Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Categorie: Teologie Ortodoxă

Sfântul Siluan Athonitul:  Scrieri duhovniceşti (versiune audio)

siluan33

Nr.

Titlu

Timp

1.

Introducere
Personalitatea Sf. Siluan Athonitul


6.31
2. Tânjirea după Dumnezeu
Cuvânt despre rugăciune
71.15
3. Despre smerenie
Despre pace


52.00
4. Despre har
Despre voia lui Dumnezeu şi libertate
Despre pocăinţă
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu


94.59
5. Despre iubire
Suntem copii lui Dumnezeu şi asemenea Domnului
Despre Maica Domnului
Despre sfinţi
Despre păstori şi despre duhovnici
Despre duhovnici
100.02
6. Despre monahi
Despre economul mănăstirii
Despre ascultare


37.59
7. Despre războiul duhovnicesc
Marea ştiinţă
Despre gânduri şi înşelare
Plângerea lui Adam


78.39

Monahul Filotheu Bălan: Sfîntul Efrem Syrul – „alăuta Duhului Sfînt”

Descriere

Deşi puţine lucruri se ştiu despre viaţa Sfîntului Efrem Syrul (pomenit de Biserică la 28 Ianuarie), biografiile sale nefiind încă adunate întru una singură spre folosul creştinilor, ceea ce ştim sigur este că moştenirea sa este deopotrivă cu cea a Sfinţilor Trei Ierarhi, cărora li s-a dat, pînă la sfîrşitul veacurilor, cîte un dar de nepreţuit. Astfel, Sfîntului Vasilie cel Mare i s-a dat să pună rînduială în tot ce ţine de buna-credinţă şi buna-cuviinţă a vieţii creştine, precum şi slujba sa zice. Sfîntului Grigorie Teologul, episcopul Nazianzului, i s-a dat să aştearnă toate dogmele şi temeiurile învăţăturilor Bisericii, de care au ţinut toate Sfintele Sinoade Ecumenice (începînd cu Sinodul al doilea) şi se va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. Sfîntului Ioann Gură de Aur i s-a dat darul tîlcuirii Sfintelor Scripturi într-o asemenea măsură încît, au spus – poate cu ceva emfază – unii Părinţi, dacă nu se năştea el, ar fi trebuit să mai vină Mîntuitorul Hristos încă o dată să explice Scriptura. Contemporanului acestor Sfinţi, Sfîntului Efrem Syrul i s-a dăruit de la Duhul Sfînt, spre folosul întregii Biserici, darul compoziţiilor muzicale. 

Ce le-am spus unor teologi occidentali despre pocăinţă

ANANIAS2-up2Unui ortodox îi este dificil să vorbească despre pocăinţă într-o limbă occidentală, pentru că limbile occidentale şi gândirea omului occidental este imprimată de principii şi concepte juridice, iar noţiunile de păcat, pocăinţă şi iertare sunt văzute diferit decât în Răsărit. Chiar şi limba română, deşi este de origine latină şi este asemănătoare cu unele limbi occidentale, şi-a elaborat în decursul timpului o terminologie mai adecvată sau, după caz, a atribuit cuvintelor de origine latină un „sens ortodox”. De aceea, înainte de a trece la expunerea propriu-zisă, este important să ţinem seama de aceste diferenţe terminologice pentru că, pe alocuri, ele sunt determinante.

Păcatul (în latină: peccatum; în greacă amartia), în gândirea occidentală este asociată cu ofensa adusă lui Dumnezeu şi cu vina (culpa) faţă de El. Nici una dintre aceste noţiuni nu este proprie Ortodoxiei. Noi înţelegem păcatul ca o înstrăinare de Dumnezeu şi ca o boală spirituală. Prin urmare, inclusiv pocăinţa (în latină: paenitentiam) şi iertarea (în latină: remissionem) sunt văzute în Ortodoxie nu ca acte juridice, ci ca procese terapeutice ale minţii şi ale spiritului uman. Limba greacă numeşte pocăinţa mentanoia (sau metania), care înseamnă schimbarea modului de a gândi (şi de a fi). Omul care se pocăieşte nu este cel care doar îşi recunoaşte greşeala şi cere să fie absolvit de un anumit păcat, ci, după interpretările patristice ortodoxe, pocăinţa înseamnă curăţirea şi restaurarea naturii umane prin harul Duhului Sfânt, sfinţirea şi îndumne­zeirea omului până la asemănarea cu Dumnezeu. De fapt, încă în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu propunea ca termenul grecesc metanoia să fie tradus nu prin poenitentia, ci prin resipiscentia, care înseamnă „venire în sine”, „restabilirea sinelui”. Nici această variantă de traducere nu este foarte exactă, dar ea este mai ontologică, şi mai puţin psihologică şi juridică. 

Icoana jertfei de bunăvoie a Domnului

christ081Teologia ortodoxă nu pare a fi deloc preocupată de detaliile tehnice ale răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Nu găsim această preocupare nici în scrierile patristice şi nici în iconografia veche creştină. Cred că primii care s-au preocupat de aceste detalii tehnice au fost neoprotestanţii americani şi diferiţi regizori mai mult sau mai puţin religioşi, care şi-au propus ecranizarea patimilor Domnului. Aceştia, fie printr-o intuiţie aproape identică, fie prin imitaţia primelor ecranizări, arată că Iisus a fost ţintuit pe cruce în timp ce lemnul era la pământ, apoi cu ajutorul unor funii crucea a fost ridicată şi fixată în poziţie verticală. Această variantă de interpretare pare destul de plauzibilă, din moment ce condamnaţii nu erau răstigniţi pe careva cruci permanent înfipte în vreun loc de executare, ci fiecare condamnat îşi ducea singur crucea spre locul său de executare, apoi crucea era dată jos cu tot cu cadavru, după care acesta era scos şi îngropat, iar crucea era aruncată sau arsă. 

PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE. IMPORTANŢA ÎNTREITEI AFUNDĂRI LA BOTEZ

18290_p18rbjt9iii1s5gmgse121f1if1a

Recent, Patriarhia Română a editat cartea numită: „PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE” (78 pagini – Bucureşti, 2014). În mod normal, rânduielile acestei cărţi trebuie să facă parte din Molitfelnicul Mare, dar publicarea lor separată este poate chiar mai potrivită, doar că s-a lăsat prea mult aşteptată, generând diferite acuzaţii şi suspiciuni conspiraţioniste.

În general, pot spune că mi-a plăcut atât cartea, cât şi metodele de lucru. Fără îndoială, vechile rânduieli de primire la Ortodoxie aveau nevoie de o revizuire şi adaptare. A edita cărţi de cult nu înseamnă doar a traduce texte vechi, dintre care unele aproape „moarte”, ci înseamnă, în primul rând, să oferi ceva viu, conform cu dogmele şi normele canonice, dar şi cu mentalitatea timpului, care la vechii greci era una poetică şi retorică, iar la omul contemporan e tot mai pragmatică şi mai concisă. Or, textul este destinat omului de astăzi, care trebuie să înţeleagă mesajul şi „ethosul” Bisericii, mai ales când e vorba de primii paşi în Biserica Ortodoxă. Toate blestemele pe care le conţineau vechile rânduieli nu aveau nici o justificare teologică, ba chiar erau anti-evanghelice şi pline de răutate. Oare nu era ridicol că, noul-intrat în Biserica Ortodoxă, după ce a fost învăţat de baptişti (sau de alţi eterodocşi) că Hristos a zis să nu blestemăm (Matei 5:44), îşi începea „trăirea ortodoxă” cu blesteme şi „înjurături binecuvântate”? Mă bucur că s-au scos toate astea… 

Curiozităţi canonice despre diaconi şi monahi

SfStefan

Multe lucruri interesante întâlnim prin Canoanele Bisericii. Recitind recent Canoanele Sinodului Trulan, numit şi „Qunisext” (Constantinopol – anul 692), două lucruri mi-au sărit în ochi:

I.       Canonul 16 Trulan, tâlcuind textul de la Fapte 6:1-6 şi aducând în sprijin comentariile Sf. Ioan Gură de Aur, spune foarte clar: „noi, potrivind cugetul părinţilor la spusa apostolică, am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbaţii care slujeau tainelor, ci despre servirea la trebuinţele meselor”. Mai jos Părinţii de la Sinod adaugă: „cei şapte diaconi nu trebuie socotiţi ca slujitori la taine, ci lor li s-a încredinţat purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti ale celor adunaţi atunci”