Highslide for Wordpress Plugin

Monahul Damaschin Aghioritul – MEDITAŢII LA SĂRBĂTOAREA BOTEZULUI DOMNULUI

Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului, prăznuit ca început al lucrării mântuitoare a lui Hristos, poartă o semnificație adâncă și multiple ramificații duhovnicești. Însă, pentru a înțelege mai deplin acest moment, trebuie să privim mai întâi la cel care a pregătit calea: la Sfântul Ioan Botezătorul, și la lucrarea sa profetică, ce depășește limitele spălărilor ritualice iudaice.

Era botezul lui Ioan o practică inedită?

Botezul practicat de Sfântul Ioan Botezătorul nu a apărut într-un vid cultural sau religios, ci se înscrie într-un cadru deja cunoscut în iudaism. Spălările ritualice, cunoscute sub numele de miqveh (מִקְוֶה, însemnând „loc de adunare” [al apelor]), erau o practică bine stabilită, reglementată de Lege. Ele presupuneau o curățire fizică și ceremonială, necesară pentru a împlini exigențele Legii lui Moise în situații de necurăție trupească sau morală (Levitic 15, Numeri 19).

Miqveh-ul era un bazin natural sau construit, alimentat cu „apă vie” (mayim chayim – apă curgătoare, proaspătă). Cel ce venea la miqveh trebuia să se cufunde complet în apă (tevilah – טְבִילָה) pentru a se purifica, însă această cufundare avea în vedere doar o curățire exterioară. Nu cerea schimbarea lăuntrică a inimii sau o viață nouă, ci era o obligație ritualică legată de legea ceremonială. Spre deosebire de miqveh, botezul lui era o chemare la o transformare profundă, interioară, un început al unei vieți noi. Deși acesta părea să aibă anumite puncte comune cu miqveh, el depășea cadrul unui simplu act fizic. Iar dacă ar fi să găsim totuși o referință în tradiția iudaică la „ideea” pe care o propovăduia el, atunci aceasta ar fi ceea ce evreii înțelegeau prin „tșuva” (תשובה), care presupunea o schimbare a vieții sau întoarcerea la Dumnezeu. Astfel spre deosebire de miqveh, care era repetitiv și individual, botezul lui Ioan era unic și comunitar, având ca scop pregătirea inimilor pentru venirea lui Mesia (Matei 3, 2).

Ioan însuși explică diferența esențială: „Eu vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine… vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3, 11). Aceasta subliniază caracterul profetic al botezului său, o chemare la metanoia (μετάνοια, „schimbare a minții și inimii”). Nu întâmplător, Hristos întreabă mai târziu fariseii: „Botezul lui Ioan de unde era? Din cer sau de la oameni?” (Matei 21, 25), indicând astfel originea divină a acestei lucrări.

Locația simbolică: Râul Iordan

Ioan nu a ales râul Iordan întâmplător. Acest râu este încărcat de semnificații istorice și teologice:

Trecerea poporului Israel: Sub conducerea lui Iosua, Iordanul s-a despicat pentru a permite intrarea poporului ales în Țara Făgăduinței (Iosua 3, 15-17).

Înălțarea lui Ilie: Profetul Ilie a trecut Iordanul înainte de a fi ridicat la cer într-un car de foc (4 Regi 2, 8-11).

Prin botezul lui Ioan, Iordanul devine locul unei noi treceri: de la robia păcatului la libertatea adusă de pocăință.

„Pui de vipere” – paradoxul veștii bune

În predica sa, Ioan se adresa mulțimilor cu asprime: „Pui de vipere! Cine v-a învățat să fugiți de mânia ce va să vină?” (Matei 3, 7). Deși aparent un reproș, aceste cuvinte erau, de fapt, o bunăvestire (cf. Luca 3:18: „Încă şi alte multe îndemnând, propovăduia poporului vestea cea bună.”). Ioan le deschidea calea spre mântuire, chemându-i la pocăință și la faptele vrednice de schimbarea vieții. Aici vedem un paradox: vestea bună începe prin recunoașterea stării noastre căzute. Și astăzi, creștinii care nu împlinesc faptele pocăinței pot fi considerați „pui de vipere” (care vor să fie și cu Dumnezeu, dar să nu se despartă nici de păcat), căci doar o schimbare sinceră a vieții ne așază pe drumul mântuirii.

Cerurile care se rup – răspunsul la rugăciunea lui Isaia?

Momentul Botezului Domnului este descris astfel: „Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschizându-se și Duhul ca un porumbel pogorându-se peste El”. În textul grecesc de la Marcu 1,10, „deschizându-se” este redat prin termenul „σχιζομένους”, care are sensul de „a se rupe” sau „a se despica” și care, am putea spune, răspunde mai bine imaginii din cartea profetului Isaia (carte cu care de altfel își începe Mântuitorul activitatea misionară), și unde termenul ebraic קָרַע‎ (qa‌ra‛) implică exact acea ruptură dramatică a cerului, atât de fierbinte cerută de profet: „O, de ai rupe cerurile și Te-ai pogorî!” (Isaia 64, 1).

Această ruptură marchează începutul unei noi economii a mântuirii. La Bunavestire, cerurile păreau încuiate, iar la Nașterea Domnului ele se deschid doar parțial, prin cântarea îngerilor. Abia acum, la Iordan, cerurile se rup cu adevărat, arătând pogorârea Duhului Sfânt și descoperirea Treimii.

De ce a venit Hristos să se boteze?

Hristos, Cel fără de păcat, vine la Iordan nu pentru a fi curățit, ci pentru a împlini „toată dreptatea” (Matei 3, 15). În ce constă această dreptate, atâta timp cât legea mozaică nu impunea drept obligatoriu un astfel de ritual? E o altfel de dreptate decât a noastră! Domnul Se face păcat pentru noi (2 Corinteni 5, 21), asumându-Și povara întregii lumi. El coboară în apă după ce „toți s-au botezat” (Luca 3, 21), simbolizând astfel că ia asupra Sa toate păcatele lor, așa cum un burete absoarbe murdăria.

Această lucrare a asumării păcatului lumii își găsește împlinirea pe Cruce, unde Domnul „a pironit păcatul” (rugăciunea Ceasului al Nouălea). Taină exprimată și în cântările din Vinerea Mare: «Lovire peste obraz a luat, Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam» (Antifonul 15, glas.6)

Cui mărturisește Tatăl?

Glasul Tatălui care mărturisește: „Tu ești Fiul Meu cel iubit” (Luca 3, 22) nu este adresat lui Hristos, care știa și la 12 ani în Templu și dintotdeauna al cui Fiu este. Această mărturie este adresată întregului Adam, asumat de Hristos pentru ca toți cei care vor urma Lui să devină, la rândul lor, fii ai lui Dumnezeu prin har.

Botezul – o altă viață

Botezul lui Ioan nu era doar o spălare rituală, ci un apel la pocăință sinceră, la schimbarea direcției vieții, la o „tșuva”. Mulți iudei însă refuzau această chemare, bazându-se pe descendența lor din Avraam și considerând că puritatea ritualică era suficientă. Însă Ioan le amintește că Dumnezeu poate ridica fii lui Avraam chiar și din pietre, arătând că adevărata curăție vine din inimă.

Această chemare la pocăință rămâne valabilă și pentru noi, cei care ne împărtășim din Botezul lui Hristos. Nu este suficient să înfăptuim un ritual; suntem chemați la o schimbare sinceră, trăită prin faptele credinței, lucru pe care îl exprimă frumos și sfinții părinți:

Ca de exemplu Sfântul Grigorie de Nisa subliniază că, deși apa botezului este un element esențial, ea este doar un simbol exterior; lucrarea Duhului este cea care curăță sufletul, dar aceasta depinde de deschiderea și dispoziția interioară a omului (cf. PG 46, 581-605, De Baptismo).

Și Sfântul Chiril al Ierusalimului atinge acest subiect în Catehezele Mistagogice, unde explică faptul că botezul implică atât elementul vizibil al apei, cât și lucrarea nevăzută a Duhului Sfânt. El subliniază că apa curăță trupul, dar Duhul sfințește sufletul, iar mântuirea depinde de conlucrarea omului cu harul divin; (cf. PG 33, 1068-1108 – „Cateheze Mistagogice”, în special în Cateheza a III-a și a IV-a).

Botezul Domnului– o sărbătoare a cerurilor deschise

Botezul Domnului nu este doar un moment istoric, ci o invitație continuă la pocăință și comuniune cu Dumnezeu. Este răspunsul lui Hristos la strigătul omenirii după mântuire și începutul unei noi creații – nu în zădar Domnul săvârșea cele mai multe vindecări sâmbăta – nu pentru a-i scandaliza pe iudei, ci pentru a le da de înțeles că a venit să le facă iarăși pe toate bune foarte, așa cum erau „când Dumnezeu s-a odihnit”.

Această sărbătoare ne cheamă așadar să trăim ca fii ai lui Dumnezeu, lăsându-ne transformați de harul ce izvorăște din apele Iordanului și din cerurile care s-au rupt pentru noi și care de-acum rămân deschise, chiar și pentru cei care încă n-au părăsit acest cort [Cunosc un om în Hristos, care… a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.” (2Co. 12:2)]

Slavă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, Dumnezeului Celui în Treime închinat, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Lasă un comentariu