 8:3-11, care este o interpolare târzie, nu apare printre pericopele Evangheliarului, pentru că toate acestea au fost stabilite în cult în perioada când exista o abordare critică şi selectivă a materialului imnografic şi chiar biblic.

Această abordare ar putea continua şi astăzi, printr-o nouă selectare a psalmilor, care să fie citiţi prin rotaţie la Vecernie şi Utrenie în locul Catismelor fixe, conștientizând că dispariţia cvasi-totală a Catismelor din rânduiala Laudelor parohiale se datorează nu doar dorinţei de a scurta slujbele, ci mai ales din cauza neînţelegerii şi inoprtunităţii unor texte care, deşi se conţin în Biblie, nu înseamnă că trebuie folosite aleatoriu şi în cult. De asemenea, abordarea critică şi selectivă a acestei categorii de texte ar putea stabili nişte criterii ceva mai clare prin care diferitele elemente imnografice să nu se repete şi să nu se suprapună, ci în mod selectiv să se rânduiască pe parcursul a doi ani liturgici consecutivi. Oricum, patrimoniul nostru liturgic conţine mult mai multe canoane şi stihiri dedicate unei anumite sărbători (a se vedea: E Follieri, Initia Hymnorum Ecclesiae Grecae, 5 vol.), iar în cărţile de cult avem doar o parte din ele şi, iniţial, nici acestea nu se puneau toate de fiecare dată, ci se alegeau la dorinţă. Titlul din Minei „Alt Canon” nu înseamna „încă un Canon”, ci „un canon alternativ”, dintre care strana alegea să cânte pe primul sau pe al doilea. Abia sinteza tipiconală din sec. XIII le-a pus pe toate la grămadă, transformând cărţile de cult într-o arhivă, iar Tipicul într-un fel de matematică ezoterică.

II. A doua categorie de texte, despre care cred că ar putea fi revizuite sau reformulate sunt din Molitfelnic. Trecând peste rugăciunile la femeia lăuză sau altele de genul lor, care sunt o ruşine pentru teologia şi conştiinţa liturgică a Bisericii Ortodoxe şi, indiscutabil trebuie revizuite radical, există şi o mulţime de alte elemente care ar putea fi mai bine adaptate la numite situaţii din viaţa Bisericii. Editorii Molitfelnicului continuă să tipărească chestionarul de întrebări pentru Spovedanie şi diferite rugăciuni a căror utilizare nu este clară („Rânduiala Sfântului Botez pe scurt”, „Rugăciune în a opta zi după cununie”, „Rugăciune care se citeşte bolnavului cu sfânta copie”, „Rugăciune pentru cei ce sunt bolnavi de năjit”, „Rugăciune pentru sufletul cel osândit”, „Rânduiala sfinţirii, la cerere, a steagului unei grupări de meseriaşi” etc.), dar cu greu se hotărăsc să compună rugăciuni pentru noi situaţii sau, cel puţin, să adapteze unele din exprimările depăşite şi rigide ale „limbajului popesc”. Cred că ar putea să existe cel puţin două rânduieli distincte de înmormântare (una pentru ortodocşii „practicanţi” şi alta pentru „nepracticanţi”); o slujbă mai sistematică a Cununiei, în care să nu se repete de zeci de ori aceleaşi cereri şi idei; două rânduieli distincte de Botez pentru copii şi adulţi; mai multe rânduieli ale Sfântului Maslu (pentru un bolnav sau mai mulţi, săvârşit de un preot sau de mai mulţi), precum şi prevederi privind posibilitatea de integrare sau asociere a acestor rânduieli cu Liturghia.

Tot în această categorie aş propune şi ideea de a alcătui o rânduială a Liturghiei Darurilor Înaintesfinţite unită nu cu Vecernia, ci cu Obedniţa, pentru a putea fi slujită fără probleme în prima jumătate a zilei.

Recunosc că şi eu, deşi am tot studiat istoria şi textele liturgice, am înţeles anumite aspecte practice ale Molitfelnicului doar după ce am intrat în contact cu viaţa parohială. Slujind doar în mănăstire, poţi înţelege toate cărţile de cult, dar numai nu Molitfelnicul. (Iar stând în birou sau la bibliotecă, nu înţelegi chiar nimic din realitatea vieţii liturgice a Bisericii.)

III. Pe lângă categoriile de elemente liturgice care pot sau nu pot fi schimbate, cred că există şi o categorie de elemente care trebuie în mod obligatoriu revizuite. Desigur, o eventuală listă a schimbărilor nu poate fi decât una subiectivă, şi orice implementare practică trebuie mai întâi supusă unor discuţii şi analize pertinente din partea specialiștilor. Pentru început însă este bine să identificăm măcar o parte din aceste „relicve” bizantino-turcești, ca să vedem care dintre ele sunt „sfinte moaște” şi care „oase goale”.

Voi ilustra această problemă printr-un singur exemplu, după care, împreună cu doritorii de a se implica în această discuţie, vom stabili o adevărată listă a acestor relicve.

Nu este greu de observat că, în cadrul Vecerniei, Utreniei şi Liturghiei avem mai multe Ectenii Mici, care se tot repetă. După cum se ştie, iniţial aceste ectenii nu conţineau decât invitaţia „(Iară şi iară/Din nou) Domnului să ne rugăm”, după care urma rugăciunea preotului, care reprezintă elementul central al acelui moment liturgic. Cu timpul însă rugăciunile au început să fie citite în taină (adică în secret), iar pentru a acoperi acea pauză sonoră, s-a inventat aşa numita „Ectenie Mică” şi s-au dezvoltat alte ectenii, prin care diaconul „salvează dispariţia preotului”. Dar ce ne facem dacă nu avem diacon, aşa cum se întâmplă de obicei în majoritatea parohiilor? „Soluţia” oferită de Liturghierul actual este ca însuşi preotul să spună ectenia, care prin definiţie este diaconală, iar rugăciunea care-i este proprie să o spună în timpul antifoanelor Liturghiei, iar la Vecernie şi Utrenie – în timpul Psalmilor de la început. Trebuie însă să recunoaştem că este o „soluţie” extrem de proastă, care inversează scara valorilor, iar cauza principală este, de fapt, neînțelegerea rolului diaconului în slujbă.

Încă înainte de apariţia acestei anomalii, a existat una mai puţin cunoscută, care în diferitele Biserici Locale a fost rezolvată diferit. De exemplu, atunci când lipseşte canonarhul, adică maestrul de ceremonii în cadrul unei slujbe, cine poate sau trebuie să rostească stihurile Prochimenului Vecerniei şi Utreniei sau stihurile la „Dumnezeu este Domnul”? Grecii (iar după ei şi românii) au considerat că rolul canonarhului poate fi preluat de orice cântăreţ, pe când în tradiţia liturgică rusă, repertoriul canonarhului a fost transferat diaconului, iar dacă nu este nici diacon, partitura canonarhului a ajuns să fie citită de preot, în detrimentul altor obligații specific preoţeşti. În prezent, preoţii ruşi nu doar că rostesc stihurile la „Dumnezeu este Domnul”, ci şi stihurile troparelor de la Ceasuri în Postul Mare, precum şi diferite stihuri de la Pavecerniţa Mare. Iată deci că, în urma unor metamorfoze ciudate şi prost înţelese, preoţii au ajuns să facă nu doar treaba diaconului, ci şi a cântăreţului, iar rugăciunile preoţeşti au devenit un „tabu” pentru comunitatea credincioşilor.

Astfel, dacă e să calculăm doar ceea ce se spune cu voce tare în Liturghie, în proporție de 75-80% preotul de fapt este diacon, iar acest lucru este văzut ca o normalitate care nu poate fi supusă vreunei schimbări!

Fără a elogia cultul „romano-catolic”, trebuie totuşi să menţionăm că ei au rezolvat dispariţia diaconilor într-un mod mult mai pragmatic şi logic. Majoritatea cererilor diaconale, care nu sunt rugăciuni, ci doar îndemnuri la rugăciune, sunt rostite de un laic, iar preotul rosteşte doar rugăciunea. O astfel de abordare ne-ar scuti şi pe noi de 3 Ectenii Mici la Vecernie şi 6 la Utrenie, în schimb am putea să ascultăm rugăciunile preotului care, la moment, sunt totalmente secretizate, citindu-se toate în bloc la începutul slujbei.

Personal, cred că ar trebui să renunțăm la Ecteniile Mici, făcând doar introducerea „[Iară şi iară, în pace] Domnului să ne rugăm”, după care, preotul să rostească rugăciunea la locul ei şi cu voce tare. Nu există nici o prevedere canonică care ar cere ca o astfel de „reformă” să necesite vreun consens panortodox, mai ales că nici apariția anomaliilor nu s-a făcut prin consens, ci doar printr-o proastă imitare.

Sunt conștient că, în societatea globalizată de astăzi, chiar şi atunci când se vorbește despre o „unitate în diversitate”, se are în vedere, de fapt, dizolvarea şi nivelarea oricăror manifestări sau particularități ale ethosului personal sau comunitar. Într-o lume în care nu doar magazinele, fast-food-urile, mâncarea şi hainele, ci chiar şi limbajul şi mentalitatea sunt forţate să fie aceleaşi peste tot, creştinul ortodox contemporan rămâne derutat şi chiar şocat în faţa atâtor diferenţe, pe alocuri chiar contradictorii, dintre formele şi practicile de cult ale diferitor ortodocși. Dar, până la urmă, este vorba de nişte simple obişnuinţe, care se pot depăşi uşor printr-o catehizare serioasă a credincioşilor, a căror nivel actual se observă foarte clar atunci când diaconul sau preotul spune „Înţelepciune! Drepţi să ascultăm Sfânta Evangheliei”, iar ei cad cu toţii în genunchi.

În loc de epilog

Studiind şi analizând evoluţia şi involuţia slujbelor noastre, deseori îmi pun o serie de întrebări retorice, a căror răspuns abia se întrevede din ceaţa obscurantismului teologic.

Oare chiar cineva crede că este nevoie să-i aşteptăm pe fanarioţi să ne spună cum să slujim, din moment ce nici ei nu mai ştiu asta? Sau credeţi că trebuie să-i urmăm orbeşte pe grecii care cântă „Puternic!” şi „Sfinte Dumnezeule…” cu teri-rem, timp de 15 minute, după care ciuntesc Liturghia după bunul plac? Sau de ce ar trebui să credem că fastul liturgic rusesc, mai ales la slujbele arhiereşti, chiar ar fi „o expresie a slavei dumnezeieşti” şi nu un spectacol tragico-comic al despotismului bizantin, la care chiar şi Fanarul a renunţat parţial?

De ce am ajuns să ne temem să-i aducem lui Dumnezeu o slujbă cu adevărat „cuvântătoare” şi „duhovnicească”? De cine ne temem să fim diferiţi? Ce for panortodox trebuie să autorizeze revenirea la normalitate? De ce, de exemplu, anumiţi ortodocşi (cu mai multă responsabilitate misionară şi pastorală) ar trebui să-i aştepte pe greci să îmbunătăţească sistemul lecturilor biblice la Liturghie, când de fapt, grecii citesc Scriptura într-o limbă neînţeleasă de majoritatea credincioşilor, iar preoţii lor nu au voie să predice în biserică decât dacă au o binecuvântare specială e ierarhului? Cât timp o să ne mai orientăm după „farul” din Constantinopol, ştiind că lumina lui s-a stins de peste 500 de ani? Toate aceste întrebări nu trebuie să ne tulbure sau să stârnească revoluţii în Biserică, ci trebuie doar să trezească în noi conștiința că „litera ucide, iar Duhul face viu” (II Corinteni 3:6).

Bineînțeles, nu oricine poate şi este capabil să facă modificări şi adaptări în cult după propria înţelegere sau preferinţă, căci încercările unor entuziaști neavizaţi deja au compromis ideea şi necesitatea schimbării sănătoase. Dar nici nu putem să lăsăm totul în voia sorţii, doar pentru că ne este frică să greşim sau să supărăm pe cineva. De exemplu, majoritatea ierarhilor (cu mici excepţii lăudabile), care înţeleg problema troparului Ceasului al III-lea la epicleză, de fapt nu au curajul să-l scoată, pentru că se tem de alţi erarhi egali lor sau chiar de preoții inferiori lor, iar aceasta arată că suntem încă departe de o schimbare sănătoasă a lucrurilor. Şi cine trebuie să înceapă şi să supravegheze aceste schimbări dacă nu fiecare ierarh în eparhia lui?

Recunosc că nu mi-am propus şi, cred că la moment, nici nu pot oferi singur soluţii pentru toate problemele cu care ne confruntăm în slujirea liturgică. Dar cred că nu ar trebui să ne temem de a discuta deschis despre ele şi a veni cu soluţii curajoase şi argumentate, care să mişte lucrurile nu doar în culoarele sumbre ale internetului, ci şi în forurile oficiale ale Bisericii.

16 comentarii la „Câteva reflecţii asupra cultului ortodox. Invitaţie la dialog”

  1. Sunt de acord întru totul cu dumneavoastră și sunt sigur că, dacă ar exista mai mult interes pentru lucrurile cu adevărat importante, s-ar găsi soluții viabile și sănătoase care să umple toate aceste așa zise “găuri negre” din cultul ortodox. Cu toate acestea, ce credeți că ar trebui să facă un preot care, problematizându-se și găsind soluții sănătoase precum cea detaliată mai sus (în legătură cu ecteniile mici), nu știe dacă să le pună în practică sau nu? Probabil că ar fi nevoie de binecuvântarea ierarhului, dar dacă ierarhul nu e deschis la astfel de schimbări și nici măcar nu ar asculta? Ar fi sănătos pentru preot totuși, de dragul comunității și al înțelegerii adevărate a cultului să facă unele modificări (nu după propria-i minte, ci care să fie în conformitate cu realismul, motivul, istoria adevărată și sensul cultului)? L-ar opri ceva/cineva să le facă?

    • Sper că va veni ziua când ierarhii înşişi vor prelua iniţiativa şi nu vor aşepta să fie întrebaţi de preoţi. E foarte bună precauţia şi grija pentru evitarea oricărei forme de schismă sau neînţelegere, dar cred că uneori se exagerează prea mult şi nici măcar nu se pune în discuţie o anumită problemă pentru a vedea cum gândeşte unul sau altul…

  2. Aveţi dreptate, părinte, ce atâta “tradiţie”? Sau e unitate, sau e diversitate?! Sau să se reformeze, sau să se revizuiască?!
    Ce bine că vă avem!

  3. Minunat ati scris, Dumnezeu sa va ajute in demersul dumneavoastra, ma mir ca mai aveti enegie sa provocati asemenea teme. Din pacate prea a patruns formalismul si materialismul in Ortodoxie si la nivel panortodox nu vad preocupare pentru aceste subiecte.

  4. Sarut dreapta, Parinte.
    Las primul comentariu pe blogul Sfintiei tale, desi citesc posatarile de mult timp. Pastrez anonimatul pentru a evita discutii inutile legate de comentariile mele, anonimat pe care sunt convins ca ai sa-l respecti.
    Nu pot decât sa ma bucur de dorinta ta de dialog deschis pe blogul pe care îl gestionezi. Ma bucur si de “patima” cu care scrii si publici pe internet.
    Din start am remarcat un tip de exprimare care lasa loc contradictiei (la care de altfel revii tu însuti pe parcurs) : daca e relicvariu atunci e mort, iar asta indiferent de faptul ca moastele fac minuni.
    Cred ca avem multe de învatat de la catolici si protestanti care au trecut deja prin situatii similare cu cele ale bisericii ortodoxe. Discutiile dn secolul XX legate de reforma cultului ortodox au aparut tocmai pe fondul dialogului benefic cu crestinii din apus. O parte din teologii ortodocsi care locuiesc în apus au dat deja raspunsuri la unele din problemele pe care le ridici Sfintia ta, raspunsuri care si-au gasit deja locul în practica curenta.
    Cu respect si pretuire,

    • “Cred ca avem multe de învatat de la catolici si protestanti care au trecut deja prin situatii similare cu cele ale bisericii ortodoxe. ”
      Cu observatia ca Novus Ordo este in continuare contestat de multi catolici traditionalisti, pana ce Benedict al XVI-lea a admis si forma Latina traditionala numita Forma Extraordinara, ca raspuns la decenii de opuneri si critici aduse Novus Ordo.
      Si cu observatia ca si catolicii, din care protestantii s-au rupt, nu le recunosc acestora decat Botezul fiind Trinitarian prin formula si dincolo de harisma celor numiti preoti, partial anglicanilor li se recunoaste activitatea misionara pentru preoti, si nici unora dintre protestanti Vaticanul nu le.recunoaste Ordinele Superioare, Ierarhii. Deci noi ortodocsii carora catolicii ne recunosc toate Tainele, ce avem.de invatat de la protestanti?

      • Maria, nici eu nu cred că avem prea multe de învăţat de la romano-catolici sau mai ales de la protestanţi, deşi, trebuie să recunoaştem, au şi multe chestiuni bune şi interesante, care au fost gândite şi testate îndelung, şi din care ne-am putea insipira. Singurul exemplu care-mi vine în minte şi care, apropo, nu a stârnit revolte nici în mediul catolic, ar fi sistemul lecturilor biblice împărţite pe 3 ani (A, B şi C), aşa încât pe parcursul a 3 ani mirenii să asculte întreg Noul Testament şi nu doar câteva pericope, care se tot repetă…

      • Parinte, nu vroiam sa ii reduc la nimic pe catolici. Imi pare rau ca asa a “sunat” comentariul meu. Din contra, ei in chip nevazut m-au ajutat sa imi accept religia si denominatiunea, odata vroiam sa incep de la zero si ma gandeam sa ma convertesc la romano catolicism. Dar citind rugaciuni de ale lor, catre sfinti de ai lor, am fost indemnata sa citesc rugaciuni ortodoxe, de catre numitii sfinti.
        Vroiam doar sa spun ca intre catolici si protestanti nu exista momentan prea multe lucruri in comun, sau mult mai putine decat cu noi. Pe puncte noi castigam logic in discutiile teologice cu si catolicii, cu exceptia divortului, cand ei au dreptate.
        Respect si inteleg si subscriu la efortul dumneavoastra de a elibera ortodoxia de superstitie si de credinta doar prin traditie superstitioasa. Dar daca se schimba ritmul pericopelor, nu inseamna asta schimbarea intregului an liturgic? Cel putin duminicile care sunt dedicate unei citiri scripturale anume. Va fi acceptat acest lucru?
        In plus toata lumea ortodoxa dedicata va recunoaste sursa inspiratiilor si vor acuza un ecumenism ascuns in schimbari.
        Personal, mi-as dori ca citirile din Sfintele Scripturi sa fie citite nu cantate, ca sa putem intelege tot ceeace se spune. Si poate sa lungim pericopele astfel incat sa acopere intreg Noul Testament? Citite ar dura mai putin si in plus ne-am concentra pe continut si nu forma (muzica, dictie etc)

  5. Foarte bine punctat parinte! Ar trebui să fim mai atenți la modul cum slujim , sa intelegem in primul rand , noi-clericii aceste randuieli si sa nu ne fie teama sa mergem la izvoarele , la momentul aparitiei acestor randuieli. Vom avea mari surprize dar asta nu trebuie sa ne duca in deznadejde ci trebuie sa ne transpuna intr-o stare de realism duhovnicesc care sa ne transforme din aparate de recitat si copiat in adevarati slujitori in duh si adevar. Problema este la ierarhie!! Preoții sunt ff slab pregatiti si nu au habar de randuiala si din pacate sunt conduși ca o turmă fără minte de către ierarhi. Trebuie ascultare dar fără discernamant ajungem robi si nu casnici si prieteni.

    • cred ca e foarte periculos ce spuneti dv parinte Daniel, asa cum este astazi situatia, ascultarea asta “robeasca” mai tine biserica canonic. Din momentul in care ati elimina-o ar fi precum ati elimina gardurile unei curti, toti ar lua cat colo, in toate partile, biserica ortodoxa s-ar scinda precum cea catolica (pentru ca multe tensiuni sunt si la noi intre ierarhi si preoti, sau intre preoti si credinciosi). Smerenia asta de “ascultare robeasca” cred ca mai tine biserica laolalta, chiar daca asa, uneori doar “politic corect”.

      Sigur, o schimbare ar trebui sa se faca, dar nu organizatoric neaparat, sa dam jos cu “gardurile ascultarii”, o schimbare launtrica, a fiecaruia, fiecare sa devenim cu adevarat oameni purtatori de Cruce, ascultatori pana la moarte precum Mantuitorul si inca ceva: smeriti ca si Dansul, in Joia Mare. Eeii, imi pare mie ca daca am umbla toti, la acestea, la esentele astea, clerici si credinciosi, credinciosi si clerici, ortodoxia ar arata cu totul altfel. Atunci s-ar putea face si ce modificari liturgice etc “ni s-ar parea noua si Duhului Sfant”.

      iertati pentru indrazneala, parerea unui simplu mirean

      • …altfel, imi pare mie, e fix cum ai pune covorul, fie si nou, peste mizerie.., ca sa te faci ca e casa mai frumoasa.

      • 1. Pregătirea preoţilor şi a episcopilor trebuie să se axeze pe subiecte cu adevărat importante pentru teologie, dar nu pe forme de cult. Dacă într-o eparhie poate porni scandal sau schismă din cauza că unii preoţi rostesc orbeşte ectenia, iar alţii preferă să citească cu voce rugăciunea, apare întrebarea dacă această structură mai este Biserică?
        2. Ascultarea ar trebui să ţină Biserica laolaltă, dar ea se câştigă, nu se impune. Ceea ce vedem noi de cele mai multe ori sunt forme autoritare de şantaj, prin care preoţii sunt reduşi la tăcere, căci în caz contrar îşi pierd parohia sau chiar slujirea.

  6. ” face ca haosul să afecteze iremediabil viaţa liturgică a Bisericii, care automat implică şi aspectele misionare şi pastorale.”
    nu stiu la ce haos va referiti, parinte Petru ?

    personal apreciez si gust cu interes articolele dv oridecate ori am ocazia, mai ales pe domeniul liturgic, unde simt ca dobandesc o cunoastere generala pertinenta, din cele ce sfintia voastra scrieti, DAR cu privire la articolul de fata, am doua intrebari:

    1. credeti ca acest “haos” pe care il putem resimti (nu stiu daca “haos” as numi eu situatia de fata) e din cauza neactualizarii liturgice sau poate din alte cauze ?
    2. avand in vedere ca liturgicul e expresia sufletului care trebuie sa patrunda tainele lui Dumnezeu, sa dobandeasca har spre mantuire, credeti ca astazi, daca s-ar incumeta persoanele in cauza (ierarhii probabil) sa inceapa o asemenea reforma liturgica, chiar daca am zice ca vom tine de doctrina strict ortodoxa (nu ? ca la asta poate se referea acel “periculos” la care va referiti), totusi, sunteti sigur ca expresia liturgica rezultata ar inalta mai “eficient” sufletele pe portile tainelor dumnezeiesti, care hranesc si tamaduiesc minunat sufletul ? Sunteti sigur ca nu ar rezulta o “poezie dogmatico-liturgica” care ar incanta mintea mai mult decat sa ofere cheia tainelor lui Dumnezeu sufletului nostru ?

    astept cu interes raspunsurile sfintiei voastre
    (si totodata, sper sa ma anunte astia pe email cand il primesc 🙂 )

    • e drept sa-mi spun si opinia mea, nu doar sa va intreb, asa va spun: eu, personal (deci, opinia strict personala), “simt” ca problema nu e aici … mai degraba intr-o tendinta generala a oamenilor de a vrea sa scape de Biserica care ii ingradeste intr-o lume aparent perfect libera, care le ofera “libertatea” fata de Biserica care le ofera “porunci” “seci” (gandesc ei, ca nu vad ca sunt datatoare de viata). Vad problema intr-o nepasare generala, care uneori, din pacate se cristalizeaza si in lupte (recente ?!) contra Bisericii Mantuitorului.

      vad lupta ultimelor veacuri, si nu stiu daca liturgicul e cheia spre solutionarea acestei mult prea mari probleme.

      apoi, asta daca ne referim la crestinii care au uitat de Biserica (sa zicem romanii botezati, indragostiti de veacul de acum, de lume), DAR daca vorbim de crestinii ortodocsi care totusi vor cu Dumnezeu, atunci aici, aflandu-ma si eu, vad ca problema e mai degraba superficialitatea. Personal nu cred ca liturgicul e cheia solutionarii acestei situatii si pot argumenta pe mai departe…

    • 1. Nu am propus o “actualizare a cultului” în sensul Conciliului II Vatican, ci exersarea unei capacităţi de adaptare şi flexibilitate, mai ales atunci şi acolo unde necesităţile misionare şi pastorale o cer imperios.
      2. Dacă “liturgicul este expresia sufletului”, iar sufletele sunt foarte diferite, înseamnă că şi aceste expresii ar trebui să fie diferite, iar această diversitate să nu creeze schisme.

Comentariile sunt închise.