Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: Simonos Petras

Asteriscul (sau steluţa) Sfântul Disc

Asteriscul sau Steluţa (αστήρ, αστερίσκος, άστρον / stella; звезд­ица[1]) este un suport metalic pentru pocrovăţul Sfântului Disc, format din două arcuri unite la mijloc, care permit plierea accestui obiect liturgic. La origini, asteriscul nu avea un scop sau rol în sine, ci doar acela de a proteja ca acoperă­mintele să nu se atingă de Agneţ (şi părticele).

La sfârşitul Proscomidiei, steluţa se aşează pe Disc deasupra Agneţului şi a părticele­lor, fiind luată de pe Disc la cuvintele: Cântare de biruinţă cân­tând, strigând, glas înălţând şi grăind, din timpul Euharis­tiei.

Unii spun că ea a fost introdusă în uzul liturgic de către Sfântul Ioan Gură de Aur – lucru care însă e puţin probabil. Se mai presupune că steluţa ar fi apărut prin secolele al VII‑lea–al VIII‑lea, când se introduce ritualul scoaterii Sfântului Agneţ din prescură şi apar şi acoperămin­tele sfintelor vase, dar documentele liturgice din secolele al VIII‑lea–al IX‑lea totuşi nu amintesc de steluţă. Aceasta i‑a făcut pe unii teo­logi să creadă că ea a fost introdusă prin secolele al X‑lea–al XI‑lea, când apare ritualul scoaterii miridelor. Prima mărturie clară despre între­buinţarea ei o avem abia în secolul al XII‑lea, în tâlcuirea lui Pseudo‑So­fronie al Ierusalimului[2].

În general se spune că, la Proscomidie, steluţa simbolizează steaua din Betleem, iar după Vohodul Mare – pecetea de la uşa Mormântului Dom­nului. Dar să vedem de unde vin aceste interpretări şi cât de logice sunt ele?

Majoritatea Liturghierelor, la momentul punerii asteriscului peste Sfântul Disc (la sfârşitul Proscomidiei), citează textul de la Matei 2:9 – „Şi venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul” – text care a şi generat mai târziu ideea că Proscomidia ar simboliza Naşterea Domnului în Betleem, deşi nici un alt text sau rit al Proscomidiei nu face referire la acest moment din viaţa Mântuitorului.

Ruşii, vehiculând în mod abuziv simbolismul Betleemului la Proscomidie, au ajuns chiar să graveze pe Disc scena Naşterii Domnului, deşi, singura încrustare admisă pe Sfântul Disc în spaţiul ortodox era Crucea. Din păcate, şi grecii, într-o formă chiar mai vulgară, au început să exagereze acest simbolism, introducând la începutul Proscomidiei stihira “Betleeme, găteşte-te…”, preluată fără discernământ şi de ediţia Liturghierului românesc de la Schitul Lacu.

Mai mulţi teologi şi slujitori au observat că această interpretare simbolică a Betleemului este forţată şi ruptă de contextul general al Proscomidiei, care exprimă în mod exclusiv “misterul morţii lui Hristos”, profeţit de Isaia (cap. 53).

Hieratikonul Mănăstirii Simonos Petras (1991 şi 2008, vezi p. 88), editat în colaborare cu profesorul liturgist Ioannis Foundoulis şi având prefaţa şi binecuvântarea patriarhului ecumenic, preferă pentru acest moment textul din Psalmul 32:6 – Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată oştirea lor” – care înlătură confuzia generată de versetul de la Matei 2:9, încadrând punerea asteriscului în tematica generală a acoperirii Sfintelor Vase, care este, mai degrabă, una cosmologică.

Există, probabil, şi alte opţiuni biblice legate de punerea asteriscului (având în vedere şi obiceiul de a însoţi orice gest liturgic de un text biblic), dar eu prefer varianta atonită, care deja are o mare autoritate şi recunoaştere în mediul ortodox.

Dialog liturgic la Mănăstirea Simonos Petras

Stenograma dialogului liturgic dintre părintele Petru Pruteanu (în continuare PP) şi părintele Macarie Simonopetritul (în continuare MS), care a avut loc în luna iulie 2018 la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos.  

PP: Ştim că în istoria Bisericii, dar şi acum în unele Biserici Locale, există un tipic mănăstiresc şi altul parohial. O astfel de diferențiere exista şi în Bizanţ, cel puţin până în sec. XIII, unde fiecare mănăstire putea să aibă propriul Tipic, la fel şi parohiile în diferite regiuni sau eparhii. Această practică a dispărut şi s-a reluat parţial în sec. XIX prin tipicurile lui Konstantinos (Patriarhia Constantinopolului) şi Violakis (Biserica Elladei). În scurt timp această variantă nouă de Tipic parohial a fost preluată şi de Biserica Ortodoxă Română şi de alte Biserici, unde, în parohii nu se citesc niciodată Ceasurile, nu se prea pun Catisme şi nici Canoane la Utrenie. Şi în Biserica Rusă s-a dorit o astfel de reformă tipiconală, dar ea nu a reuşit din cauza Revoluţiei din 1917. Astfel, la modul oficial, la ruşi nu pot exista diferenţe între tipicul mănăstiresc şi cel parohial, deşi în practică sunt şi acolo destule diferenţe. De cele mai multe ori, în Biserica Rusă, nu se cântă nici o stihiră la Vecernie sau Utrenie, ci toate se citesc, dar se respectă cu multă acrivie structura generală a Laudelor şi nu se omit nici Ceasurile. În ce măsură este îndreptăţită această diferenţiere şi cum o vedeţi Sfinţia Voastră? 

Interviu: TINERII ŞI VIAŢA MONAHALĂ

Întrebare: Cum apreciați vocația monahală a tinerilor de astăzi? De ce tinerii nu mai merg la mănăstire ca în anii ΄90 (ai secolului trecut)?

Răspuns: Din fericire, încă mai sunt tineri care vor să-şi afierosească viaţa lui Dumnezeu, iar împuținarea aparentă a celor care aleg viaţa monahală are atât cauze duhovniceşti, cât şi sociale. În anii ΄90 şi începutul anilor 2000 mergeau la mănăstire cei născuţi în anii ΄70-80. Pe atunci natalitatea în ţările ortodoxe era destul de mare şi, respectiv, mai mulţi mergeau pe calea monahismului. Statul construia noi şcoli, pentru că nu mai încăpeau copiii în clase, iar Biserica a redeschis mănăstirile vechi şi a deschis altele noi, pentru că realmente exista o cerere în acest sens. Fenomenul era marcat şi de alte două condiții foarte importante. După câteva decenii de comunism şi prigoană religioasă, oamenii erau însetaţi de credinţă, iar rugăciunea şi suferinţa martirilor comunismului au adus rod în tinerii din acea generaţie. Pe de altă parte, mintea acelor tineri nu era furată de tehnologiile informaţionale de astăzi şi, prin urmare, ruperea lor de lume era mult mai uşoară şi mai categorică.

În prezent situaţia s-a schimbat considerabil: natalitatea în ţările ortodoxe a scăzut considerabil („ortodocşii” fiind primii în lume la numărul de avorturi, precum şi la consumul de alcool şi tutun); libertatea religioasă a creat mai degrabă o stare de laxism şi indiferenţă, decât o creştere duhovnicească autentică; „duhul lumii” e mult mai pervers şi mai ispititor decât cel de acum 20-30 de ani. În aceste condiţii, nu putem pretinde ca prea mulţi tineri să meargă la mănăstire, din moment ce şi școlile se închid, iar tinerii sunt tot mai dezorientați şi zăpăciți de tot ce-i înconjoară, consumând prin toate cele cinci simţuri doar produse nocive! Monahi buni pot ieşi doar din familii bune, care trăiesc într-o societate sănătoasă, iar nouă tocmai acest lucru ne lipseşte. 

Mănăstirea Simonos Petras – locul unde te simţi mai aproape de cer

Mănăstirea Simonos Petras sau Simonόpetra (în greceşte: Σίμωνος Πέτρας sau Σιμωνόπετρα = Simon al Pietrei, nu Simon Petru) este una din cele douăzeci de mănăstiri din Muntele Athos. Este închinată Naşterii Domnului şi ocupă locul al treisprezecelea în ordinea ierarhică a mănăstirilor athonite. Mănăstirea Simonopetra este situată pe latura de sud-vest a peninsulei Athos, pe vârful unei stânci la 230 metri deasupra mării. 

Cum se fac slujbele la Simonos Petras (Athos) – 1

 

Recent am stat aproape 3 săptămâni la Mănăstirea Simonos Petras din Athos şi am avut ocazia să merg la slujbele lor şi chiar am slujit de mai multe ori acolo, atât în sobor, cât şi singur. Cu această ocazie aş dori să vă împărtăşesc din observaţiile mele liturgico-tipiconale şi, în special, să descriu elementele care sunt specifice fie pentru Athos, fie pentru această mănăstire (ştiindu-se că chiar între mănăstirile athonite există anumite diferenţe în slujbe).

Încep cu felul în care această mănăstire, şi în general tradiţia athonită (cu unele excepţii) împart sărbătorile. În funcţie de această împărţire a sărbătorilor sub aspect liturgic, se fixează un anumit program de lucru (ascultare) şi un anumit meniu alimentar. Deci am văzut următoarele tipuri de slujbă: