În ultimele zile foarte mulţi mi-au scris ca să-mi ceară părerea cu privire la recentul incident baptismal de la Suceava. Iniţial chiar nu voiam să scriu sau să comentez ceva, pentru că nu am nimic special de spus şi nici nu cred că fiecare chiar trebuie să se dea cu părerea. De ani de zile scriu despre botez şi aproape degeaba… Dar văzând că pozițiile se polarizează şi acest incident particular a devenit prilej de acuzații la adresa Bisericii, am zis să punctez pe scurt câteva idei:
O scurtă introducere
Nu vom greși dacă vom spune că liturghia şi cultul ortodox în general reprezintă un relicvariu al tradiţiei doxologice şi al conştiinţei dogmatice a Bisericii. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că fiecare relicvă în parte – fie textuală sau artistică – reprezintă, de fapt, forme omenești de exprimare ale doxologiei şi dogmei, marcate de cultura, limbajul şi mentalitatea timpului şi locului în care au apărut şi s-au dezvoltat.
În primele 4-5 secole, fiecare „comunitate euharistică” avea propria Liturghie. Elementele comune prezente la nivel regional sau universal nu erau impuse sau promovate de vreo autoritate eclesiastică sau politică, ci purtau amprenta „autorității divine” şi „apostolice”, fiind o adevărată „închinare în duh şi în adevăr”. Exprimându-ne în termeni moderni: tot ce conta atunci era calitatea produsului, nu eticheta sau ambalajul.
Abia mai târziu, când Biserica (haideţi să recunoaştem!) a intrat sub papucul împăratului greco-roman (numit mai târziu „bizantin”), lucrurile au început să se schimbe substanţial. Sub influenţa unor realităţi şi ambiţii politice, Constantinopolul, care până la Sinodul II Ecumenic nu era decât o episcopie sufragană a Mitropoliei de Herakleia, este, dintr-o dată, egalat în privilegii cu scaunul Romei, dominând pe deplin viaţa Bisericii în Răsărit. Mai ales începând cu epoca lui Iustinian (527-565), apoi pe fonul ocupațiilor arabe ale vechilor Patriarhii Răsăritene (sec. VII), cultul liturgic de la Constantinopol, dezvoltat iniţial din ritul antiohian, a substituit orice formă de cult local, inclusiv în centre apostolice precum Alexandria, Antiohia sau Ierusalim.
Vă prezentăm traducerea în limba română a studiului lui Matthew J. Streett – "Ce trebuie să facem cu bebelușul? Evoluția istorică a rânduielii îmbisericirii".
Deja de mai mulţi ani scriu şi vorbesc despre necesitatea catehizării înainte de Botez. Unii clerici şi mireni au înţeles acest lucru şi caută diferite modalităţi pentru a pune în practică această regulă obligatorie a Bisericii. Am auzit însă şi cazuri când, chiar episcopul locului i-a ordonat preotului "să nu o facă pe deşteptul", ci să-i boteze pe toţi laolaltă, fără nici un fel de cateheză, pentru că "noi suntem de neam creştin". No comments…
Mă bucur că pr. prof. Stefanos Alexopoulos (grec din SUA) vine să confirme şi să susţină practica catehizării, prezentându-ne studiul "Primirea convertiţilor în Biserica Ortodoxă: teorie şi practică", publica de noi în traducerea lui Mihai Răducă.
Motto: „Tradiție înseamnă menținerea şi
transmiterea focului, nu închinarea la cenușă”
(Gustav Mahler, 1860-1911)
Prolog
Mişcarea de renaştere liturgică, care a marcat creștinismul occidental (inclusiv cel ortodox) aproape întreg secolul XX, a început să aibă reverberaţii şi în spaţiul ortodox din Răsărit. Având în vedere caracterul mai conservator al Răsăritului şi un mod aparte de a înţelege „tradiţia Bisericii”, „renaşterea liturgică” din Răsărit este şi ea una specifică şi complexă. Puţinii teologi care înţeleg câte ceva din istoria şi dinamica cultului ortodox rămân neobservați şi marginalizaţi printre mulţimea de clerici şi credincioşi care aparţin celor două tabere mari, care se acuză reciproc, fie de un „conservatorism rigid”, fie de un „inovatorism protestant” frate cu „ecumenismul sincretist” sau chiar cu „apostazia”.
În realitate, de cele mai multe ori, ambele tabere duc o discuție amatoristă, axată pe detalii irelevante şi fără să ştie vreunul unde exact vrea să ajungă. Așa-numiții „conservatori” sau „tradiţionalişti” tună şi fulgeră cu totul felul de acuzaţii ridicole şi fundamentaliste, iar „înnoitorii” se strecoară timid, încercând să construiască o casă nouă pe o temelie veche şi şubredă, de dragul de a nu fi stigmatizaţi sau chiar excluşi din Biserică. Vorba ceea: „o pace strâmbă e mai bună decât un război drept”.
Ideea mea însă nu este de a porni vreun război, de dragul unor idealuri care niciodată n-au existat, ci de a pune mâna pe carte şi de a renunţa la limbajul polemic şi fundamentalist, care nu lasă loc diversităţii, creativităţii, nemaivorbind de diferite încercări cu rol pastoral-misionar. Cultul Bisericii noastre nu a apărut prin centralizare ierarhică sau prin monopol asupra cărţilor liturgice, ci a avut o evoluție firească, marcată de diferite încercări şi incidente. Abia prin secolul XVII cărţile de cult au început să fie editate doar cu binecuvântarea unui ierarh (iar mai târziu, sub influența sistemului sinodal rusesc – chiar a Sfântului Sinod) şi aceasta după o minimă verificare sau chiar cenzură. Până atunci o astfel de practică nu a existat şi nici nu putea să existe…
1. Botezul nu este un obicei popular sau naţional şi nu se face pentru ca pruncul să poată fi scos din casă, să doarmă mai bine, să nu fie deocheat sau să-i meargă bine în viaţă. Toate acestea sunt superstiții băbeşti şi păgâne! De asemenea, botezul nu trebuie transformat în prilej de „înrudire” dintre părinţii copilului şi prietenii pe care şi-i iau de cumătri, ca mai apoi, toată viaţa, să mănânce şi să bea împreună. Naşii de botez se înrudesc spiritual cu copilul însuşi, nu cu părinții lui.[1]
2. Botezul este o Taină a Bisericii, prin care cel botezat devine membru al Bisericii şi ostaş al lui Hristos. Primind şi împlinind cuvântul lui Dumnezeu şi participând la viaţa Bisericii, creştinul se pregăteşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei poartă este botezul (cf. Ioan 3:5). Botezul nu oferă garanţii sau prosperitate în lumea aceasta, ci se săvârşeşte doar celor care „aşteaptă învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie” (după cum spune Crezul). Cei care nu sunt interesaţi de a trăi veşnic cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Împărăţia Sa, nu au motive şi nici dreptul să se boteze, căci astfel batjocoresc Tainele lui Dumnezeu şi-şi iau mai mare osândă.
De obicei, în mediul ortodox, se consideră că, Conciliul II Vatican (1962-1965; nemaivorbind de primul: 1869-1870) a însemnat o nouă cădere a romano-catolicilor. Dacă ne referim la reformele liturgice şi la reconsiderarea normelor ascetice de viaţă creştină, aprecierea este în mare parte valabilă. Dar în plan dogmatic, Conciliul II Vatican a făcut totuşi o reevaluare pozitivă a multor definiţii dogmatice anterioare, depăşind schemele scolastice elaborare în Evul Mediu şi mai ales în "perioada contra-reformei" (în special la Conciliul Tridentin: 1545-1563). În multe privinţe abordările dogmatice ale Conciliului II Vatican au făcut un pas important spre Ortodoxie, chiar dacă unul incomplet şi pe alocuri indecis.
Una dintre aceste reevaluări se referă la învăţătura Fericitului Augustin despre „păcatul originar” şi, implicit, despre soarta copiilor care mor nebotezaţi. Deşi Conciliul nu s-a ocupat în mod special de acest (al doilea) subiect, dezbaterile pre- şi post-conciliare au permis formularea ulterioară a unei învăţături mai nuanţate pe această, pentru că, în ciuda unei autorităţi personale, nimeni nu era de acord cu poziţia rigidă a lui Augustin că cei morţi nebotezaţi merg în iad (cf. De peccatorum meritis et remissione et de baptizmo parvulorum ad Marcellinum, 1.16.21 şi Contra Julianum pelagianum 5.11.44). Nici teoria unui „limbus infantium” sau cea a „privării de vederea fericirii” nu se încadrau în Tradiţia generală a Bisericii şi nu răspundeau la diversele întrebări care apăreau vizavi de pruncii morţi fără Botez.
Pe 12 mai 2016, saitul Eparhiei de Ungheni şi Nisporeni ne-a uimit cu două circulare episcopale inedite: prima se numeşte „Ce ar trebui să ştim despre împărtăşirea copiilor”, iar a doua: „Despre gradul de rudenie de la botez și botezul mai multor prunci împreună”.
Fără îndoială, orice ierarh are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a se preocupa de astfel de probleme şi, la nevoie, să emită circulare pentru preoţii şi credincioşii pe care-i păstoreşte. Din punct de vedere liturgic şi pastoral, ideea de a scrie aceste circulare mi se pare foarte bună şi, cred că ar trebui să fie urmată de nişte hotărâri similare ale Sinodului Mitropolitan, care să aibă autoritate şi aplicabilitate mai generală.
Pe de altă parte însă, trecând peste limbajul semidoct şi argumentarea defectuoasă a unor idei, textele acestor circulare ridică unele probleme teologice ce nu pot fi neglijate şi nici acceptate fără drept de apel, pe simplul motiv că au fost scrise de un episcop. Deja mai mulţi preoţi din Moldova, cunoscându-mi preocupările liturgice şi canonice, m-au rugat să mă pronunţ asupra următoarelor fraze:
În ultima vreme, clerici şi mireni (mai ales din vestul României, dar nu numai) îmi pun diferite întrebări vizavi de „botezul prin turnare” care se practică în anumite regiuni şi tinde să devină o practică uzuală în mai toate Bisericile Ortodoxe locale. Şi pe internet circulă diferite filmuleţe şi poze smintitoare, în care preoţii săvârşesc un soi de „botez” inadmisibil, fără ca măcar să dezbrace pruncul, nemaivorbind de parodiile în cazul botezului celor maturi. Dar şi mai grav e că „viaţa bate filmul”, iar cazurile de acest gen sunt mult mai multe decât se pot găsi pe internet, iar reacţiile ierarhilor aproape că lipsesc, deşi i-am simţit pe unii preoţi că se tem totuşi ca episcopul să nu-i afle…
Pe de altă parte, un preot mi-a cerut ajutorul în scandalul pe care-l are cu superiorii săi bisericeşti. Aceştia îl acuză pe preot de „protestantism” şi „încălcarea canoanelor şi a tradiţiei”, auzind de intenţia lui de a merge să boteze un adolescent în râul din apropiere. Interesant, unde i-a botezat Apostolul Andrei pe primii daci dacă nu în Dunăre sau în Marea Neagră? Nu cumva, între timp, noţiunea de „Biserică Apostolică” a ajuns o vorbă goală?
Așadar, pornind de la aceste două premise, voi încerca să schiţez câteva idei importante din punct de vedere teologic, istorico-liturgic şi canonic. Bineînţeles, toate acestea pot fi extinse şi concretizate prin trimiteri bibliografice, dar la moment e bine să precizăm următoarele:
Deja de mai mult timp sunt preocupat de istoria şi textului slujbei Botezului. M-am gândit chiar să scriu o carte despre Botez care, pe lângă un studiu liturgic serios, să conţină şi un text critic al slujbei, dar şi anumite capitole dogmatice, canonice, catehetice, pastrorale şi misionare. Îmi dau seama că mulţi aşteaptă să citească o astfel de lucrare (şi cred că eu sunt primul care-mi doresc acest lucru), dar, până a o vedea în librării, mai e nevoie de multă muncă şi rugăciune…
De aceea, m-am gândit ca, în paralel cu munca mea, să vă supun atenţiei varianta de text liturgic la care am ajuns până acum. Menţionez din start că unele rugăciuni sau indicaţii tipiconale sunt relativ diferite faţă de „Molitfelnicul oficial”. Iar ca să înţelegeţi ce m-a determinat să fac aceste modificări (fără a mă judeca), vă propun să citiţi şi studiul meu despre istoria slujbei Botezului şi a riturilor adiacente, care ulterior va fi dezvoltat în carte.
