Întrebare: Am observat că în ediţia „Liturghierului Misionar” (pp. 94 şi 134), la exclamaţia preotului: „Să mulţumim Domnului!” aţi optat pentru varianta de răspuns „Vrednic şi drept [este]”, formulând şi cu un comentariu extins care îndreptăţeşte varianta aleasă, dar cred că puţini sunt gata să facă o astfel de modificare, mai ales că toate partiturile muzicale: atât bizantine, cât şi corale, au varianta „Cu vrednicie şi cu dreptate” + adaosul „este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de-o-fiinţă şi nedespărţite”. Credeţi că este chiar atât de greşită varianta devenită tradiţională în spaţiul românesc? Ce soluţii de compromis s-ar putea găsi?
Răspuns: În primul rând vă mulţumesc pentru această întrebare. Sunt gata să răspund şi la alte întrebări legate de „Liturghierul Misionar”, fiind absolut conştient că unele modificări ar putea fi neînţelese, iar altele ar putea fi încă revizuite sau perfectate.
- Înainte de a răspunde concret la întrebarea Dvs, voi reda mai întâi comentariul scris în carte, la pp. 288-290:
Mai toate anaforalele creştine, atât în Răsărit, cât şi în Apus, sunt introduse de îndemnul preotului: „Să mulţumim Domnului (Εὐχαριστήσωμεν τῷ Κυρίῳ)!”, la care poporul răspunde: Ἄξιον καὶ δίκαιον (fără verb). Literal, acest răspuns se traduce: Vrednic şi drept![1], dar, trebuie să recunoaştem că, cel puţin în limba română, textul nu este prea clar.
Observăm că şi Anaforaua Sf. Ioan Gură de Aur începe cu aceleaşi cuvinte: Ἄξιον καὶ δίκαιον”, iar continuarea: σὲ ὑμνεῖν, σὲ εὐλογεῖν…, i-a determinat pe traducătorii români să introducă şi verbul auxiliar „a fi/este”, ajungându-se la varianta „Vrednic şi drept este a-Ţi cânta, a Te binecuvânta…”, deşi pentru Coresi nu era o problemă să traducă: „Destoinic şi derept ţie a cânta…”, fără verb.
Sf. Mitropolit Dosoftei (Liturghierul de la Iaşi, 1679) traduce răspunsul poporului: „Vrednic şi cu dirept este”, iar începutul Anaforalei: „Vrednicu-i şi cu direptul este Tine a cânta, Tine a blagoslovi…”. Abia Sf. Antim Ivireanul (Liturghierul de la Târgovişte, 1713) recurge la traducerea „Cu vrednicie şi cu dreptate”, care a rămas în majoritatea traducerilor româneşti ulterioare, deşi aceasta schimbă radical sensul traducerii, mutând accentul de pe necesitatea acţiunii, pe modul de săvârşire al ei.
Trebuie să mai precizăm că, chiar şi Liturghierul Sf. Antim din secolul XVIII încă nu avea răspunsul poporului/stranei cu adaosul de mai târziu „[este] a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de-o-fiinţă şi nedespărţită”, care a fost preluat din Slujba Botezului şi, care, dublează într-o altă formă mărturisirea de dinainte de Crez: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh…”. Acest adaos, ca şi multe altele, a apărut în Liturghie pentru a acoperi golul sonor cauzat de rostirea în taină a Anaforalei, neţinând seama de două probleme pe care le cauzează: a) schimbă adresantul de la Tatăl (căruia Îi este adresată Anaforaua), către întreaga Treime; şi b) la cererea preotului de a mulţumi, poporul/strana spune că „se închină” (chiar dacă unele traduceri moderne precizează că „închinarea” de aici are sensul de „adorare” şi nu de „prosternare”). Pentru a înţelege mai departe sensul Liturghiei va trebui să facem abstracţie de acest adaos nereuşit şi inutil.
Revenind la posibilele variante de traducere şi interpretare ale acestei ocurențe, cred că trebuie să renunţăm la traducerea confuză a lui Antim Ivireanul şi să revenim la înţelesul primar al textului, care vrea să spună că este vrednic şi drept a-I mulţumi lui Dumnezeu, adică vrednic şi cuvenit lucru este[2] a aduce mulţumire şi cântare lui Dumnezeu, şi nu că am face aceasta „cu vrednicie şi cu dreptate”.
Mai mult decât atât, pare prea îndrăzneţ a afirma că noi ştim şi putem să-I mulţumim lui Dumnezeu „cu vrednicie şi cu dreptate”, mai ales că în Anaforaua Sf. Vasile spunem foarte clar că îndrăznim să aducem jertfa euharistică „nu pentru dreptăţile noastre, că n‑am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila şi îndurările…” lui Dumnezeu. Prin urmare, „vrednicia şi dreptatea” noastră nu valorează nimic şi nu putem face vreo referinţă la ele. Mulţumirea pe care I-o aducem lui Dumnezeu o facem pentru că aşa se cuvine măreţiei lui Dumnezeu şi „aşa trebuie” să împlinim noi porunca Mântuitorului de a face amintire/pomenire de Jertfa Sa (cf. Luca 22:19).
În concluzie, dintre toate variantele de traducere pentru Ἄξιον καὶ δίκαιον, cea mai corectă şi mai potrivită variantă ar fi: Vrednic şi drept [este]! – cu verbul între paranteze pătrate, aşa cum întâlnim şi în majoritatea ediţiilor critice. Alte variante de traducere ale acestui răspuns ar putea fi: Vrednic este şi drept! sau chiar: Este vrednic şi drept!
2. Varianta „Cu vrednicie şi cu dreptate”, chiar dacă nu corespunde textului şi ideii originale a Anaforalei, nu este greşită din punct de vedere dogmatic şi nici nu lasă loc de interpretări eretice. La prima vedere, aceasta răspunde chiar mai bine îndemnului preotului „Să mulţumim Domnului”, mai ales că nu are nevoie de un verb auxiliar (pe care nu-l avem nici în greacă, nici în slavonă, dar care se cere imperios în limba română), numai că traducerea modală transferă „vrednicia” şi „dreptatea” în planul subiectivității umane şi se pierde ideea că actul de mulţumire per se este vrednic şi drept de a se săvârşi. Prin urmare, dacă cineva nu vrea sau nu poate renunţa la varianta „Cu vrednicie şi cu dreptate”, ar trebui să aibă în vedere şi această pierdere de sens, care trebuie exprimat cel puţin indirect.
3. Răspunsul stranei (fără adaosul ulterior) reprezintă şi începutul Anaforalei şi, dacă strana răspunde „Cu vrednicie şi [cu] dreptate”, atunci şi preotul trebuie să înceapă Anaforaua la fel. Dar pentru a reda ideea originală a Anaforalei, cred că am putea recurge la înlocuirea verbului „a fi / este” prin verbul „se cuvine”, spunând: „Cu vrednicie şi cu dreptate se cuvine a Te lăuda…”. M-aş bucura dacă editorii Liturghierului oficial al BOR ar opta, la următoarea ediţie, cel puţin pentru această variantă de compromis, lăsând la o parte şi adaosul „este a ne închina…”. Astfel, chiar dacă intensitatea ideii originale se diminuează semnificativ, acest „se cuvine pe bună dreptate” nu lipsește cu desăvârșire. Amintim că expresia „se cuvine / cuvine-se” a înlocuit aceeași idee şi în cântarea Axionului, unde Ἄξιόν ἐστιν ὡς ἀληθῶς” a fost tradus prin „Cuvine-se cu adevărat”, deşi corect ar fi fost „Vrednic este cu adevărat”.
NOTE:
[1] La diaconul Coresi: „Destoinic şi derept!”.
[2] Aşa traduce diac. Ioan Ică jr. începutul Anaforalei în „Canonul Ortodoxiei”, p. 924. Imnografii de mai târziu, pentru a exprima aceeaşi idee, au început să folosească expresia Ἄξιόν ἐστιν ὡς ἀληθῶς”, care, de fapt, este atribuită unei vedenii îngereşti pe care a avut-o un monah aghiorit atunci când a fost învăţat cum să-i cânte Maicii Domnului. Această expresie Ἄξιόν ἐστιν ὡς ἀληθῶς” reprezintă o formă mult mai elevată de a exprima faptul că “într-adevăr se cuvine” a face un lucru. Şi în acest caz traducătorii români au întâlnit dificultăți de traducere. Unii au tradus „Vrednic este cu adevărat a te ferici pe tine, Născătoare de Dumnezeu…”; alţii însă, înţelegând greşit textul, au spus „Vrednică eşti cu adevărat a te ferici…”, ca şi cum vrednicia s-ar referi la Maica Domnului şi nu la necesitatea acţiunii (ca şi în cazul Anaforalei). Cei mai mulţi însă au tradus: „Cuvine-se cu adevărat a te ferici…”, care, de fapt, exprimă ideea întâlnită şi la începutul Anaforalei, că „se cuvine într-adevăr a-I mulţumi Domnului”.
