O discuţie recentă cu părintele Macarie Simonopetritul

Vă prezint un interviu realizat cu părintele Macarie Simonopetriul în data de 10 noiembrie 2023 la Mănăstirea Simonos Petras din Athos. Întrebările şi intervențiile mele sunt scrise cu italic şi semnate cu EP (= episcopul Petru), iar răspunsurile părintelui Macarie sunt cu font regular şi semnate cu MS (= Macarie Simonopetritul).
Lectură plăcută!

Preacuvioase Părinte Macarie, Vă mulţumesc pentru interviurile pe care le-am realizat în 2016 şi 2018, şi care au fost apreciate de publicul românesc, dar şi pentru bunăvoința de a realiza acest nou interviu, care sunt sigur că va fi la fel de bine receptat. Mi-am propus o discuţie pe marginea unor subiecte actuale, dar şi a unor întrebări primite de la unii preoți, la care Vă rog să răspundeți, după care, răspunsurile înregistrate acum pe telefon vor fi transcrise în românește.

EP. Astăzi (28 octombrie / 10 noiembrie), mănăstirea Simonos Petras a făcut prăznuirea Cuv. Arsenie Capadocianul (1924), la care a adăugat şi pomenirea Cuv. Paisie Aghioritul, trecut la cele veşnice pe 29 iunie / 12 iulie 1994. Cei care ţin calendarul nou, nu au nici o problemă să-i facă pomenirea în ziua morţii, pe 12 iulie, dar cei care ţin calendarul vechi nu pot neglija sărbătoarea Sf. Apostoli Petru şi Pavel şi, de aceea, pentru pomenirea Cuv. Paisie trebuie să găsească o altă soluţie. Am văzut că Noul Typikon al Mănăstirii Vatoped (2023) a instituit pomenirea Cuv. Paisie pe 2/15 iulie, când se prăznuieşte punerea Brâului Maicii Domnului în Vlaherne, dar şi Sf. Ştefan cel Mare al Moldovei şi Sf. Ioan Maximovici. Întrucât vatopedinii cinstesc Sfântul Brâu pe 31 august / 13 septembrie, iar ceilalţi doi sfinţi nu sunt cinstiţi cu slujbă, s-au gândit probabil să pună slujba Cuviosului Paisie la 4 zile după ziua trecerii lui la Domnul. Alţii au hotărât să-i pună pomenirea cu o zi înainte de data morţii lui, pe 28 iunie / 11 iulie, într-o zi cu un alt Sfânt recent canonizat şi contemporan cu Sf. Paisie – Cuv. Sofronie de la Essex (1993). Sunt şi mănăstiri athonite, care, probabil, neînţelegând cum funcţionează cele două calendare, adaugă la data de 12 iulie încă 13 zile şi fac pomenirea Cuv. Paisie pe 25 iulie. De ce Mănăstirea Simonos Petras a ales anume această opţiune de a fixa pomenirea Sf. Paisie Aghioritul într-o zi cu Sf. Arsenie Capadocianul, care l-a botezat pe Sf. Paisie, dar a murit la doar trei luni după aceea?

MS. De regulă, pomenirea unui sfânt se face în ziua trecerii lui la Domnul, iar dacă acest lucru nu este posibil, atunci există mai multe variante pentru a-i găsi o zi potrivită pentru prăznuire. În tradiţia slavă se obişnuieşte ca un sfânt mai nou să se cinstească în ziua pomenirii sfântului omonim din vechime; astfel Cuv. Xenia din Petersburg este prăznuită în ziua Cuvioasei Xenia din sec. V (24 ianuarie / 6 februarie), iar Cuv. Iustin Popovici în ziua de prăznuire a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (1/14 iunie). Există şi obiceiul de a stabili ca dată de prăznuire ziua aflării moaştelor sau ziua canonizării, iar în vechime se putea stabili şi ziua în care se sfinţea prima biserică închinată sfântului respectiv. De asemenea, este cunoscută practica de a face o pomenire comună pentru unii Sfinţi care s-au cunoscut sau au avut ceva în comun, cum sunt Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (care foarte puţin probabil să fi murit chiar în aceeaşi zi şi acelaşi an, cum spune o legendă mai târzie), Sf. Trei Ierarhi sau soboarele de sfinţi din anumite ţări sau regiuni. Cu alte cuvinte, fiecare mănăstire şi mai ales fiecare eparhie şi Biserică locală, este obligată să ţină în comun cu celelalte Biserici sărbătorile mari, cu cinstire universală, dar poate institui diferite prăznuiri locale pentru mulţimea de sfinţi care se canonizează în fiecare Biserică Autocefală. Atunci când o Patriarhie introduce pomenirea unui sfânt străin în calendarul său local poate fixa o dată specială şi chiar un anumit tip de prăznuire a acelui sfânt, ţinând seama de eventualele coliziuni cu alte sărbători. Aşa, de exemplu, Biserica a rânduit pomenirea Sf. Ioan Gură de Aur pe 13 noiembrie, pentru că zilele de 13 şi 14 septembrie nu erau potrivite pentru a-i acorda cinstea necesară, din cauza suprapunerii cu sărbători mai mari.

Mănăstirea noastră îl iubeşte şi-l cinsiteşte mult pe Sf. Paisie Aghioritul, pe care majoritatea părinţilor mai în vârstă l-au cunoscut personal, dar mânaţi de tradiţia eortologică monahală [N.B. eortologie = ştiinţa despre sărbători], am ales această opţiune pentru mănăstirea noastră, întrucât tipicul liturgic al unei mănăstiri are ca bază slujbele simple de fiecare zi şi nu sărbătorile, aşa cum e în parohii. Acolo unde se slujeşte zilnic, nu poţi face slujbă cu Polieleu sau Priveghere la fiecare sfânt, ci se impune o ierarhizare a sărbătorilor şi a tipurilor de slujbă, în acord cu tradiţia monahală şi posibilităţile unei comunităţi concrete. Când se face canonizarea unui nou sfânt, imnograful va compune o slujbă completă, cu priveghere, pentru a putea fi săvârşită în locul în care a trăit sau a murit acel sfânt, ori există părţi din moaştele lui. Dar aceasta nu înseamnă că fiecare comunitate monahală sau parohială, care vrea să-l cinstească pe acel sfânt, trebuie să-i facă priveghere, ci trebuie să adapteze slujba la tradiţia locului, respectând ierarhia sărbătorilor şi înţelegând că sărbătoarea este o excepţie, nu o regulă! Noi, de exemplu, celor doi cuvioşi pe care i-am cinstit astăzi, le-am pus Doxologie Mare şi dăm dezlegare la ulei (chiar dacă e vineri), mai ales că avem şi o părticică din moaştele Cuv. Arsenie. Dar mai mult decât atât nu putem face, pentru că două zile în urmă am avut deja o priveghere în cinstea Sf. Dimitrie.

EP. Dar ce aţi făcut cu slujba Sf. Muceniţe Paraschevi, de asemenea cinstită în Grecia, şi care se întâmplă în aceeaşi zi cu Sfinţii Arsenie şi Paisie? Îi puneţi slujba la Pavecerniţă? Şi cum în general putem rezolva coliziunile tipiconale care apar la pomenirea în paralel a mai multor sfinţi? De exemplu, Mineiul românesc, are la 15 septembrie trei slujbe paralele (Sf. Iosif de la Partoş, Sf. Nichita Romanul şi Sf. Visarion al Larisei), care la rândul lor, trebuie combinate cu după-prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci, iar dacă se întâmplă în zi de duminică, şi cu slujba duminicală a Octoihului. Ceva asemănător avem şi pe 16 august (Aducerea Sfintei Mahrame, Sf. Mc. Diomid + Sfinţii Brâncoveni şi Cuv. Iosif de la Văratic + după-prăznuirea Adormirii Maicii Domnului), dar şi în alte zile de peste an. Cum vedeţi aceste situaţii?

MS. Într-adevăr, tipicul prevede această soluţie, ca slujbele rămase să se cânte/citească la Pavecerniţa din ajun sau din ziua următoare, dar acest lucru îngreuiază foarte mult slujba Pavecerniţei şi, eventual, se poate face doar în mănăstirile foarte mari, unde există suficienţi călugări şi chiar mai multe capele, aşa cum este la Vatoped, unde în paralel se cântă Paraclise pentru diferite icoane ale Maicii Domnului. Noi trebuie să cunoaștem tipicul, ca să înţelegem principiile liturgice ale Bisericii, dar aplicarea tipicului trebuie să fie una realistă şi să nu îngreuieze în mod exagerat viaţa monahilor, care, aşa cum spuneam, merg la slujbă în fiecare zi, pe parcursul întregii lor vieţi, dar nici nu pot sta numai în Biserică, ci au şi alte slujiri şi necesităţi. De aceea, egumenul mănăstirii sau episcopul eparhiot trebuie să organizeze lucrurile în aşa fel încât slujbele să fie săvârşite cu evlavie şi fără neglijenţă, dar să nu devină o povară care te lipseşte de orice bucurie sau dorinţă de a merge la biserică.

Astăzi, concret, noi am lăsat slujba Sfintei Muceniţe Paraschevi, care este prăznuită în parohii şi nici nu am pus slujba ei la Pavecerniță, pentru că timpul şi numărul de fraţi nu ne permite acest lucru şi preferăm tradiţia athonită mai generală de a pune la Pavecerniţă Imnul Acatist. Desigur, la Sinaxar şi la Otpust îi pomenim pe toţi Sfinţii zilei, chiar şi pe cei care nu au nici măcar tropar, dar în privinţa slujbelor ne limităm la ceea ce putem. Aceasta este tradiţia Bisericii şi, încă din vechime, Bisericile locale aveau sisteme eortologice diferite. Şi dacă Sinodul care face canonizarea constată că aceste principii nu sunt cunoscute sau nu sunt respectate, ar putea stabili mai exact felul în care ar trebui celebrat un anumit sfânt într-o regiune concretă şi cum sau dacă acesta trebuie celebrat în toate regiunile sau eparhiile acelei Biserici Autocefale. Cinstirea unor Sfinţi nu trebuie impusă de sus, prin săvârşirea de slujbe ce nu sunt înţelese, ci numai în măsura în care viaţa şi faptele unui Sfânt sunt iubite şi apreciate într-o anumită regiune, acestea trebuie să atragă şi o celebrare liturgică corespunzătoare. Nu putem forţa cinstirea unor sfinţi despre care în anumite regiuni nu se ştie nimic sau nu sunt relevanţi pentru istoria Bisericii din acel loc. Aşa cum spune şi Sf. Ap. Pavel (Rom. 10:2), râvna fără cunoştinţă este periculoasă şi, în cazul cinstirii sfinţilor, aceasta nu duce la o evlavie sănătoasă faţă de sfinţi.

EP. Că tot vorbim despre nume şi pomeniri, vreau să vă adresez o întrebare din partea unui preot din România, care Vă apreciază. Liturghierul românesc prevede ca la Intrarea Mare, la fiecare slujbă, preotul să pomenească nominal pe toţi foştii patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Cum vedeţi acest lucru?

MS. Nici nu mi-am închipuit că undeva se poate întâmpla aşa ceva. Din punctul meu de vedere totul e foarte simplu. Dacă acest lucru s-ar face în vechile Patriarhii, unde în decursul timpului au fost sute de patriarhi, vă daţi seama că aceste pomeniri ar dura mai bine de jumătate de oră. Şi dacă patriarhul în viaţă nu este pomenit în toate eparhiile, de ce ar trebui să fie pomeniţi cei adormiţi? Înţeleg că Biserica Ortodoxă Română este cea mai tânără patriarhie şi numele a cinci patriarhi nu ar fi chiar atât de mult (Patriarhia de Constantinopol a avut 270 de patriarhi, Alexandria – 125, Serbia – peste 50, Bulgaria – peste 30), dar acest lucru este contrar dreptului canonic şi tradiţiei ortodoxe universale. Maximum ce se poate admite, şi aceasta se întâmplă în mai multe Biserici, ca în primele 40 de zile de la moarte să fie pomenit la Intrarea Mare ierarhul ca a păstorit acea eparhie sau chiar şi patriarhul unei Biserici Locale. Dar la nivel general acest lucru este exagerat şi cred că ar trebui redus doar la Catedrala Patriarhală, unde şi sunt îngropați patriarhii, dar nu în miile de parohii şi mănăstiri din toată ţara şi diaspora. Probabil, practica a pornit chiar de acolo, de la Catedrala Patriarhală, după care, dintr-o evlavie exagerată, s-a răspândit şi în restul Bisericii Române. Repet încă o dată: dorinţa sau încercarea de a uniformiza toate detaliile cultului nu sunt conforme cu Tradiția Bisericii şi de cele mai multe ori creează probleme asemănătoare celei despre care mă întrebaţi acum. De exemplu, în Muntele Athos, la Intrarea Mare spunem doar „Pe voi pe toţi…” şi doar la slujbele mai solemne sau atunci când slujește vreun ierarh, se adaugă şi alte pomeniri, dar tot nu prea multe şi fără alte nume decât cel al chiriarhului. Accentuarea sau impunerea unor elemente secundare ale slujbei nu doar că duce la suprasaturare, ci ajunge chiar să pună în umbră părţile mai importante şi poporul nu mai ştie ce se întâmplă. Şi rolul episcopilor nu este să oprească evlavia preoţilor şi a credincioşilor, ci să o pună în rânduială, să o menţină în limitele Tradiţiei Ortodoxe.

EP. O altă întrebare, de la un alt preot din România: În 2024 Paştile ortodox se va sărbători pe 5 mai, iar Cincizecimea pe 23 iunie. Respectiv, sărbătoarea Sf. Apostoli (29 iunie) cade sâmbătă, în ziua Odovaniei Cincizecimii şi abia pe 1 iulie ar trebui să înceapă postul închinat Sfinţilor Apostoli, aşa cum vor face Bisericile de stil vechi, care în 2024 vor avea 12 zile de post. Biserica Ortodoxă Română, urmând o hotărâre mai veche a propriului Sinod, a hotărât pentru anul 2024 ca în ziua Cincizecimii să facă şi lăsatul secului, iar de luni, în ziua Sfântului Duh (la români: Sfânta Treime), să fie post, deşi tot în acea zi este şi Naşterea Sf. Ioan Botezătorul şi dezlegare la peşte. Cum vedeţi această reglementare şi ce ar fi de preferat în această situaţie: postul sau bucuria Cincizecimii cu dezlegare inclusiv în zilele de miercuri şi vineri, aşa cum prevede Tipicul şi vechile rânduieli?

MS. Este dreptul şi autoritatea episcopilor să hotărască aceste lucruri şi sper că ei ştiu de ce le-au rânduit aşa şi nu altfel. Din câte îmi dau seama, instituirea acestui post suplimentar ar putea fi legat de concepția greşită că mirenii se pot împărtăşi doar în cele patru posturi, şi dacă unul dintre aceste posturi ar lipsi (cum se întâmplă uneori în Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat, dar mențin pascalia veche), atunci şi creştinii se lipsesc de una din puținele împărtășiri euharistice. Prin urmare, dacă ierarhii au încercat, dar nu au reuşit să-i aducă pe credincioși la cugetul ortodox şi să practice împărtăşirea sistematică, care nu are cum să fie legată doar de cele patru posturi, atunci instituirea unui astfel de post are o justificare pastorală importantă şi mă bucur că ortodocșii din România ascultă de ierarhii lor şi doresc să postească.

După mine însă, ar fi fost un semn de mai multă maturitate teologică şi duhovnicească dacă ortodocşii din România ar fi păstrat dezlegarea generală din săptămâna de după Cincizecime şi, eventual, să instituie o săptămână de post după aceea sau, asemenea celorlalte Biserici cu calendarul îndreptat, să se lipsească de acest post, care doar nominal este legat de Sfinţii Apostoli, dar iniţial era văzut ca o simplă revenire la ritmul postului de miercuri şi vineri, după ce în toată perioada Penticostarului (de la Paşti până la Duminica Tuturor Sfinţilor) nu era nici un fel de post, aşa cum avem în prezent în Săptămâna Luminată.

Nu exclud că ierarhia s-a gândit şi la faptul că grupările stiliste i-ar învinui că, prin îndreptarea calendarului, în anumiți ani postul Sfinţilor Apostoli se suprimă, dar dacă ierarhii şi preoţii ar explica poporului cum stau lucrurile şi i-ar spune care este istoria acestui post, atunci ar fi altfel. Deci problema nu este în suprimarea sau instituirea unui post, ci în faptul că nu se face cateheză şi păstorii nu se simt obligați să explice poporului de ce procedează într-un fel sau altul.

EP. Inspirându-mă din titlul celei mai cunoscute lucrări a lui George Florovsky, „Căile teologiei ruse” (Paris, 1937), voiam să vă întreb dacă vedeți astăzi careva „căi ale teologiei panortodoxe”? Sinodul din Creta (2016) a ajutat sau nu la formarea unor linii teologice ale Bisericii Ortodoxe contemporane?

MS. În anii ΄70 ai secolului trecut am trăit o adevărată înnoire a teologiei, bazată pe revenirea la izvoarele patristice ale Bisericii şi studiul surselor liturgice şi canonice. Acest fenomen, impulsionat de școlile catolice şi protestante de teologie, a fost un lucru foarte bun, care i-a ajutat atât pe cei din Occident, cât şi pe cei din Răsărit, să cunoască rădăcinile Ortodoxiei. Însă, pe lângă această înnoire sănătoasă s-au strecurat şi curente care promovau un fel de „înnoire de dragul înnoirii”, fără o cauză şi un scop pastoral clar. Au fost şi teologi ortodocşi, care lăsându-se captivați şi influențați de teologia occidentală a „post-modernității”, au încercat să propună astfel de idei şi în sânul Bisericii Ortodoxe. Au existat şi încă mai există voci care consideră că ar trebui să scurtăm sau chiar să anulăm anumite posturi, să scurtăm slujbele, să acceptăm recăsătorirea preoților etc. Pe acestea eu le consider periculoase şi distructive, iar exemplul Occidentului după aggiornamento ne arată clar că secularizarea Bisericii nu atrage oamenii la Hristos, ci îi îndepărtează. Puterea Ortodoxiei stă în cunoaşterea şi trăirea Tradiției autentice, fără frica de a aborda problemele cu care ne confruntăm, ci având conștiința că soluțiile formulate şi aplicate trebuie să servească mântuirii şi să fie în acord cu Tradiția vie şi dinamică a Bisericii.

Din acest punct de vedere, după mine, Sinodul din Creta nici nu poate fi numit „Sinod”, căci nu a reuşit să adune toate Bisericile Ortodoxe şi nici să hotărască ceva relevant, ci din contră, a exclus de pe ordinea de zi tot ce necesita dezbateri, negocieri şi hotărâri incomode pentru unii sau alţii. Altfel spus, Sinodul din Creta nu a făcut altceva decât să scoată la iveală incapacitatea intelectuală şi spirituală a ierarhiei, dar mai ales haosul instituțional profund al Bisericii Ortodoxe. Chiar nu-i înţeleg pe cei care în 2023 încă luptă împotriva Sinodului din Creta, şi în loc să îngroape mortul, se ceartă cu el…

Faptul că anumite hotărâri ale ierarhiei provoacă schisme provine în primul rând din lipsa de transparență în discuții şi decizii, dar şi pentru că lucrurile nu sunt explicate cu tact pedagogic, iar preoţii şi poporul nu sunt lăsați să vorbească sau nu sunt ascultați. Bineînţeles trebuie să existe un dialog cu societatea contemporană şi nu putem neglija problemele cu care ea se confruntă, dar să facem aceasta cu atenție şi în duhul dragostei şi al smereniei, pentru că altfel ajungem la schisme care nu se vindecă uşor.

EP. În Occident tot mai mulţi sunt interesaţi de Ortodoxie, dar, în acelaşi timp, se sperie de mulțimea şi lungimea posturilor, complexitatea slujbelor şi a poeziei imnografice orientale etc. Credeţi că în anumite situații s-ar putea sluji după un rit occidental ortodox, aşa cum a făcut Evgraf Kovalevsky (hirotonit episcop de Sf. Ioan Maximovici) şi alţi ierarhi ortodocşi din Occident?

MS. Într-adevăr, pentru omul occidental posturile nu sunt uşor de ținut, mai ales dacă numai unii membri ai familiei s-au convertit sau doresc să-l respecte. În această privință, cred că regula generală trebuie să rămână normativă pentru toţi, iar dispensele să se facă în particular de fiecare duhovnic şi pentru o perioadă concretă de timp, nu ca o dezlegare automată pentru întreaga viață.

În ce privește așa-numitul „rit occidental ortodox”, aici voi fi mai categoric. Consider incorect şi chiar imposibil să reînvii un rit liturgic dispărut de secole sau decenii. Autoritatea ritului bizantin nu stă doar în forma şi conținutul slujbelor lui, ci în primul rând în continuitatea şi universalitatea lui. Nu sunt împotrivă de a scoate la lumină diferite elemente ale vechilor rituri occidentale, dar celebrarea a acestor rituri astăzi ar fi de fapt un amestec subiectiv de texte, rubrici şi gesturi liturgice, în care se improvizează şi se inventează foarte mult, tocmai pentru că acel rit şi-a pierdut nu doar puritatea dogmatică, ci şi continuitatea istorică. Cred că e suficient să traducem slujbele bizantine în limbile occidentale şi să le explicăm, decât să facem experimente liturgice după bunul plac. Este foarte important să înțelegem noi preoţii, dar să-i facem şi pe credincioși să înțeleagă, că nu-ţi poţi trăi credința dacă nu ai rădăcini, chiar dacă acestea par destul de încurcate şi prea adânci pentru a fi descoperite integral. Un occidental care în mod sincer caută şi se convertește la Ortodoxie, o face tocmai pentru că romano-catolicismul, nemaivorbind de protestantism, s-a desprins de rădăcini şi nu vrea să se mai hrănească din ele. Noi trebuie să le propunem în schimb o credință cu rădăcini vii şi sănătoase.

EP. Dar cum credeţi că ar trebui să facem cu cei care vor să se convertească la Ortodoxie, dar nu vor să treacă un proces mai îndelungat de catehizare, ci ar vrea în 2-3 luni să fie primiţi? Până la urmă, nu-i o problemă să fie primiți formal şi am văzut că deseori şi monahii athoniţi botează occidentali fără o catehizare serioasă, dar e mult mai greu să devii ortodox în realitate şi să ai mentalitatea şi trăirea corespunzătoare. Ce părere aveţi despre asta, mai ales că şi Sfinţia Voastră sunteţi covertit de la romano-catolicism la Ortodoxie?

MS. După ce m-am decis să devin ortodox am aşteptat cinci ani ca să fiu botezat şi nu-mi pare rău deloc pentru această aşteptare, ci chiar o consider un timp binecuvântat. Cred că şi pentru alţi convertiţi, trei ani de catehizare şi acomodare, aşa cum se făcea în vechime, ar fi un termen rezonabil. Un băiat care iubeşte o fată, îi cere mâna, se logodeşte cu ea, îi scrie poezii, îi oferă flori, dar nu se împreunează cu ea, ci este gata să o aştepte cât va fi necesar; iar dacă nu o aşteaptă, înseamnă că nu o iubeşte. Noi ştim că în societatea modernă tinerii nu mai au răbdare şi, de multe ori, au relaţii chiar după prima întâlnire, dar asta nu înseamnă că tot aşa trebuie să facem şi în Biserică. De obicei, cei care se convertesc şi sunt primiţi repede, au citit doar 2-3 cărţi şi cred că ştiu totul, ajung fanatici şi îndrăznesc să-i corecteze şi pe preoţi şi chiar pe episcopi, crezând că ei sunt cei mai mari cunoscători şi apărători ai Ortodoxiei. Dar acest fanatism este chiar mai periculos decât modernismul şi liberalismul celeilalte extreme, pentru că liberalismul va fi criticat şi are şanse să fie îndreptat, pe când fanaticii şi fundamentaliștii se comportă ca nişte oameni aleşi, elitişti şi nu acceptă nici un fel de critică sau observație, iar șansele lor de îndreptare sunt minime. Ortodoxia este calea de mijloc, calea împărătească şi un adevărat ortodox nu poate fi nici prea modernist şi în pas cu lumea, dar nici fanatic şi fundamentalist, crezând că rolul lui nu este de a căuta propria mântuire, ci doar de a judeca şi a condamna pe alţii.

EP. Şi, în acest caz, credeți că persoanele în proces de catehizare îndelungată trebuie să părăsească biserica la îndemnul diaconului „Cei chemaţi, ieşiţi”?

MS. Nu, bineînţeles că nu. E un moment simbolic, prin care se arată că partea de mai departe a Liturghiei este doar pentru cei credincioși, dar întrucât dintre aceștia nu toţi se împărtășesc, dar totuși asistă la Liturghie şi nu ies odată cu catehumenii (aşa cum sugera Ioan Gură de Aur), atunci să rămână şi toţi ceilalți care sunt în proces de catehizare, tocmai pentru a vedea frumusețea Liturghiei. Într-o perioadă în care Liturghiile sunt difuzate integral pe internet şi la televizor, nu se mai poate vorbi nici măcar de urme ale disciplinei arcane. Există multe alte situații când Sfintele Taine sunt profanate, dar asistarea unui catehumen la întreaga Liturghie nu cred că este un astfel de caz.

EP. Apropo de profanarea Tainelor, am văzut mai ales în Rusia, practica de a spovedi pe toţi înainte de fiecare împărtășire. Deseori preotul nu petrece nici măcar 2 minute cu acel penitent şi nu de puține ori sunt lăsați să se împărtășească persoane care au făcut păcate foarte grave pentru care, chipurile, s-au pocăit. Ce părere aveți despre această practică?

MS. În primul rând trebuie să spunem că acest tip de spovedanie nu are nimic în comun cu pocăinţa adevărată, iar unul din aspectele grave ale acestei practici este pierderea dimensiunii personale. Preotul nu ajunge să cunoască acel om şi să-l sfătuiască cum trebuie, iar credinciosul nu se simte legat de un anume preot ca de un duhovnic (chiar dacă îl poate numi aşa) şi foarte uşor se poate duce şi la altul ca să-i spună că „a greșit cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul”. Este bună ideea de a te mărturisi înainte de împărtășire dacă ai săvârșit careva păcate, dar aceasta ar fi bine să fie făcută în afara slujbelor sau cel puţin seara, la Vecernie, când omul este ajutat să-şi revină din căderea lui prin sfaturi şi explicații. Mă îngrozesc când văd şi practica grecească ca oricine să se împărtășească ori de câte ori vrea, fără ca preotul să-l întrebe ceva de mărturisire sau pregătire, dar şi formalismul rușilor nu trebuie luat drept normă. Cum am mai spus şi alte ori, mărturisirea este absolut necesară pentru cei care se împărtășesc foarte rar, dar pentru cei care se împărtășesc la fiecare Liturghie sau în fiecare duminică, se acceptă o singură spovedanie la câteva săptămâni – şi aceasta este o cale destul de echilibrată, care îi şi responsabilizează pe credincioșii care caută creșterea duhovnicească.

EP. O ultimă întrebare, care de asemenea mi se pare legată de subiectul profanării, este cea a scoaterii de miride. Există situaţii când preotul trebuie să pomenească ore în şir sute şi mii de nume şi chiar să scoată miride pentru fiecare; unii chiar insistă pe ideea că pentru fiecare nume trebuie câte o miridă. Bineînţeles, în acest caz, preotul nu este în stare să asculte nici măcar parţial Utrenia, iar la ruși miridele încep a se scoate încă de la Vecernie, în afara rânduielii Proscomidiei. Credeţi că s-ar putea introduce şi în parohii practica aghiorită de a suna clopoţelul înainte de sfârşitul proscomidiei şi fiecare să-şi pomenească numele celor vii şi adormiţi, fără să scrie foiţe cu zeci de nume care nici pentru ei de multe ori nu înseamnă nimic, dară-mite pentru preot, care la o slujbă va pomeni zeci de Ioni, Marii şi alte persoane pe care nu le cunoaşte?

MS. Evlavia credincioșilor de a fi pomeniţi şi de a da numele rudelor să fie pomenite este una bună şi nu trebuie blamată, ci doar pusă în rânduială. Nu e nevoie să se scoată miride separate pentru fiecare nume: în Athos nimeni nu face asta, iar pomenirea nu trebuie percepută ca o magie şi nici punerea părticelelor în Potir nu înseamnă în mod automat spălarea tuturor păcatelor şi sfinţirea automată a celui pomenit, mai ales dacă el nici nu este la slujbă şi poate nici nu ştie că este pomenit sau nu vrea acest lucru. În acelaşi timp, oamenii trebuie învăţaţi să scrie doar numele celor mai apropiaţi, nu tot satul şi nici oameni pe care i-ai văzut o singură dată în viaţă.

Practica athonită este desigur bună şi ea nu se face pentru că preotul slujitor ar fi leneş, ci şi pentru a-i implica pe toţi monahii şi vizitatorii în această slujire a preoţiei universale, dar şi conştiinţa că dacă vii la slujbă, rudele tale vor fi pomenite, iar dacă nu vii – ele vor rămâne nepomenite.

Înţeleg că unii preoţi se pot gândi că în felul acesta credincioşii nu le vor mai da bani la pomelnice, dar dacă oamenii vor fi catehizaţi, vor înţelege că preotul în acel moment scoate părticele pentru toţi deodată, iar lucrul lui nu este doar de a citi nume, ci de a se ruga. Credincioşii îl pot mulțumi pe preot şi în afara Liturghiei, nu neapărat în momentul în care acesta aduce jertfa euharistică „pentru păcatele cele din neştiinţă ale poporului” şi nici punând banul în pomelnic şi deranjând preotul atunci când el trebuie să se roage. În vechime, darurile euharistice şi pomelnicele credincioșilor erau primite de diaconi într-o anexă a bisericii, după care, aceștia alegeau pâinile şi vinul pentru Sfânta Jertfă, pomeneau pe cei vii şi adormiţi, iar preotul era preocupat exclusiv cu rugăciunea şi predica. În prezent, lipsind diaconii, slujirea preotului este denigrată prin lucruri care-l distrag de la lucrarea rugăciunii. Şi, în mod paradoxal, a te ruga pentru sine sau pentru cineva este mult mai greu decât pur şi simplu a-l pomeni şi a aştepta efecte magice ale unei astfel de pomeniri. Cu alte cuvinte, ajungem la aceeaşi problemă a catehizării şi a diferențierii principalului de secundar.

EP. Şi credeți că o astfel de catehizare s-ar putea face prin cărţi precum cele ale lui Alexandr Schmemann sau e nevoie de ceva „mai tradiţionalist”?

MS. Păi, Schmemann a fost un tradiţionalist, pentru că chema la redescoperirea Tradiţiei şi era împotriva formelor rigide şi a oricărei manifestări „fariseice”. Anume această abordare trebuie considerată tradiţionalistă, nu cea a ignoranţilor care luptă pentru păstrarea unor obiceiuri apărute acum câteva decenii sau două-trei secole. Într-adevăr, Schmemann are şi unele abordări mai neordinare şi discutabile, dar el nu a fost un modernist în sensul eretic al cuvântului, ci mai degrabă a vrut să şteargă praful de pe conştiinţa liturgică a Bisericii. E altceva că scrierile lui nu pot fi considerate manuale ştiinţifice de liturgică, dar ca material catehetic, alături de cărţile altor autori, le recomand fără rezerve.

Din păcate, sunt unii, care fără să înţeleagă contextul şi mediul pentru care scria Schmemann, au început să facă diferite experimente liturgice, pe care însuşi Schmemann niciodată nu le-a făcut. La fel, sunt unii care absolutizează ideile lui Zizioulas sau a altor teologi şi încearcă să arate că ei pricep ceva pe care alţii nu sunt în stare să le priceapă. În această privinţă trebuie mare atenție, pentru că există „teologi”, care dintr-o naivitate sau mai degrabă dintr-un fel de complex de inferioritate faţă de Occidentul progresist, vor să arate că şi ei sunt în stare de schimbări, de reforme, de reconsiderări. În cealaltă extremă sunt fanaticii care nu vor să schimbe „nici o iotă” din tipic sau o anumită tradiţie locală, deşi au ajuns foarte departe de Tradiţia universală şi bimilenară a Bisericii.

Noi, slavă Domnului, am avut un stareţ sfânt, pe gheronda Emilianos, care ne-a învăţat să păstrăm echilibrul în toate, să nu fim încruntați, ci bucuroși, să nu avem fobii şi, în acelaşi timp, să avem încredere în ierarhii Bisericii. El era un mare isihast şi ascet, deci nimeni nu-l putea acuza de liberalism, dar pe noi ne-a învăţat să ne ţinem departe atât de cei care văd peste tot numai masoni şi ecumenişti sau sperie oamenii cu sfârşitul lumii, dar şi de cei care fac compromisuri cu erezia sau păcatul – fără a judeca nici pe unii, nici pe alţii.

După 1965, când patriarhul Athenagora şi papa Paul al VI-lea au ridicat anatemele date la 1054, majoritatea mănăstirilor athonite au încetat să-l mai pomenească pe patriarhul de Constantinopol, iar situaţia a fost îndreptată abia în 1974, inclusiv prin contribuţia şi echilibrul lui gheronda Emilianos, care nu era ecumenist, dar avea credinţă şi încredere în Dumnezeu şi în Biserică. Desigur, orice episcop sau patriarh poate cădea fie în erezie, fie în păcate morale, dar există sinoade care au autoritatea de a constata şi a pedepsi aceste căderi, iar dacă fiecare laic sau preot se va da cu părerea asupra celor ce se întâmplă în Biserică, vom fi tot timpul suspicioși şi vom aplica ierarhilor prezumpția vinovăţiei, atunci suntem în mare înşelare. Criteriul adevărului nu poate să stea niciodată în propria cugetare, indiferent dacă te-ai nevoit 20 de ani în Athos sau ai petrecut 15 ani în cele mai bune biblioteci ale lumii. Adevărul stă în smerenie şi în ascultarea de Hristos şi de Biserică, iar cei puși de Hristos să păstorească Biserica sunt ierarhii. Îmi amintesc cu câtă evlavie gheronda Emilianos săruta mâna unui episcop care venea pe la noi, dar despre care lumea vorbea multe lucruri urâte. El însă nu-l judeca, ci-l cinstea ca pe Hristos Însuşi.

EP. Părinte Macarie, Vă mulţumesc pentru această discuţie frumoasă şi ziditoare! Vă rog să ne pomeniţi în sfintele rugăciuni. Sper ca acest interviu să descrețească frunțile multora şi să ne facă mai deschiși spre discutarea unor probleme cu care ne confruntăm, creând diferite platforme de dialog.