Redau mai jos câteva texte frumoase din cuvântările mitropolitului Antonie de Suroj:
A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: "Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!" Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinațiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerințele adresate lui Dumnezeu în rugăciune. Într-un asemenea caz pocăința noastră, elanul sufletului nostru rămân neroditoare. Pocăința trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea lui Dumnezeu, printr-un efort susținut şi viguros de a duce o viață dreaptă şi de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumnezeu Însuşi nu ne va izbăvi, căci după cum ne spune Hristos „nu cei ce-mi zic «Doamne, Doamne» vor intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 7:21), ci cei care aduc rod. […] Pocăința noastră se pune în lucrare atunci când dintr-o dată sufletul nostru primeşte un şoc, când conştiința ne grăieşte, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: „Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, voieşti aceasta?” Şi dacă noi răspundem: „Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuieşte-ne!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Te iert, iar tu, în semn de recunoştință pentru o asemenea iubire şi pentru că, raspunzând iubirii Mele, şi tu ai capacitatea de a iubi, începe şi schimbă-ți viața…".
