Biserica şi politica. Poziţie oficială a Bisericii Ruse

 

Extras din

"Fundamentele concepţiei sociale a
Bisericii Ortodoxe Ruse"

Document elaborat şi aprobat de

Soborul arhieresc jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse
Moscova, 13-16 august 2000

 

 Capitolul V: Biserica şi politica

V.1. În Statul contemporan, cetăţenii participă la procesul guvernării ţării prin vot. O parte însemnată din ei aparţin unor partide politice, mişcări, uniuni, blocuri şi altor organizaţii asemănătoare create pe baza diferitor doctrine şi viziuni politice. Aceste organizaţii, care năzuiesc să organizeze viaţa socială în acord cu convingerile politice ale membrilor lor, au între scopurile lor şi susţi­nerea sau reformarea puterii în Stat. Exercitându-şi puterile primite prin votul popular în urma alegerilor, organizaţiile politice pot participa la activităţile structurilor puterii legislative şi executive.

Prezenţa în societate a unor convingeri politice diferite şi uneori opuse, pre­cum şi a unor interese contrastante, determină lupta politică purtată atât prin metode legale şi justificate moral, cât şi prin metode care uneori contrazic nor­mele dreptului public şi ale moralităţii creştine şi naturale.

V.2. Potrivit poruncii lui Dumnezeu, Biserica are sarcina de a purta de grijă de unitatea copiilor ei, de pacea şi armonia în societate, de implicarea tuturor membrilor ei în eforturi creative comune. Biserica e chemată să propovăduiască şi să edifice pacea cu întreaga societate exterioară ei: „Dacă-i cu putinţă, pe cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Rom. 12, 18); „Căutaţi pacea cu toţi” (Evrei 12, 14). Şi mai importantă pentru ea este însă unirea interioară în credinţă şi iubire: „Vă rog, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos… să nu fie în sânul vostru dezbinări; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi gând şi-n aceeaşi dreaptă judecată” (I Cor. 1, 10). Pentru Biserică valoarea cea mai înaltă este uni­tatea ei ca trup tainic al lui Hristos (Efeseni 1, 23) de care depinde mântuirea veşnică a omului. Adresându-se membrilor Bisericii lui Hristos, Sfântul Ignatie Teoforul scrie: „Voi toţi sunteţi ca o singură Biserică, un singur Altar, un singur Iisus”.

În faţa diferenţelor, contradicţiilor şi luptelor politice, Biserica propovădu­ieşte pacea şi conlucrarea între oamenii cu opinii politice diferite. Ea permite existenţa unor convingeri politice diferite şi în rândul episcopilor ei, al clerici­lor şi laicilor ei, cu excluderea celor care duc în mod limpede la fapte care contrazic credinţa şi normele morale ale Tradiţiei Bisericii.

Participarea conducerii superioare a Bisericii şi a clerului şi, prin urmare, şi a Plinătăţii Bisericii la activităţile unor organizaţii politice şi la procesul electoral sprijinind în mod public organizaţii politice implicate în alegeri, can­didaţi independenţi, agitaţii electorale şi aşa mai departe, sunt imposibile. Cle­rului nu-i este îngăduit să accepte candidaturi pentru alegeri în nici un fel de organe ale puterii reprezentative, la nici un nivel. În acelaşi timp, nimic nu tre­buie să împiedice participarea ierarhilor, clericilor şi laicilor la exprimarea voinţei populare prin vot, alături de ceilalţi cetăţeni.

În istoria Bisericii au existat nu puţine cazuri în care întreaga Biserică a sprijinit di­ferite doctrine, opinii, organizaţii şi lideri politici. În unele cazuri, acest sprijin era legat de nevoia Bisericii de a-şi apăra interesele fundamentale în condiţiile extreme ale per­secuţiei antireligioase şi acţiunilor distructive şi restrictive ale unei puteri neortodoxe şi necreştine. În alte cazuri, un asemenea sprijin a fost rezultatul presiunii Statului sau structurilor politice şi a dus de regulă la diviziuni şi controverse în interiorul Bisericii şi la căderea din ea a unor membrii ai ei slabi în credinţă.

În secolul XX, clerici şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse au fost membri ai unor organe reprezentative ale puterii, îndeosebi în Duma de Stat a Imperiului Rus, în Sovie­tele Supreme ale URSS şi Federaţiei Ruse, în unele consilii şi adunări legislative locale. În unele cazuri, participarea clericilor la activitatea organelor puterii de Stat a fost bene­fică pentru Biserică şi societate. Cu toate acestea, uneori o asemenea participare genera confuzie şi dezbinări. Aceasta a avut loc mai ales atunci când clerului i s‑a îngăduit să-şi depună candidatura pentru alegeri fără a avea binecuvântarea Bisericii. În general, practica acestei participări a clerului la activitatea organelor puterii a arătat că ea este imposibilă fără asumarea responsabilităţii unor decizii care să favorizeze interesele doar ale unei părţi a populaţiei în detrimentul intereselor alteia, ceea ce complică serios lucrarea pastorală şi misionară a clerului chemat să fie, potrivit Sfântului Pavel, „tutu­ror toate… pentru ca în orice chip să-i mântuiască pe unii” (I Cor. 9, 22). În acelaşi timp, istoria a demonstrat că decizia clerului de a participa sau nu în activităţile politice a fost luată şi trebuie să fie luată în funcţie de necesităţile fiecărei perioade concrete şi de starea interioară a organismului Bisericii şi de locul ei în Stat. Din punct de vedere canonic însă, răspunsul la întrebarea dacă un preot care deţine un post în Stat îşi poate exercita şi profesia este neîndoielnic unul negativ.

Pe 8 octombrie 1919, Sfântul Tihon făcea printr-o scrisoare apel la clerul Bisericii Ortodoxe Ruse să nu se amestece în lupta politică şi arăta îndeosebi că slujitorii Bisericii „trebuie să fie în virtutea rangului lor deasupra şi în afara oricăror interese politice. Ei trebuie să-şi amintească regulile canonice ale Sfintei Biserici care interzic slujitorilor ei să se amestece în viaţa politică a ţării, aderând la un partid politic oarecare şi, încă şi mai mult, să facă din riturile liturgice un instrument al demonstraţiilor politice”.

Înaintea alegerilor pentru deputaţii poporului din URSS, Sfântul Sinod a hotărât pe 27 decembrie 1988 ca „în cazul numirii şi alegerii unor reprezentanţi ai Bisericii noas­tre ca deputaţi ai poporului, această activitate să primească binecuvântare cu convinge­rea că ea va sluji binelui credincioşilor şi întregii noastre societăţi”. Pe lângă faptul că au fost aleşi deputaţi ai poporului URSS, unii episcopi şi clerici au ocupat posturi de deputat în sovietele republicane, regionale şi locale. În octombrie 1989, noul context al vieţii politice a determinat Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse să acorde mai multă atenţie la două întrebări: „1. Cât de departe poate să meargă Biserica în asumarea responsabilităţii pentru deciziile politice fără a arunca îndoiala asupra autorităţii ei pas­torale, şi 2. este îngăduit Bisericii să se abţină de la participarea la crearea legilor şi de la posibilitatea de a avea o influenţă morală asupra procesului politic atunci când de adoptarea unei decizii depinde soarta ţării?” Ca rezultat al acestei discuţii, Sinodul episcopilor a recunoscut decizia Sfântului Sinod din 27 decembrie 1988 ca validă nu­mai cu referire la alegerile anterioare. Pentru viitor, Sinodul a adoptat procedura prin care conducerea superioară a Bisericii, şi anume Sfântul Sinod (în cazul episcopilor) şi episcopii canonici (în cazul clerului de sub jurisdicţia lor) trebuie să decidă dinainte, în fiecare caz concret în parte, dacă participarea clerului la o campanie electorală este sau nu de dorit.

Cu toate acestea, unii reprezentanţi ai clerului au participat la alegeri fără să obţină binecuvântarea necesară. Pe 20 martie 1990, Sfântul Sinod a declarat cu regret că „Bi­serica Ortodoxă Rusă îşi declină responsabilitatea morală şi religioasă pentru participa­rea acestor persoane la alegeri în organe ale puterii”. Din motive de iconomie, Sinodul a evitat să adopte sancţiuni adecvate împotriva celor care nu s‑au supus, „constatând că un astfel de comportament stă pe propria lor conştiinţă”. La 8 octombrie 1993, în vede­rea instituirii unui parlament profesionist în Rusia, Sfântul Sinod a hotărât în sesiunea sa lărgită să prescrie clerului abţinerea de la participarea la alegerile parlamentare din Rusia în calitate de candidaţi la postul de deputat. S‑a decis ca în acest sens clericii care încalcă această decizie să fie depuşi din treaptă. Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994 a aprobat această rezoluţie ca „oportună şi înţeleaptă” şi a hotărât să o aplice „în cazul viitoarelor participări ale clerului Bisericii Ortodoxe Ruse la orice fel de alegeri în cadrul unor organe reprezentative ale puterii în CSI şi ţările Baltice atât la nivel naţional, cât şi local”.

Răspunzând provocărilor realităţii contemporane în fidelitate faţă de sfintele canoa­ne, acelaşi Sinod al episcopilor a adoptat un număr de reguli cu privire la tema aflată în discuţie. Astfel, într‑una din rezoluţiile sale, Sinodul a decis: „Să reafirme imposibilita­tea pentru Plinătatea Bisericii de a sprijini în primul rând în campanii electorale indife­rent ce partide politic, mişcări, alianţe, uniuni sau alte organizaţii similare şi pe liderii lor… să considere extrem de nedorit ca clerul să se alăture unor partide politice, unor mişcări, uniuni, alianţe şi organizaţii similare care urmăresc în primul rând lupta pre­electorală”.

Sinodul episcopal din 1997 a dezvoltat principiile relaţiilor Bisericii cu organizaţiile politice şi a întărit rezoluţia Sinodului anterior refuzând să dea clerului binecuvântarea de a adera la asociaţii politice. În declaraţia sa „Despre relaţiile cu Statul şi societatea seculară”, Sinodul a hotărât „să salute dialogul şi contactele Bisericii cu organizaţiile politice, în cazul în care astfel de contacte nu au caracter politic; să considere accepta­bilă menţinerea cooperării cu aceste organizaţii în scopuri care sunt în folosul Bisericii şi poporului cu condiţia ca ele să nu poată fi interpretate ca un sprijin politic…; să cali­fice drept inadmisibilă participarea episcopilor şi a clerului la orice campanie electorală sau la asociaţii politice ale căror statute stipulează nominalizarea candidaţilor lor pentru alegeri la orice nivel”.

Neparticiparea Plinătăţii Bisericii la lupta politică, la activitatea partidelor politice şi la procesele electorale nu înseamnă că ea refuză să-şi exprime pu­blic poziţia în chestiuni semnificative social şi să prezinte această poziţie orga­nelor puterii din orice ţară şi la orice nivel. Această poziţie este exprimată nu­mai de Sinoade, de conducerea bisericească şi de persoanele împuternicite de aceasta. În nici un caz dreptul de a o exprima nu poate fi delegat unor instituţii ale Statului sau unor organizaţii politice ori altor organizaţii seculare.

V.3. Nimic nu-i împiedică pe laicii ortodocşi să ia parte la activităţile orga­nelor puterii legislative, executive, judiciare şi la organizaţiile politice. Mai mult, o asemenea participare, dacă se face în acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, cu normele ei morale şi poziţia ei oficială în problemele sociale, este una din formele misiunii Bisericii în societate. Laicii pot şi sunt chemaţi să-şi facă datoria lor civică, să participe la procese legate de alegeri la toate niveluri­le şi să conlucreze la acţiunile justificate moral ale Statului.

Istoria Bisericii Ortodoxe păstrează o mulţime de exemple de laici implicaţi activ în guvernarea Statului, în activitatea unor asociaţii politice şi cetăţeneşti. Această implicare a avut loc în condiţiile diferitor sisteme politice: autocraţie, monarhie constituţională şi diferite forme de republică. Participarea laicilor ortodocşi la procesele civice şi politice a fost foarte dificilă în condiţiile unui regim ateu sau necreştin care susţinea politica ateismului de Stat.

Participând la guvernarea Statului şi la procesele politice, laicii ortodocşi sunt chemaţi să-şi fundamenteze acţiunea lor pe normele moralei evanghelice, pe unitatea dintre dreptate şi milă (Ps. 85, 10), pe preocuparea pentru binele material şi spiritual al poporului, pe iubirea de patrie şi pe dorinţa de a trans­figura lumea înconjurătoare potrivit cuvântului lui Hristos.

În acelaşi timp, ca politician sau om de Stat, creştinul trebuie să fie conştient că în condiţiile realităţii istorice şi, mai mult, în contextul societăţii divizate şi antagonice de astăzi, cele mai multe dintre deciziile şi acţiunile politice adopta­te tind să favorizeze doar o parte a societăţii restrângând sau încălcând interese­le şi dorinţele altora. Multe din asemenea decizii şi acţiuni poartă pecetea pă­catului sau a complicităţii la păcat. Tocmai de aceea politicianul sau omul de Stat ortodox are nevoie de o sensibilitate spirituală şi morală extremă.

Creştinul care activează în sfera construcţiei Statale şi politice e chemat să dobândească darul sacrificiului şi tăgăduirii de sine. El trebuie să fie foarte atent la starea sa spirituală, pentru ca activitatea sa Statală sau politică să nu se transforme din slujire în scop în sine hrănind mândria, lăcomia şi alte vicii. Trebuie amintit faptul că „fie începătorii, fie stăpânii, toate s‑au făcut prin El şi pentru El… şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1, 16‑17). Adresându-se stăpâni­torilor, Sfântul Grigorie Teologul scria: „Cu Hristos porunceşti, cu Hristos gu­vernezi, de la El ai primit sabia”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Un împărat adevărat e cel care-şi biruie mânia, invidia şi pofta de plăceri şi supune toate legilor lui Dumnezeu, care-şi păstrează mintea liberă şi nu îngăduie pasiunii pentru plăcere să-i stăpânească sufletul. Un astfel de om mi-ar plăcea să văd în fruntea oamenilor, pe tron, în fruntea oraşelor, provinciilor şi armatelor, pentru că acela care şi-a supus patimile sufleteşti raţiunii îi va guverna cu uşurinţă pe oameni potrivit legilor dumnezeieşti… dar cel care pare că stăpâneşte peste oameni dar de fapt este rob mâniei, ambiţiei şi plăcerii, nu va şti cum să dispu­nă de puterea pe care o are”.

V.4. Participarea laicilor ortodocşi la activitatea organelor puterii şi la pro­cesele politice poate fi atât individuală, cât şi colectivă, mai cu seamă în orga­nizaţii politice creştine (ortodoxe) sau în uniuni creştine (ortodoxe) care fac parte din asociaţii politice mai mari. În ambele cazuri, fiul Bisericii are dreptul de a-şi alege şi exprima liber convingerile politice, de a lua decizii şi de a acţi­ona după cum crede de cuviinţă, în acelaşi timp, participarea individuală sau în diferite organizaţii a laicilor la activitatea Statală sau politică se face inde­pendent, fără a identifica activitatea lor politică cu poziţia Plinătăţii Bisericii sau a oricărei instituţii bisericeşti canonice sau a vorbi în numele lor. Pe lângă aceasta, puterea bisericească nu dă o binecuvântare specială pentru activita­tea politică a laicilor.

Sinodul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994 a decis că este îngă­duit laicilor să adere la organizaţii politice şi „să creeze astfel de organizaţii, care, în cazul că se declară creştine sau ortodoxe, sunt chemate să intensifice legăturile cu conducerea bisericească. Clerului, şi implicit reprezentanţilor structurilor ecleziastice canonice şi a conducerii bisericeşti, le este îngăduită şi participarea la anumite activităţi ale organizaţiilor politice şi colaborarea cu acestea în acţiuni care sunt în folosul Bisericii şi al societăţii, în cazul în care această participare nu este un sprijin acordat organizaţiilor politice şi serveşte la edificarea păcii şi armoniei în popor şi în comunitatea bisericească”.

În rezoluţia corespunzătoare a Sinodului episcopal din 1997 se spune: „Sun­tem de părere că laicilor le este îngăduit să participe la activităţile organizaţiilor politice şi la crearea unor astfel de organizaţii dacă acestea n-au între membrii lor şi clerici şi se consultă în mod responsabil cu conducerea bisericească. So­cotim că aceste organizaţii, ca participante la procesul politic, nu pot avea bine­cuvântarea conducerii bisericeşti şi nici nu pot vorbi în numele Bisericii. Bine­cuvântarea Bisericii nu poate fi dată,  iar dacă a fost deja dată, va fi anulată – unor organizaţii social-bisericeşti implicate în lupta electorală şi în agitaţia po­litică.  Tot aici se integrează şi cei care se autoproclamă purtători de cuvânt ai opiniei Bisericii; aceasta din urmă poate fi exprimată înaintea Statului şi societăţii numai de si­noade, de Patriarh şi de Sfântul Sinod. Aceleaşi lucru e valabil şi în cazul mij­loacelor de informare în masă bisericeşti şi bisericesc-sociale”.

Existenţa organizaţiilor politice creştine (ortodoxe) şi unirea lor în asociaţii politice creştine (ortodoxe) mai mari e percepută de Biserică ca un fenomen pozitiv în măsura în care-i ajută pe laici să se implice într‑o acţiunea Statală şi politică comună, pe baza principiilor spiritual-morale creştine. Aceste organi­zaţii, rămânând libere în activităţile lor, sunt chemate în acelaşi timp să con­sulte conducerea bisericească şi să-şi coordoneze acţiunile pentru realizarea poziţiei Bisericii în chestiunile sociale.

În relaţiile Plinătăţii Bisericii cu organizaţiile politice creştine (ortodoxe) la acţiunile cărora participă laici ortodocşi, şi mai cu seamă politicieni şi oameni de Stat ortodocşi, pot apărea situaţii în care afirmaţiile şi acţiunile lor diferă esenţial de poziţia generală a Bisericii în privinţa unor chestiuni sociale sau împiedică realizarea acestei poziţii. În astfel de cazuri, conducerea bisericeas­că stabileşte existenţa diferenţei de poziţie şi o exprimă public pentru a evita confuziile şi neînţelegerile dintre credincioşi şi societate în general. Constata­rea unei astfel de diferenţe trebuie să-i constrângă pe laicii ortodocşi care parti­cipă la activitatea politică să se gândească dacă este potrivit pentru ei să conti­nue să fie membri ai organizaţiei politice respective.

Organizaţiile creştin ortodoxe nu trebuie să aibă caracterul unor societăţi se­crete care să ceară supunere exclusivă faţă de lideri şi refuzul conştient de a dezvălui natura acestora în consultările cu conducerea bisericească sau chiar la spovedanie. Biserica nu poate fi de acord cu participarea laicilor şi cu atât mai mult a clerului la societăţi ne-ortodoxe de acest fel care, prin însuşi caracterul lor, smulg omul de angajamentul său total faţă de Biserica lui Dumnezeu şi or­dinea ei canonică.

 

______________________________

Textul integral al documentului îl găsiţi doar aici.

La capitolul III este un subiectul înrudit numit "Biserica şi statul".