Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: Emilianos Simonopetritul

Interviu: TINERII ŞI VIAŢA MONAHALĂ

Întrebare: Cum apreciați vocația monahală a tinerilor de astăzi? De ce tinerii nu mai merg la mănăstire ca în anii ΄90 (ai secolului trecut)?

Răspuns: Din fericire, încă mai sunt tineri care vor să-şi afierosească viaţa lui Dumnezeu, iar împuținarea aparentă a celor care aleg viaţa monahală are atât cauze duhovniceşti, cât şi sociale. În anii ΄90 şi începutul anilor 2000 mergeau la mănăstire cei născuţi în anii ΄70-80. Pe atunci natalitatea în ţările ortodoxe era destul de mare şi, respectiv, mai mulţi mergeau pe calea monahismului. Statul construia noi şcoli, pentru că nu mai încăpeau copiii în clase, iar Biserica a redeschis mănăstirile vechi şi a deschis altele noi, pentru că realmente exista o cerere în acest sens. Fenomenul era marcat şi de alte două condiții foarte importante. După câteva decenii de comunism şi prigoană religioasă, oamenii erau însetaţi de credinţă, iar rugăciunea şi suferinţa martirilor comunismului au adus rod în tinerii din acea generaţie. Pe de altă parte, mintea acelor tineri nu era furată de tehnologiile informaţionale de astăzi şi, prin urmare, ruperea lor de lume era mult mai uşoară şi mai categorică.

În prezent situaţia s-a schimbat considerabil: natalitatea în ţările ortodoxe a scăzut considerabil („ortodocşii” fiind primii în lume la numărul de avorturi, precum şi la consumul de alcool şi tutun); libertatea religioasă a creat mai degrabă o stare de laxism şi indiferenţă, decât o creştere duhovnicească autentică; „duhul lumii” e mult mai pervers şi mai ispititor decât cel de acum 20-30 de ani. În aceste condiţii, nu putem pretinde ca prea mulţi tineri să meargă la mănăstire, din moment ce şi școlile se închid, iar tinerii sunt tot mai dezorientați şi zăpăciți de tot ce-i înconjoară, consumând prin toate cele cinci simţuri doar produse nocive! Monahi buni pot ieşi doar din familii bune, care trăiesc într-o societate sănătoasă, iar nouă tocmai acest lucru ne lipseşte. 

DESPRE TREZVIA MINŢII

pilda-celor-10-fecioare

„Trezvia este o metodă duhovnicească, care izbăveşte cu totul pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, de înţelesuri pătimaşe, de gânduri şi de fapte rele… Ea este, propriu-zis, curăţia inimii… Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii, iar [fiind] desăvârşită până la golirea de orice nălucire, devine şi pază a minţii…

Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului şi starea lui în poarta inimii… Cugetarea fixându-se şi chemând pe Hristos împotriva războinicilor, şi scăpând la El […], vede dinainte cu mintea asalturile înţelegătoare ale vrăjmaşilor nevăzuţi… Adunarea şi fundamentul trezviei şi al sobrietăţii minţii, al liniştii sufleteşti adânci şi abisul vederilor minunate şi negrăite, al smereniei recunoscătoare, al dreptăţii şi al dragostei, constă din trezvia cea mai deplină şi din rugăciunea [adresată] lui Iisus Hristos fără gânduri; iar aceasta trebuie făcută strâns şi îndesat şi fără a slăbi.

Aşadar, un fel al trezviei este să-ţi supraveghezi des imaginaţia, adică momeala, pentru că satana nu poate să făurească fără imaginaţie gânduri, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă. Altul constă în a avea pururi inima tăcând adânc şi liniştită de orice gând şi a ne ruga. Altul – a chema cu smerenie, neîncetat, pe Domnul Iisus Hristos în ajutor. Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morţii. Toate aceste lucrări împiedică înţelesurile viclene ca nişte portari.

Dacă vei face pururi petrecerile în inima ta cu cuget smerit, cu pomenirea morţii, cu învinuire de sine şi cu chemarea lui Iisus Hristos, şi cu aceste arme vei călători în fiecare zi şi cu trezvie pe această cale strâmtă, dar aducătoare de bucurie şi veselie a cugetului, vei ajunge la sfintele vederi ale sfinţilor”.

(Avva Isihie, Cuvânt despre trezvie, fragmente din cap. 1-29[1])

***

Acest citat extins din avva Isihie ne-a prezentat aspectele esenţiale ale lucrării trezviei. Desigur există şi alte scrieri patristice despre trezvie, dar tratatul lui avva Isihie Sinaitul şi, în special, tâlcuirea părintelui Emilianos Simonopetritul la această lucrare, sunt esenţiale pentru tema noastră. De fapt, cartea părintelui Emilianos era să fie mult mai voluminoasă, dar maicile de la Mănăstirea Ormylia au ales din tâlcuirea înregistrată pe casete ceea ce era mai important şi mai general, pentru că de multe ori stareţul se adresa personal părinţilor sau maicilor din mănăstirile lui. Dar ceea ce este valabil pentru toţi a fost inclus în această carte, pe care v-o recomand tuturor. 

Despre “cugetul patristic”. Răspuns dat unui tânăr teolog

004-sfintii-parinti

În cuvântul său „Despre legătura ucenicului cu stareţul”, adresat cu precădere monahilor (vezi această carte), părintele Emilianos Simonopetritul atinge o problemă fundamentală pentru gândirea teologică şi spiritualitatea ortodoxă, şi anume: „cugetul stareţului (φρονήματος του γέροντα)”. De fapt, grecescul φρόνημα nu are un echivalent românesc exact. El nu este nici cuget (διάνοια), nici gând (γνώμη) şi nici duh (πνεῦμα). Termenul, având în rădăcina sa cuvântul „νοῦς – raţiune/gândire”, şi se referă la viziunile stareţului despre viaţa duhovnicească, la principiile şi modul lui de gândire şi ar putea fi tradus prin „concepţie/concepţii”.  

Gheronda Emilianos Simonopetritul: Despre canonul şi rugăciunea monahilor; Sfaturi valabile şi pentru mireni

Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.

Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte. Poate că aveau Sfânta Împărtășanie mai des, însă de Sfânta Liturghie rareori se puteau bucura, mai ales asceții. Părinții nu neglijau niciodată Liturghia zilnică, adică canonul, pentru că canonul reprezintă momentul «luptei» personale cu Dumnezeu; în acel moment Îl poți câștiga pe Dumnezeu sau Îl poți pierde. În același timp, canonul este cel care arată cum și cât priveghează monahul. Evident, nu ne referim la privegherile comune din Biserică. Acelea sunt altceva, o împreună-înfățișare înaintea lui Dumnezeu. Canonul este privegherea de zi cu zi pe care o facem în chilia noastră, este esența existenței noastre, cea mai subtilă și mai importantă parte a vieții monahale, întrucât ne arată dacă Îl avem sau nu pe Dumnezeu în noi și dacă avem sau nu dispoziția sufletească de a-L primi în noi. 

Mănăstirea Simonos Petras – locul unde te simţi mai aproape de cer

Mănăstirea Simonos Petras sau Simonόpetra (în greceşte: Σίμωνος Πέτρας sau Σιμωνόπετρα = Simon al Pietrei, nu Simon Petru) este una din cele douăzeci de mănăstiri din Muntele Athos. Este închinată Naşterii Domnului şi ocupă locul al treisprezecelea în ordinea ierarhică a mănăstirilor athonite. Mănăstirea Simonopetra este situată pe latura de sud-vest a peninsulei Athos, pe vârful unei stânci la 230 metri deasupra mării. 

Părintele Emilianos Simonopetritul – apostol al monahismului contemporan

Biografia lui Gheronda Emilioanos, la împlinirea a 75 de ani,
scrisă de ieromonahul Serapion Simonopetritul

Arhimandritul Emilianos, Egumen al Sfintei Mânăstiri Simonos Petras între anii 1973-2000, după numele lumesc, Alexandros Vafeidis, s-a născut în 1934, în Nikaia Pireos, din părinţi evlavioşi, proveniţi din Asia Mică. Bunica după tată, Eudoxia, era din Constantinopol; bunicul Alexandru, originar din Silivria Thraciei, urmase cursurile vestitei Şcoli de la Halki. În anul 1906, ei s-au mutat în Simantra, în pământul binecuvântat al Capadociei, unde au fost angajaţi ca profesori, în Grecia ajungând în urma schimbărilor de populaţii care au urmat catastrofei din Asia Mică. Deşi erau căsătoriţi, duceau o viaţă după rânduiala monahală, cu privegheri şi rugăciune. Şi bunica, şi mama, au devenit, la bătrâneţe, monahii, cea dintâi adormind cu numele de Eutaxia, iar cea de-a doua, cu numele Emiliana.

Geronda Emilianos a moştenit de la bunicul său calităţile duhovniceşti şi trupeşti, iar de la bunică, aprinderea duhovnicească. De mic copil a avut în sine dorinţa de a se dărui lui Dumnezeu, adâncindu-se în studiul Scripturii şi al Părinţilor, precum şi în neîntrerupta rugăciune a lui Iisus, având răspunsuri autentice şi insuflări dumnezeieşti despre viitorul curs al vieţii sale. A studiat la şcoala din Simantra Halkidikis, acolo unde se stabilise bunica, fiind un elev foarte bun, continuând apoi la Nikaia Pireos, unde locuiau părinţii, tot cu rezultate foarte bune. S-a înscris apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Atena, după doi ani mutându-se la Teologie, aşa după cum îi era aşezarea sufletească.

Pe durata studiilor universitare, înconjurat fiind de prieteni cu aceleaşi preocupări, a organizat multe activităţi, cateheze şi omilii, dezvoltându-şi aptitudinile sufleteşti, duhovniceşti şi de cârmuire. La încheierea studiilor, avea în vedere o eventuală trimitere în misiune, lucru obişnuit în acea epocă. Gheronda a considerat, însă, că e mai bine să-şi înceapă demersul în vederea unei astfel de acţiuni aşezându-se, mai întâi, la o mânăstire. Astfel, s-a adresat Mitropolitului Dionisie de Trikkis şi Stagon, care avea faimă de iubitor de monahi.