Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: Agneţ

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: Înălţarea Sfântului Agneţ la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite

Întrebare: În Liturghierul românesc (ediţia 2012, p. 320), înainte de frângerea Agneţului la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite scrie următoarele:

„Dumnezeieștile Daruri fiind acoperite cu Aerul, preotul introduce mâna pe dedesubtul lui şi atinge (sau doar arată spre) Sfântul Agneţ, cu toată evlavia şi frica, fără să-L înalţe, zicând cu glas tare: „Sfintele cele mai înainte sfinţite, sfinţilor!”. Strana cântă: „Unul Sfânt […]”. În această vreme preotul ridică de peste Sfântul Disc Acoperemântul cel mare (Aerul) şi, întocmindu-l(?), ia Steluţa, punându-le pe amândouă de o parte, pe Sfânta Masă. Strana cântă chinonicul […]. Diaconul intră în Sfântul Altar şi, stând dea dreapta preotului, care ţine în mâini Sfântul Trup, zice încet: „Sfărâmă (frânge), părinte, Sfântul Trup”. Iar preotul îl frânge cu multă luare-aminte, în patru părţi, zicând…”

Această rânduială este specifică doar Liturghierului românesc? De ce, la această Liturghie, Agneţul nu se înalţă ca de obicei?

Răspuns: Întrebarea este foarte complexă şi, pentru a înţelege în profunzime evoluția acestei Liturghii şi a riturilor implicite, trebuie să avem în vedere câteva surse bibliografice indispensabile pe care le voi enumera la sfârșit. Iar acum încerc să dau un răspuns sistematic la întrebarea Dvs.

1. Rânduiala expusă în Liturghierul românesc corespunde rânduielii panortodoxe, dar care s-a generalizat în Biserică începând cu sec. 14-15, în urma suprapunerii mai multor rânduieli şi interpretări mai vechi, uneori chiar contradictorii. De multe ori, anumite texte sau rituri liturgice s-au păstrat în forme mai mult sau mai puţin vechi (în virtutea caracterului conservator al cultului bizantin), dar acestea intră în disonanță cu contextul liturgic mai nou, din cauza că alte elemente conexe s-au dezvoltat diferit ca ritm sau chiar direcţie. Este şi cazul acestui rit al înălţării Agneţului, care trebuie studiat în paralel cu evoluţia preparării Agneţului pentru Liturghia Darurilor Înaintesfinţite, dar şi cu multe alte elemente de natură liturgică sau dogmatică pe care le vom descoperi pe parcurs.

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: Părticelele IS-HR-NI-KA – Agneţul care “se împarte, dar nu se desparte”

Întrebare: Liturghierul prevede ca, după frângerea Agneţului, părticica IS să fie pusă în potir, din HR se împărtăşesc clericii, iar NI şi KA se lasă pentru credincioşi. Însă în Joia Mare, atunci când se sfinţeşte un Agneţ în plus pentru împărtăşirea bolnavilor, putem pune şi păricelele IS şi HR spre împărtăşirea laicilor? Unii preoţi pun de o parte părticica HR pentru a-i împărtăşi pe preoţii bolnavi, dar bănuiesc că astfel de cazuri sunt extrem de rare… Cât de importantă este respectarea acestei împărţiri a Sfântului Agneţ?

Răspuns: Pentru un răspuns detaliat şi argumentat la aceste întrebări ar fi interesant să studiem următoarele lucrări: Galavaris G., Bread and the Liturgy: The Symbolism of Early Christian and Byzantine Bread Stamps, London 1970, pp. 62-108; Taft R., Melismos and Communion: The Fraction and its Symbolism in the Byzantine Tradition // Studia Anselmiana. 1988. N 95. pp. 151-164; Robert F. Taft, A History of the Liturgy of St. John Chrysostom: Vol. V, The Precommunion Rites, PIO 2000 ş.a.

Eu nu voi intra în prea multe detalii istorice, care mărturisesc existenţa diferitor rituri şi interpretări în vastul areal geografic şi temporal al Liturghiei ortodoxe, ci voi puncta doar principalele idei necesare pentru a înţelege logica acestor practici şi aplicarea lor în conformitate cu duhul cărţii, nu cu litera ei.

Asteriscul (sau steluţa) Sfântul Disc

Asteriscul sau Steluţa (αστήρ, αστερίσκος, άστρον / stella; звезд­ица[1]) este un suport metalic pentru pocrovăţul Sfântului Disc, format din două arcuri unite la mijloc, care permit plierea accestui obiect liturgic. La origini, asteriscul nu avea un scop sau rol în sine, ci doar acela de a proteja ca acoperă­mintele să nu se atingă de Agneţ (şi părticele).

La sfârşitul Proscomidiei, steluţa se aşează pe Disc deasupra Agneţului şi a părticele­lor, fiind luată de pe Disc la cuvintele: Cântare de biruinţă cân­tând, strigând, glas înălţând şi grăind, din timpul Euharis­tiei.

Unii spun că ea a fost introdusă în uzul liturgic de către Sfântul Ioan Gură de Aur – lucru care însă e puţin probabil. Se mai presupune că steluţa ar fi apărut prin secolele al VII‑lea–al VIII‑lea, când se introduce ritualul scoaterii Sfântului Agneţ din prescură şi apar şi acoperămin­tele sfintelor vase, dar documentele liturgice din secolele al VIII‑lea–al IX‑lea totuşi nu amintesc de steluţă. Aceasta i‑a făcut pe unii teo­logi să creadă că ea a fost introdusă prin secolele al X‑lea–al XI‑lea, când apare ritualul scoaterii miridelor. Prima mărturie clară despre între­buinţarea ei o avem abia în secolul al XII‑lea, în tâlcuirea lui Pseudo‑So­fronie al Ierusalimului[2].

În general se spune că, la Proscomidie, steluţa simbolizează steaua din Betleem, iar după Vohodul Mare – pecetea de la uşa Mormântului Dom­nului. Dar să vedem de unde vin aceste interpretări şi cât de logice sunt ele?

Majoritatea Liturghierelor, la momentul punerii asteriscului peste Sfântul Disc (la sfârşitul Proscomidiei), citează textul de la Matei 2:9 – „Şi venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul” – text care a şi generat mai târziu ideea că Proscomidia ar simboliza Naşterea Domnului în Betleem, deşi nici un alt text sau rit al Proscomidiei nu face referire la acest moment din viaţa Mântuitorului.

Ruşii, vehiculând în mod abuziv simbolismul Betleemului la Proscomidie, au ajuns chiar să graveze pe Disc scena Naşterii Domnului, deşi, singura încrustare admisă pe Sfântul Disc în spaţiul ortodox era Crucea. Din păcate, şi grecii, într-o formă chiar mai vulgară, au început să exagereze acest simbolism, introducând la începutul Proscomidiei stihira “Betleeme, găteşte-te…”, preluată fără discernământ şi de ediţia Liturghierului românesc de la Schitul Lacu.

Mai mulţi teologi şi slujitori au observat că această interpretare simbolică a Betleemului este forţată şi ruptă de contextul general al Proscomidiei, care exprimă în mod exclusiv “misterul morţii lui Hristos”, profeţit de Isaia (cap. 53).

Hieratikonul Mănăstirii Simonos Petras (1991 şi 2008, vezi p. 88), editat în colaborare cu profesorul liturgist Ioannis Foundoulis şi având prefaţa şi binecuvântarea patriarhului ecumenic, preferă pentru acest moment textul din Psalmul 32:6 – Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată oştirea lor” – care înlătură confuzia generată de versetul de la Matei 2:9, încadrând punerea asteriscului în tematica generală a acoperirii Sfintelor Vase, care este, mai degrabă, una cosmologică.

Există, probabil, şi alte opţiuni biblice legate de punerea asteriscului (având în vedere şi obiceiul de a însoţi orice gest liturgic de un text biblic), dar eu prefer varianta atonită, care deja are o mare autoritate şi recunoaştere în mediul ortodox.