Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: dogmatică

Despre soarta pruncilor care mor fără Botez. O nouă viziune romano-catolică

Iisus-Lasati-copiii-sa-vina-la-MineDe obicei, în mediul ortodox, se consideră că, Conciliul II Vatican (1962-1965; nemaivorbind de primul: 1869-1870) a însemnat o nouă cădere a romano-catolicilor. Dacă ne referim la reformele liturgice şi la reconsiderarea normelor ascetice de viaţă creştină, aprecierea este în mare parte valabilă. Dar în plan dogmatic, Conciliul II Vatican a făcut totuşi o reevaluare pozitivă a multor definiţii dogmatice anterioare, depăşind schemele scolastice elaborare în Evul Mediu şi mai ales în "perioada contra-reformei" (în special la Conciliul Tridentin: 1545-1563). În multe privinţe abordările dogmatice ale Conciliului II Vatican au făcut un pas important spre Ortodoxie, chiar dacă unul incomplet şi pe alocuri indecis.

Una dintre aceste reevaluări se referă la învăţătura Fericitului Augustin despre „păcatul originar” şi, implicit, despre soarta copiilor care mor nebotezaţi. Deşi Conciliul nu s-a ocupat în mod special de acest (al doilea) subiect, dezbaterile pre- şi post-conciliare au permis formularea ulterioară a unei învăţături mai nuanţate pe această, pentru că, în ciuda unei autorităţi personale, nimeni nu era de acord cu poziţia rigidă a lui Augustin că cei morţi nebotezaţi merg în iad (cf. De peccatorum meritis et remissione et de baptizmo parvulorum ad Marcellinum, 1.16.21 şi Contra Julianum pelagianum 5.11.44). Nici teoria unui „limbus infantium” sau cea a „privării de vederea fericirii” nu se încadrau în Tradiţia generală a Bisericii şi nu răspundeau la diversele întrebări care apăreau vizavi de pruncii morţi fără Botez.  

SFINTELE TAINE ŞI NUMĂRUL LOR ÎN TRADIŢIA ORTODOXĂ

 

Învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine este destul de complexă, încât o prezentare, chiar şi foarte succintă a ei, trebuie, în primul rând, să înlăture toate prejudecăţile şi înţelesurile greşite cu privire la Sfintele Taine.

Din păcate, şi nu doar în privinţa acestui capitol de dogmatică[1], mai ales după căderea Constantinopolului sub turci (anul 1453), teologia ortodoxă a preluat o serie de scheme şi formulări din scolastica romano-catolică, iar aceste înţelesuri total eronate şi neconforme cu Tradiţia Ortodoxă, se perpetuează deja de câteva secole în catehismele şi manualele ortodoxe – ceea ce îngrijorează foarte mult pe mai mulţi teologi şi trăitori ortodocşi din ultima vreme.[2]  De aceea am considerat important să facem, pentru început, o prezentare generală a problemei, urmând ca, de acum înainte, acest subiect să nu rămână doar pe buzele criticiştilor (uneori neavizaţi), ci să devină un punct de pornire pentru teologii de astăzi, care ar trebui să se debaraseze de urâtul şi ereticul obicei de a copia manualele unul de la altul, şi să se întoarcă la izvoarele autentice ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe, de unde vor înţelege că lucrurile stau altfel.

Având gândul nobil de a pune început unor dezbateri teologice privind Sfintele Taine, am hotărât să scriu despre informaţiile pe care le desprindem din Tradiţie cu privire la acest subiect. Nu voi începe cu „definiţia” (nedefinitului), „numărul” (nesfârşitului) şi „împărţirea” (nedespărţitului), ci cu o prezentare istorică succintă, fără de care nu se poate înţelege de unde ne-am pricopsit cu atâtea idei eretice despre Sfintele Taine. 

Revelaţia divină. Scriptura şi Tradiţia. Raportul dintre ele

Observaţii generale privind acest subiect Începând cu Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (care pe nedrept este uitată în ultima vreme), majoritatea tratatelor de Dogmatică şi Catehisme (culmea, chiar şi al Sf. Petru Movilă) nu conţin o astfel de temă despre "Revelaţie". Iar dacă o conţin, nici pomină de împărţirea romano-catolică destul de târzie în "revelaţie naturală" şi "revelaţie supranaturală" – înseşi noţiunile fiind străine Teologiei Ortodoxe. Am mai observat că doar câteva manuale româneşti din tot spaţiul ortodox, conţin şi "consfinţesc" aceste noţiuni. Din păcate, şi admirabilul pr. prof. Dumitru Stăniloae menţine aceeaşi împărţire, chiar dacă ( şi asta e partea bună a lucrurilor) îmbogăţeşte schemele scolastice cu mai mult duh ortodox. În acest sens, Stăniloae face un salt mare, dar nu depăşeşte problema. Nici nu avea cum, dacă ne uităm atent ce surse foloseşte cel mai mult…

Ne-am bucurat însă foarte mult că în primul volum al Dogmaticii lui Nikos Matsoukas, intitulat "Introducere în gnoseologia teologică"[1], există un adevărat tratat pe marginea acestei probleme în care se demonstrează clar netemeinicia unei astfel de împărţiri şi originea ei în polemica catolico-protestantă neterminată nici astăzi. În cele din urmă, văzând că chiar şi ruşii, care în ultima vreme au cochetat destul de mult cu "teologia" romano-catolică, tot nu au o astfel de împărţire, am hotărât ca şi noi să renunţăm la ea. Bineînţeles, lipsa acestor împărţiri nu suprimă şi conţinutul de idei care de obicei se predă la această temă, numai că el va fi altfel strucurat şi va privit prin prisma Tradiţiei Ortodoxe. Buni călăuzitori ne vor fi Sf. Ioan Damaschin, dar mai ales Sf. Maxim Mărturisitorul. Însuşi cuvântul "revelaţie" îl vom înlocui adesea cu românescul "descoperire – descoperire dumnezeiască", iar unde a fost cazul, vom folosi şi grecescul "apokálipsis" (dar bineînţeles, în sensul lui originar, şi nu în cel atribuit în prezent ).

Tot la aceste observaţii generale trebuie să menţionăm şi faptul că descoperirea dumnezeiească şi cunoaşterea omenească fac parte din acelaşi proces de întâlnire şi stabilire a comuniunii noastre cu Dumnezeu, numai că prima porneşte de la Dumnezeu şi vine spre om, iar a doua reprezintă efortul şi îndreptarea omului spre Dumnezeu. Deci e vorba de deschiderea persoanelor una spre alta, a iubirii lor. De aceea este absolut normal ca, ceea ce vom numi noi căi ale descoperirii dumnezeieşti să fie în acelaşi timp şi căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu de către om. Şi una şi alta presupun şi implică un efort şi o curăţie duhovnicească a omului, precum şi răspunsul afirmativ la chemarea sau, putem spune chiar, provocarea lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza că Revelaţia şi Teognosia (cunoaşterea lui Dumnezeu) sunt capitole destul de vaste, le vom dezvolta pe rând, în capitole separate. Trebuie însă ca tot timpul să ţinem cont de lăgătura dintre ele.