pentru o teologie gândită şi trăită
Θεία Λειτουργία κατά την τάξιν εν Άθω Μονής του Βατοπαιδίου – Ιερατικόν Συλλειτουργόν.
[The Divine Liturgy according to the order of the Vatopedi Monastery on Athos – Hieratikon for concelebrations].
Mount Athos: Vatopedi Monastery Press, 2020. 248 pp. ISBN 978–618–5501–11–2.
Book Review in ST VLADIMIR’S THEOLOGICAL QUARTERLY, Volume 66, Numbers 3–4/2022, pp. 207-216.
Întrebare: În Liturghierul românesc (ediţia 2012, p. 320), înainte de frângerea Agneţului la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite scrie următoarele:
„Dumnezeieștile Daruri fiind acoperite cu Aerul, preotul introduce mâna pe dedesubtul lui şi atinge (sau doar arată spre) Sfântul Agneţ, cu toată evlavia şi frica, fără să-L înalţe, zicând cu glas tare: „Sfintele cele mai înainte sfinţite, sfinţilor!”. Strana cântă: „Unul Sfânt […]”. În această vreme preotul ridică de peste Sfântul Disc Acoperemântul cel mare (Aerul) şi, întocmindu-l(?), ia Steluţa, punându-le pe amândouă de o parte, pe Sfânta Masă. Strana cântă chinonicul […]. Diaconul intră în Sfântul Altar şi, stând dea dreapta preotului, care ţine în mâini Sfântul Trup, zice încet: „Sfărâmă (frânge), părinte, Sfântul Trup”. Iar preotul îl frânge cu multă luare-aminte, în patru părţi, zicând…”
Această rânduială este specifică doar Liturghierului românesc? De ce, la această Liturghie, Agneţul nu se înalţă ca de obicei?
Răspuns: Întrebarea este foarte complexă şi, pentru a înţelege în profunzime evoluția acestei Liturghii şi a riturilor implicite, trebuie să avem în vedere câteva surse bibliografice indispensabile pe care le voi enumera la sfârșit. Iar acum încerc să dau un răspuns sistematic la întrebarea Dvs.
1. Rânduiala expusă în Liturghierul românesc corespunde rânduielii panortodoxe, dar care s-a generalizat în Biserică începând cu sec. 14-15, în urma suprapunerii mai multor rânduieli şi interpretări mai vechi, uneori chiar contradictorii. De multe ori, anumite texte sau rituri liturgice s-au păstrat în forme mai mult sau mai puţin vechi (în virtutea caracterului conservator al cultului bizantin), dar acestea intră în disonanță cu contextul liturgic mai nou, din cauza că alte elemente conexe s-au dezvoltat diferit ca ritm sau chiar direcţie. Este şi cazul acestui rit al înălţării Agneţului, care trebuie studiat în paralel cu evoluţia preparării Agneţului pentru Liturghia Darurilor Înaintesfinţite, dar şi cu multe alte elemente de natură liturgică sau dogmatică pe care le vom descoperi pe parcurs.
Acest principiu este, în general, cunoscut şi acceptat de toţi ortodocşii, şi chiar de alte confesiuni creştine care recunosc preoția şi euharistia. Dar care sunt adevăratele motive ale acestei restricţii? Există vreun canon concret care să reglementeze acest lucru? Cum împăcăm acest principiu cu indicaţia tipiconală de a sluji, în aceeaşi zi liturgică, două Liturghii: una în ajun, unită cu Vecernia şi alta dimineaţa?
Până acum n-am găsit un răspuns clar şi concret la aceste întrebări, chiar dacă problema a generat şi mai generează nedumeriri, iar unii au transferat Liturghia unită cu Vecernia din ajun dimineaţa (desigur nu doar din acest motiv!), crezând că în felul acesta scapă de coliziunea celor două Liturghii într-o singură zi liturgică.
I.
După cum vom vedea, răspunsul implică nu atât probleme de natură liturgică sau canonică, cât mai ales dogmatică şi simbolică. De asemenea, evoluția acestei probleme a coincis cu suprapunerea şi chiar confuzia dintre „postul euharistic” şi „postul ascetic”, precum şi cu dorinţa de a ne împărtăşi chiar şi atunci când Biserica „interzice” săvârşirea Liturghiei euharistice (cf. Canonul 49 Laodiceea şi 52 Trulan), pe motiv că aceasta ar implica o bucurie incompatibilă cu postul. Niciodată nu am înţeles de ce Liturghia în sine ar implica bucurie şi nu, mai degrabă, împărtăşirea euharistică, care este totuşi permisă şi fără o Liturghie completă?! Dar răspunsul la această întrebare rămâne în afara subiectului propus spre abordare…
Întrebare: Am întâlnit în anumite calendare şi Mineie mai vechi pomenirea Sfintei Muceniţe Ecaterina la 24 noiembrie, dar în noile cărţi aceasta apare pe 25 noiembrie. Care dată de prăznuire este corectă?
Răspuns: Data concretă a martiriului Sfintei Ecaterina nu se cunoaşte, dar, în Tradiţia Bisericii, pomenirea Sfintei s-a făcut atât pe 24, cât şi pe 25 noiembrie. Redau mai jos o sinteză a mărturiilor istorico-liturgice conform articolului despre Sf. Ecaterina din „Enciclopedia Ortodoxă Rusă”, vol. 18, pp. 100-115 şi propriilor observații la acest subiect.
Întrebare: Liturghierul prevede ca, după frângerea Agneţului, părticica IS să fie pusă în potir, din HR se împărtăşesc clericii, iar NI şi KA se lasă pentru credincioşi. Însă în Joia Mare, atunci când se sfinţeşte un Agneţ în plus pentru împărtăşirea bolnavilor, putem pune şi păricelele IS şi HR spre împărtăşirea laicilor? Unii preoţi pun de o parte părticica HR pentru a-i împărtăşi pe preoţii bolnavi, dar bănuiesc că astfel de cazuri sunt extrem de rare… Cât de importantă este respectarea acestei împărţiri a Sfântului Agneţ?
Răspuns: Pentru un răspuns detaliat şi argumentat la aceste întrebări ar fi interesant să studiem următoarele lucrări: Galavaris G., Bread and the Liturgy: The Symbolism of Early Christian and Byzantine Bread Stamps, London 1970, pp. 62-108; Taft R., Melismos and Communion: The Fraction and its Symbolism in the Byzantine Tradition // Studia Anselmiana. 1988. N 95. pp. 151-164; Robert F. Taft, A History of the Liturgy of St. John Chrysostom: Vol. V, The Precommunion Rites, PIO 2000 ş.a.
Eu nu voi intra în prea multe detalii istorice, care mărturisesc existenţa diferitor rituri şi interpretări în vastul areal geografic şi temporal al Liturghiei ortodoxe, ci voi puncta doar principalele idei necesare pentru a înţelege logica acestor practici şi aplicarea lor în conformitate cu duhul cărţii, nu cu litera ei.
Întrebare: Este permis ca diaconii să meargă cu icoana Naşterii Domnului sau să stropească cu Agheasmă casele oamenilor la Bobotează? De exemplu, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi diaconii (având orarul pus cruciş direct peste dulamă), miruiesc pelerinii care vin la moaştele Sfintei Parascheva. Este admisă această practică? Ce învaţă Biserica despre aceasta?
Răspuns: Întrebarea este foarte complexă, şi la ea nu se poate răspunde cu „DA” sau „NU”, chiar dacă un răspuns clar şi categoric ni s-ar părea cât se poate de firesc. Nu putem porni de la prejudecăţi sau de la practica actuală, care este în acelaşi timp „apostolică” şi „nouă”, având în vedere că atributul de „Biserică apostolică” îl înțelegem în sens ortodox, nu protestant! Prin urmare, trebuie să cercetăm evoluţia lucrurilor în istoria destul de întortocheată şi, în acelaşi timp, tainică şi providențial-dinamică, a Bisericii. După cum Hristos, Capul Bisericii este Dumnezeu şi Om, tot aşa şi Biserica, Trupul Lui, este divino-umană. Orice absolutizare sau separare a celor două realități constitutive ale Bisericii înseamnă, de fapt, monofizism sau nestorianism eclesial, echivalent cu monofizismul sau nestorianismul hristologic. Ce ne spune însă Tradiţia Bisericii?
Întrebare: Am observat că în ediţia „Liturghierului Misionar” (pp. 94 şi 134), la exclamaţia preotului: „Să mulţumim Domnului!” aţi optat pentru varianta de răspuns „Vrednic şi drept [este]”, formulând şi cu un comentariu extins care îndreptăţeşte varianta aleasă, dar cred că puţini sunt gata să facă o astfel de modificare, mai ales că toate partiturile muzicale: atât bizantine, cât şi corale, au varianta „Cu vrednicie şi cu dreptate” + adaosul „este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de-o-fiinţă şi nedespărţite”. Credeţi că este chiar atât de greşită varianta devenită tradiţională în spaţiul românesc? Ce soluţii de compromis s-ar putea găsi?
Răspuns: În primul rând vă mulţumesc pentru această întrebare. Sunt gata să răspund şi la alte întrebări legate de „Liturghierul Misionar”, fiind absolut conştient că unele modificări ar putea fi neînţelese, iar altele ar putea fi încă revizuite sau perfectate.
Iniţiez o rubrică cu întrebări şi răspunsuri liturgice, al cărei titlul a fost inspirat din cartea părintelui prof. Alexandru Mihăilă, „(Ne)Lămuriri din Vechiul Testament”. Aici voi încerca să formulez răspunsuri elaborate la întrebările liturgice care-mi parvin pe email şi al căror răspuns cred că este de interes public.
Întrebare: Am observat că la greci şi români, cădirea de la Heruvic este săvârşită de către protos, pe când la ruşi – de către diacon. Care practică este mai veche şi mai corectă?
Răspuns: Întrebarea pare destul de simplă, dar, în realitate, problema este destul de complexă. Deşi nu este atât de greu să descoperim care practică este mai veche şi care este mai nouă, aceasta nu va însemna, în mod automat, şi un răspuns clar privind „corectitudinea” uneia sau a alteia, pentru că majoritatea subiectelor de acest gen se analizează şi se apreciază destul de subiectiv, în funcţie de obişnuinţa şi comoditatea fiecăruia.
Haideţi să vedem ce prevede şi implică fiecare din cele două tradiţii: