Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Categorie: Teologie Ortodoxă

Nicolae Steinhardt – Despre răutatea umană

“Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.

O introducere în viaţa şi gândirea Avvei Iosif Hazzaya

Recent, la Editura Sf. Nectarie, a apărut o traducere inedită a unui părinte siriac necunoscut. Este vorba despre o parte a scrierilor lui Avva Iosif Hazzaya (adică „Văzătorul de Dumnezeu”), mare ascet şi mistic sirian din secolul al VIII-lea. 

Întrucât, personalitatea lui Avva Iosif este practic necunoscută cititorului român, traducătorul şi editorul cărţii, ierom. Agapie Corbu, a scris şi o vastă introducere în viaţa şi gândirea Avvei Iosif, pe care ne-a oferit-o spre publicare. 

Patriarhia de Constantinopol: DESPRE RECĂSĂTORIREA PREOŢILOR

Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a luat decizia istorică de a permite, de acum înainte, a doua căsătorie pentru preoți în caz de văduvie sau în cazul în care îi părăsește soția.

Această decizie nu este valabilă pentru situația în care preoții singuri își părăsesc soțiile și doresc să se căsătorească cu o altă femeie.

De asemenea, se subliniază faptul că fiecare caz va fi analizat în particular de episcopul locului şi trimis spre validare către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice.

De asemenea, Taina nunții pentru a doua căsătorie a preoților va fi diferită, cuprinzând o simplă rugăciune și va fi oficiată într-un cerc familial foarte restrâns.

În cursul următoarele zile, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu va transmite o scrisoare oficială cu detalii și indicații precise.

PREGĂTIREA DE BOTEZ. GHID PRACTIC PENTRU PĂRINŢI ŞI NAŞII DE BOTEZ

1. Botezul nu este un obicei popular sau naţional şi nu se face pentru ca pruncul să poată fi scos din casă, să doarmă mai bine, să nu fie deocheat sau să-i meargă bine în viaţă. Toate acestea sunt superstiții băbeşti şi păgâne! De asemenea, botezul nu trebuie transformat în prilej de „înrudire” dintre părinţii copilului şi prietenii pe care şi-i iau de cumătri, ca mai apoi, toată viaţa, să mănânce şi să bea împreună. Naşii de botez se înrudesc spiritual cu copilul însuşi, nu cu părinții lui.[1]

2. Botezul este o Taină a Bisericii, prin care cel botezat devine membru al Bisericii şi ostaş al lui Hristos. Primind şi împlinind cuvântul lui Dumnezeu şi participând la viaţa Bisericii, creştinul se pregăteşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei poartă este botezul (cf. Ioan 3:5). Botezul nu oferă garanţii sau prosperitate în lumea aceasta, ci se săvârşeşte doar celor care „aşteaptă învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie” (după cum spune Crezul). Cei care nu sunt interesaţi de a trăi veşnic cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Împărăţia Sa, nu au motive şi nici dreptul să se boteze, căci astfel batjocoresc Tainele lui Dumnezeu şi-şi iau mai mare osândă. 

DESPRE TREZVIA MINŢII

pilda-celor-10-fecioare

„Trezvia este o metodă duhovnicească, care izbăveşte cu totul pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, de înţelesuri pătimaşe, de gânduri şi de fapte rele… Ea este, propriu-zis, curăţia inimii… Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii, iar [fiind] desăvârşită până la golirea de orice nălucire, devine şi pază a minţii…

Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului şi starea lui în poarta inimii… Cugetarea fixându-se şi chemând pe Hristos împotriva războinicilor, şi scăpând la El […], vede dinainte cu mintea asalturile înţelegătoare ale vrăjmaşilor nevăzuţi… Adunarea şi fundamentul trezviei şi al sobrietăţii minţii, al liniştii sufleteşti adânci şi abisul vederilor minunate şi negrăite, al smereniei recunoscătoare, al dreptăţii şi al dragostei, constă din trezvia cea mai deplină şi din rugăciunea [adresată] lui Iisus Hristos fără gânduri; iar aceasta trebuie făcută strâns şi îndesat şi fără a slăbi.

Aşadar, un fel al trezviei este să-ţi supraveghezi des imaginaţia, adică momeala, pentru că satana nu poate să făurească fără imaginaţie gânduri, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă. Altul constă în a avea pururi inima tăcând adânc şi liniştită de orice gând şi a ne ruga. Altul – a chema cu smerenie, neîncetat, pe Domnul Iisus Hristos în ajutor. Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morţii. Toate aceste lucrări împiedică înţelesurile viclene ca nişte portari.

Dacă vei face pururi petrecerile în inima ta cu cuget smerit, cu pomenirea morţii, cu învinuire de sine şi cu chemarea lui Iisus Hristos, şi cu aceste arme vei călători în fiecare zi şi cu trezvie pe această cale strâmtă, dar aducătoare de bucurie şi veselie a cugetului, vei ajunge la sfintele vederi ale sfinţilor”.

(Avva Isihie, Cuvânt despre trezvie, fragmente din cap. 1-29[1])

***

Acest citat extins din avva Isihie ne-a prezentat aspectele esenţiale ale lucrării trezviei. Desigur există şi alte scrieri patristice despre trezvie, dar tratatul lui avva Isihie Sinaitul şi, în special, tâlcuirea părintelui Emilianos Simonopetritul la această lucrare, sunt esenţiale pentru tema noastră. De fapt, cartea părintelui Emilianos era să fie mult mai voluminoasă, dar maicile de la Mănăstirea Ormylia au ales din tâlcuirea înregistrată pe casete ceea ce era mai important şi mai general, pentru că de multe ori stareţul se adresa personal părinţilor sau maicilor din mănăstirile lui. Dar ceea ce este valabil pentru toţi a fost inclus în această carte, pe care v-o recomand tuturor. 

Sf. Isaac Sirianul despre “zeloţii” care nu-şi pomenesc ierarhii

saint-isaac-the-syrian-edited-1După Sinodul din Creta (iunie 2016), printre ortodocşi au apărut mai mulţi fanatici şi „zeloţi”, care-şi închipuie că apără adevărul de credinţă. Mulţi dintre ei aveau un duh schismatic cu mult înainte de Sinod, iar documentele semnate în Creta, care, până la urmă, n-au o valoare teologică sau canonică prea mare, au devenit un prilej în plus de manifestare a duhului lor schismatic. De zeci de ani, ierarhii ortodocşi din diferite Bisericii (inclusiv sau mai ales din Bisericile Locale care n-au participat la Sinodul din Creta), semnează „documente ecumeniste” mult mai dubioase, dar „zeloţii” tot nu găseau motive serioase de a întrerupe pomenirea ierarhilor lor. S-au hotărât abia acum, când o duzină de fanatici au tulburat lumea cu pretinsa lor mărturisire de credinţă.

Unii răspândesc zvonul că şi Muntele Athos a întrerupt pomenirea patriarhului, dar aceasta este o dezinformare ruşinoasă. Nici una din cele 19 mănăstiri care îl pomeneau pe patriarhul Constantinopolului până acum (excepție făcând doar vechea obşte de la Efsigmenou) nu a întrerupt pomenirea acestuia! Fac zarvă şi seamănă tulburare doar câţiva monahi care stau pe la chilii singuratice şi niciodată n-au făcut ascultare de stareţ. În rest nimeni nu este preocupat cu acest subiect şi nici nu discută despre el. Petrecând ultimele două luni în Muntele Athos m-am convins o dată în plus că adevărații monahi se roagă şi fac ascultare, nu seamănă dezbinare şi împotrivire…

După cum se ştie, mai mulţi clerici din România şi Republica Moldova au întrerupt pomenirea ierarhului lor. Nu sunt de acord cu ei şi vreau să-i întreb pe cine pomenesc în loc? Cine le-a dat alt antimins şi alt Mir? În spatele căror ierarhi „adevărat-ortodocşi” s-au pus ei şi de cine ascultă? Cred că răspunsuri clare la aceste întrebări nu există, de aceea, vreau să le împărtăşesc un fragment din ultimele mele lecturi patristice. Este vorba despre Sfântul Isaac Sirul, care le explică tuturor „zeloţilor” cum ar fi trebuit să procedeze în situaţia dată. Sper că măcar unii din cei care au apucat pe căi greşite cu nepomenirea chiriarhului să se întoarcă în Biserică şi, în loc să „apere adevărul”, să se lase apăraţi de Adevăr!

Prin aceasta nu invit la „adogmatism” şi nici nu mărturisesc ecumenismul, ci doar chem la pace şi dragoste. Dacă ne pasă de dogme şi credinţă, să rămânem în Biserică, ca să ne împărtășim de lumina lor! 

Despre soarta pruncilor care mor fără Botez. O nouă viziune romano-catolică

Iisus-Lasati-copiii-sa-vina-la-MineDe obicei, în mediul ortodox, se consideră că, Conciliul II Vatican (1962-1965; nemaivorbind de primul: 1869-1870) a însemnat o nouă cădere a romano-catolicilor. Dacă ne referim la reformele liturgice şi la reconsiderarea normelor ascetice de viaţă creştină, aprecierea este în mare parte valabilă. Dar în plan dogmatic, Conciliul II Vatican a făcut totuşi o reevaluare pozitivă a multor definiţii dogmatice anterioare, depăşind schemele scolastice elaborare în Evul Mediu şi mai ales în "perioada contra-reformei" (în special la Conciliul Tridentin: 1545-1563). În multe privinţe abordările dogmatice ale Conciliului II Vatican au făcut un pas important spre Ortodoxie, chiar dacă unul incomplet şi pe alocuri indecis.

Una dintre aceste reevaluări se referă la învăţătura Fericitului Augustin despre „păcatul originar” şi, implicit, despre soarta copiilor care mor nebotezaţi. Deşi Conciliul nu s-a ocupat în mod special de acest (al doilea) subiect, dezbaterile pre- şi post-conciliare au permis formularea ulterioară a unei învăţături mai nuanţate pe această, pentru că, în ciuda unei autorităţi personale, nimeni nu era de acord cu poziţia rigidă a lui Augustin că cei morţi nebotezaţi merg în iad (cf. De peccatorum meritis et remissione et de baptizmo parvulorum ad Marcellinum, 1.16.21 şi Contra Julianum pelagianum 5.11.44). Nici teoria unui „limbus infantium” sau cea a „privării de vederea fericirii” nu se încadrau în Tradiţia generală a Bisericii şi nu răspundeau la diversele întrebări care apăreau vizavi de pruncii morţi fără Botez.  

Mitropolitul Nicolae al Mesoghiei – Cuvânt la hirotonia în episcop

ΝικόλαοςBiserica Mitropolitană a Atenei, 30 Aprilie, 2004

Cuvânt la hirotonie a părintelui Nicolae Hadzinikolau

Preafericirea Voastră, Înalt Preasfinţiţilor şi de Dumnezeu iubiţilor sfinţi arhierei, mult cinstitelor autorităţi ale societăţii noastre, stimaţi părinţi, iubiţii mei fraţi,

Cu simţăminte de adâncă strâmtorare lăuntrică mă aflu printre Dumneavoastră în această clipă, în faţa propriei conștiințe şi, în deosebi, înaintea Sfintei şi Dumnezeieștii Treimi.

În această clipă, mă simt gol de cinstea arătată şi de strălucirea evenimentelor, străin de bucuria şi atmosfera praznicului. Disting doar greutatea hotărârii Dumneavoastră, mărimea aşteptărilor Bisericii, neputinţa şi, în paralel, obligaţia mea de a valorifica evenimentul şi necunoscuta, dar sfânta voie a lui Dumnezeu.

De aceea, în locul darului vostru de astăzi, permiteţi-mi să nu înşir gânduri şi vise, ci să-mi exprim adâncimea dilemelor mele interioare şi să depun sincera mea mărturisire.

Trebuie să mărturisesc dificultatea pe care o am înlăuntrul meu în aceste zile. Simt cum drama chemării mele personale, cea care m-a transfigurat din om de ştiinţă în preot şi monah, s-a demitizat deja, fără să înţeleg cum. Ţinta absolutului s-a alterat de către microbul cedării şi de îndreptăţirea compromisului interior. 

Despre frica de a gândi şi a discuta

res_87f70225004f95c84ea0df14832afcd4_fullRecent am citit cartea lui Jaroslav Pelikan: „Credo. Ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisirilor de credinţă în tradiţia creştină”, Ed. Polirom 2010. Pe lângă multele informaţii, dintre care unele confuze şi inutile, am găsit şi câteva citate interesante. Vreau să le redau mai jos pentru a-l face pe cititor să înţeleagă că dezbaterile teologice şi diversitatea de opinie nu doar că sunt permise, ci sunt chiar necesare şi constructive. Culmea e că ele nu contrazic ideea de ascultare şi supunere în Biserică, ci chiar le umplu de sens. 

Păcat că gândirea teologică modernă, în special în spaţiul românesc, este atât de constipată şi timidă, iar în consecinţă – lipsită de originalitate şi de duh. Peste tot numai şabloane şi plagieri…