Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

SFINTELE TAINE ŞI NUMĂRUL LOR ÎN TRADIŢIA ORTODOXĂ

 

Învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine este destul de complexă, încât o prezentare, chiar şi foarte succintă a ei, trebuie, în primul rând, să înlăture toate prejudecăţile şi înţelesurile greşite cu privire la Sfintele Taine.

Din păcate, şi nu doar în privinţa acestui capitol de dogmatică[1], mai ales după căderea Constantinopolului sub turci (anul 1453), teologia ortodoxă a preluat o serie de scheme şi formulări din scolastica romano-catolică, iar aceste înţelesuri total eronate şi neconforme cu Tradiţia Ortodoxă, se perpetuează deja de câteva secole în catehismele şi manualele ortodoxe – ceea ce îngrijorează foarte mult pe mai mulţi teologi şi trăitori ortodocşi din ultima vreme.[2]  De aceea am considerat important să facem, pentru început, o prezentare generală a problemei, urmând ca, de acum înainte, acest subiect să nu rămână doar pe buzele criticiştilor (uneori neavizaţi), ci să devină un punct de pornire pentru teologii de astăzi, care ar trebui să se debaraseze de urâtul şi ereticul obicei de a copia manualele unul de la altul, şi să se întoarcă la izvoarele autentice ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe, de unde vor înţelege că lucrurile stau altfel.

Având gândul nobil de a pune început unor dezbateri teologice privind Sfintele Taine, am hotărât să scriu despre informaţiile pe care le desprindem din Tradiţie cu privire la acest subiect. Nu voi începe cu „definiţia” (nedefinitului), „numărul” (nesfârşitului) şi „împărţirea” (nedespărţitului), ci cu o prezentare istorică succintă, fără de care nu se poate înţelege de unde ne-am pricopsit cu atâtea idei eretice despre Sfintele Taine. 

1. Termenul de „taină”

Cuvântul românesc taină, provine de la slavonescul тайна – таинство, care la rândul său traduce grecescul μυστήριον. Limba latină are doi termeni diferiţi pentru ceea ce numim noi „taină” şi anume: misterium şi sacramentum, făcându-se cumva o distincţie între taina sub aspect dogmatic şi taina sub aspect liturgic-sacramental – distincţie care în Ortodoxie nu există (cel puţin în acest înţeles).  

În Sfânta Scriptură cuvântul taină are doar un înţeles general şi niciodată nu desemnează ceea ce numim noi astăzi „Sfântă Taină”, ci se referă la tainele lui Dumnezeu pe care El ni le descoperă (vezi: Înţelepciunea lui Solomon 2:22; Daniel 2:27-30; Marcu 4:11; I Corintheni 4:1; Efeseni 3:8-9; 5:30-32, Coloseni 2:2-3  ş.a.). În general, Scriptura şi Tradiţia numeşte „taine a lui Dumnezeu” – tainele mântuirii, adică întreaga iconomie divină.

În sec. II, Sf. Irineu de Lyon numeşte „taine” – „lucrările Sfântului Duh în Biserică”, iar Sf. Leon cel Mare, spune: „Tot ceea ce a fost văzut în Mântuitorul nostru, a trecut acum în Taine”. Într-un sens mai larg, Sf. Ioan Gură de Aur spunea că Taină este însăşi Biserica şi lucrările ei cele mai importante – Botezul şi Euharistia, dar şi toate rugăciunile ei prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc.[3]

Deci, ca o primă concluzie, prin Sfintele Taine Biserica Ortodoxă are în vedere toate lucrările sfinţitoare ale Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu celor ce îl doresc şi conlucrează cu el, sau, aşa cum spunea Sf. Nicolae Cabasila: „Tainele sunt viaţa în Hristos”.[4]

 2. Numărul şi clasificarea Sfintelor Taine

Cel puţin în primul mileniu creştin, Biserica nu a vorbit niciodată de un număr exact de „Sfinte Taine” şi nici nu le clasifica în vreun fel. Până nu demult, nu exista nici distincţia dintre „Taine” şi „Ierurgii”[5], pentru că aceasta e pur şi simplu absurdă. Termenul μυστήριον, desemna tot ce de referea la o viaţă în har.

Este adevărat că în ultimele trei secole, în „dogmatica ortodoxă” s-au impus nişte denumiri şi clasificări cu referire al „taine”, dar e şi mai adevărat că acestea nu au existat anterior.

În general, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade nu s-au preocupat de numărul şi definirea Sfintelor Taine şi, prin urmare, Biserica Ortodoxă nu are nici până astăzi o învăţătură pe care am putea să o numim „oficială” şi „sobornicească” cu privire la acest subiect. Deşi acest lucru poate părea straniu, de fapt totul e absolut normal. Tainele nu pot fi definite, numărate, împărţite, despărţite, explicate sau analizate, pentru că în acest caz nu ar mai fi „taine”. Mai mult decât atât, aceasta nu trebuie considerat ca un agnosticism, ci mai degrabă ca o adevărată gnoseologie teologică, care nu poate fi decât apofatică.

Şi totuşi, pentru că natura studiului o cere, noi vom încerca să vorbim despre înţelesul şi numărul Tainelor, ţinând totuşi seama de faptul că este imposibil de a număra (sau enumera) darurile pe care Biserica, răspândită în timp şi spaţiu, le-a primit de la Dumnezeu în numele lui Iisus Hristos şi le împărtăşeşte credincioșilor.

Primul Părinte al Bisericii care a scris o lucrare cât de cât sistematică despre Sfintele Taine este Sf. Dionisie Areopagitul.[6] Acesta, în lucrarea "Despre ierarhia bisericească", face o descriere mistagogică a şase Taine, fără însă a spune nimic despre acest număr sau despre criteriul după care a ales să vorbească doar despre acestea, pentru că nici nu urmărea să fixeze ceva ca „oficial”. Bineînţeles, Sf. Dionisie, în lucrarea sa, vorbeşte despre învăţătura timpului său, care nici măcar nu era una generală, ci una locală.

Iată care sunt aceste lucrări sfinţitoare (literar: „ierurgii”[7]):

1)      Iluminarea (Botezul şi Mirungerea, ca un tot întreg)[8];

2)      Adunarea sau Comuniunea (Euharistia);

3)      Sfinţirea Mirului;

4)      Hirotonia;

5)      Tunderea în monahism;

6)      Rânduiala săvârşită celor adormiţi[9];

Un alt Părinte care a ridicat problema numărului Sfintelor Taine a fost Sf. Teodor Studitul (sec. IX). El reflectă schema Sf. Dionisie, enumerând şase Taine. În vremea lui apăruse primele tendinţe de a scoate monahismul din rândul Tainelor, iar el considera acest lucru ca fiind foarte periculos, pentru că ar putea să ducă la excluderea din această „listă” şi a altor Taine.[10]

Abia în secolul al XII-lea,  Apusul romano-catolic, pentru prima dată întâlnim numărul de şapte Taine şi istoria acestei apariţii trebuie analizată minuţios.

În "Sentinţele" lui Petru Lombardul (+1164), se vorbeşte despre şapte Taine:

1)      Botezul

2)      Confirmarea (la ortodocşi: Mirungerea)

3)      Euharistia

4)      Pocăinţa

5)      Ultima ungere (la ortodocşi: Sfântul Maslu)

6)      Preoţia

7)      Nunta

În Răsărit, aceeaşi schemă o întâlnim cu un secol mai târziu, la anul 1267, în Mărturisirea de credinţă a împăratului Mihail Paleologul, adresată papei Clement al IV-lea, cu ocazia sinodului unionist de la Lyon. În prezent, chiar şi apusenii recunosc că această mărturisire a fost alcătuită de teologii romano-catolici şi doar semnată de împăratul bizantin şi, prin urmare, ea nu reflectă tradiţia răsăriteană a timpului.

Primul izvor de origine ortodoxă în care întâlnim schema de şapte Taine îl reprezintă o scrisoare a unui monah bizantin Iov (+1270). Aceasta enumeră:

1)      Botezul

2)      Harisma (Mirungerea)

3)      Primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos (împărtăşirea)

4)      Preoţia

5)      Nunta cinstită

6)      Schima monahală.

7)      Ungerea cu ulei sau pocăinţa.[11]

 În secolul al XIV-lea, despre Sfintele Taine vorbesc doi mari teologi răsăriteni (şi antilatini): Sf. Grigore Palama şi Sf. Nicolae Cabasila. Aceştia nu vorbesc despre Taine în sensul de azi a cuvântului şi nici nu dau o enumerare a lor. Sf. Grigore subliniază că în Botez şi Euharistie este înrădăcinată întreaga noastră mântuire, iar Sf. Nicolae Cabasila se opreşte la 3 Taine: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, subliniind că tot ce se referă la trupul Bisericii începe în Botez şi se desăvârşeşte în Euharistie.[12]

În sec. XV Sf. Simeon al Thesalonicului vorbeşte la modul direct despre 7 Taine, numai că la enumerare are totuşi opt, unind tunderea în monahism cu pocăinţa.

Tot în secolul al XV-lea, mitropolitului Ioasaf al Efesului scria: „După părerea mea, în Biserică nu sunt doar şapte Taine, ci mult mai multe…”; el propune ca în rândul Tainelor să se adauge înmormântarea şi sfinţirea bisericii, iar alţi Părinţi ai Bisericii includ şi sfinţirea apei.

Aşadar, Tradiţia ortodoxă, în primele 15 secole nu a cunoscut un număr fix al Tainelor. Abia în sec. XVII, schema de 7 Taine a fost unanim recunoscută în Biserica Ortodoxă, mai ales datorită „Mărturisirilor de Credinţă” ale patriarhului Dositei al Ierusalimului şi a mitropolitului Petru Movilă.

În teologia apuseană, schema de 7 Taine a fost stabilită definitiv la Sinodul unionist de la Lyon (1274), înnoită apoi la Ferrara-Florenţa (1438-1439), apoi la Conciliu Tridentin (1545-1563), unde se declara: „dacă cineva spune că Tainele Noului Legământ nu au fost instituite de către Domnul nostru Iisus Hristos sau că ele sunt mai multe sau mai puţim de 7, sau că una din ele nu poate să fie numită Taină, acesta să fie excomunicat din Biserică”[13]. În contextul polemicii dintre ortodocşi şi protestanţi cu privire la Taine, teologii din Răsărit nu au făcut decât să preia schema şi argumentarea latină cu privire la Taină, fără să se discute compatibilitatea acestor învăţături cu Tradiţia noastră patristică.

În ultima vreme, teologii ortodocşi recunosc că, în contextul Tradiţiei patristice nu găsesc argumente pentru a dogmatiza schema de 7 Taine. De asemenea la Sfinţi Părinţi nu avem principii sau criterii pentru a face deosebire între „Taine” şi „Ierurgii”; şi chiar şi atunci când sunt enumerate numărul de 7 Taine, acestea sunt considerate ca cele mai importante, fără a accentua numărul lor precis.

Sf. Iustin Popovici (+1979), marele dogmatist ale secolului XX spunea: „Tot ceea ce există în Biserică este Sfântă Taină. Cum, chiar şi cea mai neînsemnată? Da, fiecare dintre ele este la fel de profundă şi mântuitoare ca şi însăşi Taina Bisericii, pentru că şi cea mai „neînsemnată” lucrare sfinţitoare este în legătură vie cu întreagă Taină a Bisericii şi cu Însăşi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul”.[14]

Într-adevăr, practica Bisericii nu cunoaşte rituri liturgice goale, lipsite de har, iar „Tainele sunt lucrările harului în Biserică”.

Încercările de a stabili numărul acestor lucrări ale harului sunt lipsite de sens, mai ales că în Tradiţia ortodoxă, prin Taină se înţelege ori totul, ori strictul necesar.

Şi mai mult ar fi de scris despre aspectul strict teologic (dogmatic) al problemei. Mă refer aici la condiţia instituirii Tainelor de către Mântuitorul Hristos, „forma”, „materia”, condiţiile, „săvârşitorul” şi toate celelalte aspecte elaborate de scolastica apuseană şi împrumutate, aproape fără discernământ, de ortodocşi. Acestea însă necesită o abordare foarte detaliată, în mai multe tratate de teologie, şi sperăm că acest lucru să fie realizat nu foarte târziu, cu contribuţia mai multor teologi bine pregătiţi sub toate aspectele.


[1] Am zis „capitol de dogmatică”, pentru că aceasta este, în esenţă, o problemă pur dogmatică. Faptul că şi în manualele de Liturgică (şi nu numai) apar capitole despre „Sfintele Taine”, este o confuzie totală, pentru că respectivele rânduieli liturgice nu se pretind a fi „taine”, ci „slujbe” (vezi Molitfelnicul) şi ele trebuie studiate ca atare, prin metode specifice acestei discipline. Pe de altă parte, „Taina”, oricare ar fi ea, nu se limitează la durata şi cuvintele exprimate într-o anumită slujbă, ci se referă la lucrarea harului care vine ca urmare a rugăciunii Bisericiii şi se manifestă pe parcursul întregii vieţi. Acest studiu nu ne permite dezvoltarea acestei idei, dar e bine ca ea să fie reţinută din start.

[2] În sec. XX a avut loc o adevărat mişcare de renaştere patristică şi liturgică, care a dus la o înţelegere mai corectă a acestei probleme. Printre teologii de seamă a acestei mişcări se numără: pr. prof. George Florovsky, pr. prof. Alexandr Schmemann, pr. prof. John Meyendorff, arhim. prof. Iustin Popovici, ÎPS Ioannis Zizioulas, prof. Nicolaos Matsoukas ş.a.

[3] Cf. Б. Теста, Таинства в Католической Церкви, Москва, 2000. С. 16-19.

[4] Cf. Kallistos Ware, «Святоотеческие основания православного учения о Таинствах», // Re­ferat citit la Conferinţa teologică internaţională de la Mos­cova, 2007, p. 1. 

[5] Cuvântul „ierurgie” înseamnă „lucrare sfinţitoare”, dar un astfel de sens au şi „Tainele”. Deci deosebirea este una arbitrară, impusă de sistemul romano-catolic târziu, şi nu este în acord cu teologia ortodoxă patristică.

[6] Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu paternitatea operei semnată cu numele Sf. Dionisie Areopagitul (sec. I-II; iar dacă opera se crede neautentică – sec. V), lucrarea „Despre ierarhia bisericească” este cel mai vechi tratat care vorbeşte pe larg despre Sfintele Taine, arătând clar viziunea teologică (ortodoxă) de atunci asupra acestui subiect.

[7] Amintim că mai mulţi Sfinţi Părinţi numesc şi Liturghia drept Ierurgie, ceea ce nu e deloc greşit, dacă facem abstracţie de sensul târziu şi catolicizat al acestui termen.

[8] Chiar şi astăzi Botezul şi Mirungerea, din punct de vedere liturgic, constituie „o singură Taină”. Din cauza că romano-catolicii săvârşesc (şi înţeleg) Mirungerea distinctă de Botez, iar învăţătura lor despre "Sfintele Taine" a marcat extrem de mult dogmatica ortodoxă din ultimele 4-5 secole (nu mai mult), şi la noi s-a crezut că Mirungerea este ceva distinct de Botez – ceea ce este fals. Botezul (afundarea) în apă şi mirungerea sunt împreună "naşterea din apă şi din Duh" (cf. Ioan 3:5) la care suntem chemaţi. Ele nu pot fi separate una de alta. Toţi Sfinţii Părinţi din vechime le-au văzut împreună, ca "taină a iluminării", "a iniţierii" sau pur şi simplu "a Botezului", implicând "sine-qua-non" Mirungerea. Acest lucru este clar văzut şi în Molitfelnic, unde Mirungerea este inclusă în rânduiala Botezului fără a constitui o rânduială distinctă (deşi încercări de separare s-au făcut, mai ales prin sec. 17-18). Însuşi cuvântul "pecete – σφραγίς" înseamnă pecetluirea a ceva ce (deja) există; şi se poate chiar face comparaţia dintre un document şi pecetea acestuia… 

   Unii au crezut că prin Mirungere se împărtăşesc "cele 7 daruri ale Duhului Sfânt". Şi aici trebuie să facem câteva precizări: A) Rugăciunea de dinainte de Mirungere nu vorbeşte despre împărtăşirea a careva daruri (la plural), ci doar despre pecetluirea Botezului şi învrednicirea de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Asupra acestui aspect insistă şi Sf. Nicolae Cabasila în "Despre viaţa în Hristos". Mai precizăm că "pecetea" este, în cazul nostru, ungerea cu Sfântul şi Marele Mir în semnul Crucii. B) "Cele 7 daruri ale Sfântului Duh" (cf. Isaia 11:2) trebuie interpretate simbolic. Darurile Sfântului Duh sunt infinite şi ele se revarsă şi se retrag asupra omului, şi chiar a omenirii în general, după cum voieşte Domnul, ţinând cont şi de faptele noastre. Acest lucru nu are vreo legătură directă cu Mirungerea. Dumnezeu poate da aceste (7) şi multe alte daruri chiar şi oamenilor nebotezaţi sau catehumenilor, aşa cum a făcut-o şi în Vechiul Testamtent. E libertatea Lui de a o face. Mirungerea însă se referă la darul mântuirii care vine prin Botez şi care nu se şterge. Iar dacă creştinul ortodox care în vreo erezie, la întoarcerea lui în sânul Bisericii Ortodoxe i se înnoieşte doar pecetea, prin Mirungere. 

[9] Romano-catolicii exclud cu desăvârşire ideea că înmormântarea ar putea fi înţeleasă ca Taină, pe motivul că ea se face asupra unui om mort, iar condiţiile impuse de scolastică exclud aşa ceva. În Biserica Ortodoxă însă, aşa cum vedem din Sfânta Tadiţie, lucrurile stau altfel.

[10] Cf. Алексей Зайцев, Таинства Церкви: введение в изучение, [sură URL]. http://www.pravoslavieto.com/docs/ru/ tainstva_izuchenie_zaicev.htm. Este un studiu foarte bun cu privire la acest subiect, de unde am luat mai multe date, fără să constituie totuşi singura sursă de informare.

[11] În Biserica Ortodoxă, dacă studiem cu atenţie problema, Sfântul Maslu cu greu s-a impus ca „taină”, iar rânduiala acestei slujbe a suferit extrem de multe schimbări (unele chiar esenţiale), ajungând la forma de astăzi spre sfârşitul sec. XVII – încep. sec. XVIII. Iată de ce ea este pusă împreună cu „Pocăinţa”, chiar dacă nici până astăzi nu există o apreciere dogmatică clară în ce priveşte Sf. Maslu este o Taină care iartă păcatele. 

[12] Cf. Despre viaţa în Hristos.

[13] Pornind de la această afirmaţie, teologii romano-catolici, apoi şi cei ortodocşi, arareori s-au gândit la falsitatea acestei afirmaţii, ci mai degrabă au încercat să găsească argumente întru susţinerea ei, uneori forţând serios lucrurile.

[14] Cf. Алексей Зайцев, op. cit.

Notify of
IeromPetru
Guest

Subiectul poate fi discutat pe forum, aici: http://forum.teologie.net/viewtopic.php?f=26&t=693

setedeaer
Guest

Sfintele Taine sunt foarte importante…dar din pacate azi multi au uitat de ele, iar cel mai elocvent ex poate fi faptul k nimrni nu isi mai aminteste de Sf Taina a Cununiei. E trist tot ceea ce traim…..

IeromPetru
Guest

Ce ai vrut să spui cu asta? În primul nu e corect să spunem “Taina Cununie”, ci “Taina Nunţii” şi, respectiv, “Slujba Cununiei”.
Un studiu amănunţit despre asta, tot al nostru, vezi aici: http://teologie.net/data/pdf/PP_slujba-cununiei.pdf