Highslide for Wordpress Plugin

Iarăşi despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire. Concretizarea poziţiilor

Confession_1Istoria Bisericii cunoaşte mai multe valuri de discuţii despre deasa împărtăşire şi pregătirea pentru primirea ei. În ultima vreme, însă, dezbaterile s-au canalizat mai mult în direcţia precizării raportului dintre spovedanie şi împărtăşire, iar tonul discuţiilor a creat impresia conturării a două tabere adverse care nu se pot nicidecum înţelege la această temă. Şi, într-adevăr, careva „tabere adverse” există şi ele practic nu comunică una cu alta, ci doar se atacă mai mult sau mai puţin frăţeşte şi, de obicei, fără argumente istorice şi canonice irefutabile. Unii citează anumiţi duhovnici, alţii îi citează pe alţii, dar puţini dintre ei încearcă raporteze tradiţiile dintr-un anumit timp şi spaţiu concret la Sfânta Tradiţie a Bisericii Universale

Opinia generală despre cele două tabere este următoarea: cei care se autointitulează „tradiţionalişti” consideră spovedania trebuie preceadă în mod obligatoriu împărtăşirea euharistică, iar cei care sunt numiţi de către „tradiţionalişti” ca fiind „liberali”, consideră nu-i nevoie în mod obligatoriu te spovedeşti înainte de împărtăşirea euharistică. (Apropo, cei ce se numesc „tradiţionalişti” nu vorbesc aproape deloc despre spovedania înainte de Sfântul Maslu, ceea ce confirmă o dată în plus unghiul destul de îngust al abordării problemelor.)

În realitate, însă, eu cred că portretul acestor „tabere” este mult mai complex şi cei care se apucă să abordeze acest subiect trebuie să ţină cont anume de nuanţe, fără să se grăbească să-i pună pe ceilalţi într-o „oală” în care aceia se simt cu totul străini. Eu, de exemplu, văd nu două, ci patru abordări diferite ale relaţiei dintre spovedanie şi împărtăşire şi, respectiv, patru „tabere” mai mult sau mai puţin opozante: 

Tabăra întâi

Din ea fac parte cei care spun că, la modul general, spovedania trebuie să preceadă împărtăşirea. De obicei, în această categorie intră cei care vorbesc despre o împărtăşire de câteva ori pe an şi nici nu-şi pun problema unei împărtăşiri mai dese, nemaivorbind de împărtăşirea sistematică. În legătură cu această abordare se aş vrea să precizez următoarele:

a)    împărtăşirea doar de câteva ori pe an nu corespunde Tradiţiei Bisericii şi ea nu ajută în măsura necesară creşterea duhovnicească a credinciosului. De cele mai multe ori, cei care se ţin de această pseudo-rânduială nu caută o relaţie vie şi permanentă cu Hristos, ci doar bifează respectarea unui obicei extrem de discutabil;

b)    adepţii împărtăşirii rare în permanenţă fac apel la „vrednicie”, dar nici unul dintre ei n-a reuşit să explice în ce mod cel care se împărtăşeşte de 4 ori pe an e mai vrednic decât cel care se împărtăşeşte săptămânal. Practica mea pastorală (şi cred că nu doar a mea) confirmă contrariul. Cei care se împărtăşesc doar de 3-4 ori pe an nici nu ştiu ce-i aia „pravilă înainte de împărtăşire”, nu ţin toate posturile şi nu prea citesc din Biblie sau din Sfinţii Părinţi, pe când cei care se împărtăşesc mai des, chiar dacă nu sunt perfecţi, cunosc şi fac toate astea. Deci cine e mai vrednic?

c)    dacă cineva doreşte totuşi să se împărtăşească doar de câteva ori pe an (ceea ce e mai bine decât deloc), cred că este obligatoriu ca acesta să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. De la o astfel de realitate a şi pornit „regula” spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire.

Tabăra ​a doua

Din ea fac parte cei care acceptă o împărtăşire relativ deasă, dar totuşi nu sistematică (adică nu la fiecare Liturghie participată), şi consideră că spovedania trebuie făcută înainte de fiecare împărtăşire. Despre această tabără pot să spun următoarele:

a)     aceştia conştientizează în mod corect necesitatea pocăinţei permanente şi în special înainte de împărtăşire, dar îngustează posibilităţile pocăinţei doar la Taina Spovedaniei;

b)    confundă spovedania sacramentală (care în trecutul Bisericii se făcea rar şi numai în cazul păcatelor deosebit de grave) cu mărturisirea gândurilor (practicată mai ales în mediul monastic şi care poate fi făcută în fiecare zi şi nu neapărat la un preot hirotonit). De fapt, spovedania sacramentală poate fi făcută la orice preot care are binecuvântarea ierarhului şi ea presupune o disciplină canonică clar reglementată, pe când primirea mărturisirii gândurilor şi sfătuirea duhovnicească nu o poate face oricine şi tocmai de aceea apar atâtea „traumatisme duhovniceşti” în rândul credincioşilor naivi;

c)     pe de o parte, adepții acestei tabere nu pot demonstra istoric, canonic sau liturgic obligativitatea spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire, iar pe de altă parte, o astfel de practică impusă mirenilor, niciodată nu a fost şi nu va deveni obligatorie pentru clerici, iar dublele standarde în acest sens sunt ipocrite şi periculoase. Şi aceste duble standarde nu se referă doar la spovedania înainte de împărtăşire, ci şi la stricteţea postului, şi mai ales, la frecvenţa împărtăşirii;

d)   ei nu oferă soluţii practice cum s-ar putea spovedi sute de oameni săptămânal, fără a formaliza Taina Spovedaniei şi fără a o transforma în ghişeu în care se împart bilete la împărtăşanie;

e)   aceştia vorbesc în permanenţă despre faptul că viaţa creştinilor de astăzi este mult diferită de viaţa credincioşilor din vechime, care într-adevăr se împărtăşeau mai des şi fără să se spovedească de fiecare dată. Pentru orice istoric, afirmaţia sună mai mult decât ridicol. Şi pe una din piramidele egiptene din mileniul II în. Hr. se întâlneşte afirmaţia că „în trecut copiii ascultau de părinţi, iar acum nu mai ascultă”. Deci iluzia despre trecutul glorios al omenirii nu-i deloc nouă şi ea se aplică perfect inclusiv la moralitatea creştinilor de-a lungul istoriei.

Tabăra a ​treia

Din ea fac parte cei care promovează ideea unei împărtăşiri dese sau chiar sistematice, cu posibilitatea(!), pentru cei mai râvnitori şi conştienţi, de a se împărtăşi pe perioada a 2-4 săptămâni cu o singură spovedanie. Nu toţi credincioşii activi sunt pregătiţi pentru o aşa abordare, dar de aceştia sunt destul de mulţi, iar libertatea duhovnicească care li se oferă întăreşte mai mult conştiinţa şi evlavia lor. Eu sunt adeptul acestei „tabere”, iar singurul risc pe care-l văd este acela de a nu şti când omul este pregătit să treacă de la spovedania înainte de fiecare împărtăşire, recomandabilă într-o primă etapă, la împărtăşirea de câteva ori cu aceeaşi spovedanie. Riscul este însă mult mai mic decât dacă s-ar merge pe ideile promovate de prima şi a doua „tabără”, iar rezultatele pozitive pot fi observate în mai multe comunităţi unde se lucrează intens şi conştient în această direcţie.

Tabăra a patra

Din ea fac parte cei care promovează ideea că spovedania şi împărtăşania sunt cu totul separate una de alta şi fiecare credincios trebuie(!) să se împărtăşească la fiecare Liturghie, dar se poate(!) spovedi atunci când îl îndeamnă conștiința. Niciodată n-am fost şi nu voi fi adeptul unei astfel de practici, pe care o consider periculoasă şi ineficientă din punct de vedere duhovnicesc.

Întrucât nu mi-am propus scriu un tratat teologic, ci doar concretizez nişte poziţii, cred fiecare poate să-şi aleagă tabăra care-i place mai mult. Eu deja am făcut o alegere pe care, cu multă atenţie şi responsabilitate, încerc o aplic în practică, fără a forţa pe nimeni. În acest sens am şi binecuvântarea unor stareţi din Sfântul Munte pe care-i consider foarte înaintaţi atât în teologia teoretică, cât şi în cea trăită.   

Ştiu că sunt unii din prima şi a doua tabără, care ar vrea să-i împingă în a patra categorie pe toţi cei care gândesc diferit de ei, refuzând parcă să sesizeze şi o a treia cale, care e destul de echilibrată. Mai mult decât atât, acest tip de acuzatori au o sete nebună de a mai depista un „eretic”, care nu se încadrează în limitele lor de gândire. Dar până la urmă, dacă e să folosim cu aceeaşi uşurătate copilărească cuvântul „eretic”, atunci prima „tabără” nu este mai puţin eretică decât „a patra”. Iar celor din a doua şi a treia categorie nu le rămâne decât să discute mai mult unii cu alţii, fără a se grăbi cu acuzaţiile şi stigmatizările…

8 comentarii la „Iarăşi despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire. Concretizarea poziţiilor”

  1. Doamne ajuta parinte .Am mare nevoie de ajutorul sfintie vstre parinte ..frecventez biserica in limita posibilitatilor,ma straduiesc pe cit posibil sa nu-l supar pe Dumnezeu, insa cumplita patima ma chinuie ,ca sint fumator si nu stiu incotro sa mai alerg sa scap de acest viciu ,sau poate diavoli,am inceput sa ma apropii mai mult de biserica si de Dumnezeu in speranta ca Dumnezeu va face o minune cu mine si ma va usura de acest viciu.
    Am fost la un anume duhovnic si m-am marturisit , care mi-a zis :sa stau trei zile fara sa fumez si apoi sa vin sa ma impartasesc,ca poate impartasania , imi zicea ” este medicament” si ma va ajuta,,insa dupa o zi dupa ce m-am impartasit nu am rezistat si din nou am inceput sa fumez . Plin de amaraciune m-am dus din nou la duhovnic,care mi-a zis “sa o luam de la capat” si din nou am tinut trei zile si m-am impartasit ,dar dupa doua zile din nou am cazut …si iar am alergat la duhovnic care mi-a zis “mai incercam o data, daca nu, la mine nu mai vii si iar am cazut ,acum ce sa fac parinte? ca nu mai pot rezista,vreau cu orice chip sa scap de acest viciu si sa ma pot impartasi. Am citit citeva din scrierile sfintiei vstre unde spuneti ca impartasania e “medicament “pai daca e medicament de ce nu ma pot vindeca cu acest medicament ? de ce acel duhovnic nu a mai vrut sa ma mai impartaseasca?poate ma lamuriti cumva.
    Doamne ajuta si post cu pace

    • Eu cred că prin refuzul său, preotul respectiv a vrut să vă facă mai responsabil. Dar e bine să insistaţi şi să continuaţi să vă spovediţi, şi Dumnezeu vă va ajuta.

      Eu într-adevăr am zis că împărtăşania e medicament, că aşa spun şi Sf. Părinţi. Dar orice medicament îşi face efectul în timp şi dacă e corect administrat. Eu n-am spus că împărtăşania e magie, care rezolvă orice problemă imediat, indiferent de starea ta. Strigaţi la Dumnezeu cu lacrimi şi cereţi să vă împărtăşiţi în continuare, măcar la anumite perioade, şi veţi vedea că e mai bine. 

    • @cristian: imi cer iertare ca “ma bag si eu in seama”. Cristi, trebuie sa intelegi ca de orice patima ca-i fumatul, ca-i betia, ca-i etc. se scapa cu osteneala multa si cu lacrimi. Bunul Dumnezeu, vrea sa vada cat de mult iti doresti sa te lasi de lucrul rau si cat de mult il iubesti pe El. Deci ai cazut, ridica-te! De o mie de ori ridica-te! Gandeste-te ca sunt patimi mult mai grele si mai rusinoase decat fumatul; pe langa desfranare, fumatul este un mic “stift”, dar e suficient de mare ca sa te desparta de Dumnezeu. Deci mersul la slujbele Bisericii si in special la Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie duminica de duminica, sa-ti fie ca respiratia, pravila de rugaciune sa nu lipseasca zilnic, postul de peste saptamana sa fie tinut si la fel cele de peste an, si cu acestea sa stii ca nu faci decat strictul necesar oricarui crestin ortodox “practicant” (dupa o categorisira tampita a zilelor noastre). Deci osteneste-te, nu deznadajdui, “cazi” la rugaciune catre Maicuta Domnului. Atunci si Sf. Impartasanie va avea lucrarea pe care o doresti, ea nu lucreaza automat ca o aspirina ci funtie de vrednicia omului. Doamne ajuta! Fie ca Invierea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos sa te invieze si pe tine Cristian intru Viata Vesnica. Amin!

  2. zice sfintia v “Eu într-adevăr am zis că împărtăşania e medicament, că aşa spun şi Sf. Părinţi. Dar orice medicament îşi face efectul în timp şi dacă e corect administrat.”

    R:ma intreb eu e corect ca un fumator sa se impartaseasca ?cind sfintii parinti spuneau ca dupa un an de canon(si fara sa fumezi) te poti impartasi

    “cereţi să vă împărtăşiţi în continuare, măcar la anumite perioade, şi veţi vedea că e mai bine.”

    R:da ,se va indraci si mai tare si va fuma si mai mult

    • O femeie cu o gândire atât de bolnavă ca a Dvs merită să fie oprită de împărtăşire mai mult decât orice fumător din lume. 

      Şi nu uitaţi că Sf. Nectarie de Eghina şi Sf. Nicolae Velimirovici au fost fumători. 

      Prin asta n-am vrut să spun că fumatul nu-i păcat şi oricine se poate împărtăşi, ci că, pe bună dreptate NU LI S-A DAT FEMEILOR SĂ SPOVEDEASCĂ ŞI SĂ DEA CANOANE!

  3. Doamne ajuta . Va multumesc mult pentru sfaturi . Dumnezeu sa ne ajute pe noi, pe toti cei impatimiti si ma rog ca Sfanta Impartasanie sa nu-mi fie mie spre osanda . Poate ar fi fost mai bine sa imi randuiasca un canon mai mare , poate ma trezeam si abia dupa aceea sa ma fi dezlegat spre Sfanta Impartasanie . ?! Tot citesc pareri diferite si ma inspaimantez . Acum am o mare parere de rau ca am “murdarit” Trupul si Sangele Domnului.

    • Parinte Petru, de faceti suparare femeii (Maria) ? Ea nu face altceva decat sa exprime un punct de vedere al majoritatii duhovnicilor, cel putin din Romania. Si eu sunt de aceasta parere, ca un fumator trebuie oprit de la impartasanie pana se lasa, iar ca sa fim siguri ca s-a lasat ar putea fi necesar acel an de proba. Acum vreti sa ne opriti si pe noi pentru ca gandim asa?
      Daca Sf . Impartasanie ar fi solutia, Cristian s-ar fi lasat de fumat dupa cele trei cuminecari. Exista alte medicamente mai bune in situatia aceasta. Eu il recomand mai ales pe cel dat de Sf. Martinian: atunci cand aprinzi bricheta, sa bagi in flacara degetul (nu tigara) si sa cugeti: daca nu pot rabda o clipa acest foc, cum il voi rabda pe cel vesnic ?

      • Presviter, Maria a început a bate câmpii cu alte probleme, mai ales în comentariile neaprobate, învinuindu-mă pe mine chiar şi de erezie. 

        Când a văzut că nu are argumente, a trecut la o chestie de moralitate, pe care şi eu o dezaprob, dar nu o privesc atât de categoric cum fac unii. Este vorba de fumat. 

        Noi nu putem spune că împărtăşania nu mai este medicament (deşi aşa o spun şi Sf. Părinţi), pentru că un om X nu s-a vindecat după trei împărtăşiri. Tocmai asta confirmă că împărtăşanie este medicament şi nu magie. Fumatul e o boală duhovnicească gravă, care nu se tratează cu 3 pastile şi fără să depui eforturi, aşteptând efecte magice. 

        Pe de altă parte, noi trebuie să deschidem ochii şi să fim obiectivi. Dacă fumatul este considerat că e păcat pentru că este un proces lent de sinucidere, trebuie să ştim că tot ce consumăm noi în alimentaţie, şi mai ales otrăvuri de gen Coca-Cola, nu sunt mai puţin ofensive pentru sănătate. E demonstrat ştiinţific. Iar dacă fumatul este condamnat pentru că crează dependenţă, ar însemna să nu împărtăşim nici pe iubitorii de fotbal şi telenovele, şi nici pe foarte mulţi din cei care au cont pe facebook. Dependenţa de acestea din urmă, nu de puţine ori, e mai gravă chiar decât cea faţă de fumat, care nu-ţi ia minţile atât de grav. 

        Şi trăgând o concluzie, cred că fiecare duhovnic trebuie să aibă dreaptă socoteală şi să abordeze fiecare om aşa cum consideră el mai bine. Iar dacă dă voie unui fumător să se împărtăşească, nici o babă din lumea, n-are dreptul să-şi deschidă gura împotriva unui astfel de preot. 

Comentariile sunt închise.