Highslide for Wordpress Plugin

DUHOVNICIE ŞI PSIHOTERAPIE – Ierom. Athanasie Ulea, medic psihiatru

Premize

Biserica este considerată pe drept cuvânt a fi spital duhovnicesc, locul unde omul își află mântuirea, și implicit sănătatea deplină. Această o arată însăși activitatea Mântuitorului, Care a vindecat toată boala și neputința în popor (Mt. 4,23; 9,35), dar și întreaga activitate a Bisericii, care a căutat salvarea integrală a omului, din nevoi și din necazuri.

Cu timpul, oamenii s-au îndepărtat încet dar profund de adevărata revelație a lui Dumnezeu, și „bisericile” au pierdut din capacitatea lor de a aduce măcar alinare, dacă nu vindecare. În acest context de înstrăinare a omului și de însingurare a lui în lumea aceasta, psihoterapia apare ca o încercare de suplinire a acestui gol lăsat de absența Bisericii, respectiv de alungarea ei din societate[1]. Însă chiar dacă nu își mai recunosc rădăcinile, metodele psihologice au multe în comun cu metodele de vindecare duhovnicească, cunoscute în Biserică de mii de ani.

Ne propunem în continuare să schițăm câteva asemănări și deosebiri dintre cele două practici de vindecare sufletească.

Paternitatea duhovnicească

Legătura dintre povățuitor și fiul duhovnicesc este firul legăturii neîntrerupte a filiației care izvorăște din veșnicie și prin care curge harul dumnezeiesc, prin care ne ridicăm la adevărata noastră natură, de dumnezei prin har. În viața duhovnicească se spune de multe ori că cea mai importantă virtute este ascultarea[2]. Acest cuvânt nu este sinonim cu o supunere oarbă, ci se referă mai degrabă la o predare a conducerii sinelui către părintele duhovnicesc, care poate conduce la ceea ce el însuși a devenit, care îl poate crește la îndumnezeire[3]. Din acest motiv se vorbește în Tradiția Bisericii „mai degrabă de paternitate duhovnicească, decât de îndrumare spirituală”[4].

Acesta este modelul Sfintei Treimi: Fiul ascultă și face doar ceea ce vede în Duhul la Tatăl. Logica Treimii, adică logica iubirii, presupune unirea desăvârșită a celor trei persoane diferite, cu trei tipuri de relații diferite. Unitatea de natură manifestată în trei persoane înseamnă unitatea iubirii manifestate în trei tipuri de relație[5].

Înțelegând relațional cuvintele Sfântului Apostol Ioan (1 Ioan 5,7-8), dacă trei mărturisim în cer, trei mărturisim și pe pământ: tatăl, mama și copilul. Această treime de persoane trăiesc de asemenea aceeași iubire, manifestată prin trei tipuri de relație. Doar în cadrul familiar, care ar trebui să reflecte Treimea, omul își poate găsi mântuirea. Dar desigur, familia este doar o imagine efemeră a Treimii, căci ea va fi unită cu Dumnezeu în veșnicie. În lumea monahală, familia spirituală este reflectată de părintele cu fiul duhovnicesc și Duhul Sfânt. Doar în acest cadru familiar poate avea loc nașterea duhovnicească. De aceea mântuirea nu poate fi concepută decât în familie, acolo unde iubire rodnică aduce viața. Sihastrul și nebunul pentru Hristos sunt cazuri speciale de viețuire, căci doar după ce aceste persoane au ajuns la desăvârșire, au fost chemate la această viețuire direct de către Dumnezeu[6].În mod practic, relația părinte – fiu duhovnicesc în Duhul Sfânt este cel mai important lucru în viețuirea creștină și care reflectă cel mai fidel unimea iubirii și treimea manifestării ei.

Așa cum Fiul învață și face doar ceea ce a văzut la Tatăl, iar Duhul nu dă decât din cele ale Fiului, la fel și în familie copilul își imită părinții și devine conștient sau mai mult inconștient ca ei. În mod aproape inevitabil, în mod natural, copilul devin asemenea părinților, mai devreme sau mai târziu vor arata sau se vor confrunta cu patimile și lipsurile părinților. Tot la fel, și fiul duhovnicesc crește în viața duhovnicească prin ceea ce aude, vede și mai ales trăiește la părintele lui. Acesta este motivul pentru care Maica Domnului este atât de iubită de creștini, ea fiind simbolul și modelul nașterii și creșterii lui Dumnezeu în om.

Dezvoltarea sufletească

Viața duhovnicească reflectă și ea viața trupească. Copilul se naște pe de o parte cu „chipul” genetic al părinților, urmând să primească prin educație asemănarea lor. Chipurile copiilor adoptați la naștere vor semăna mai mult cu părinții adoptivi, deși păstrează trăsăturile genetice ale părinților naturali[7].

Pe de altă parte, dezvoltarea persoanei pornește de la o celulă total „independentă” în universul uterin al femeii, care o hrănește și îi împlinește toate necesitățile, până în momentul nașterii. Murind lumii uterine, acest dumnezeu al adâncului, devine cea mai neputincioasă creatură de pe pământ, total dependentă de ceilalți, dar divinizată și iubită cu jertfelnicie de ei. Acest dumnezeu egoist nu este interesat de persoanele din jur, ci doar caută ca nevoile lui trupești elementare să fie satisfăcute. Privirea nou-născutului nu se oprește pe nici un chip, ci se uită goală în lumea care nu îl satisface. Sânul, organ erogen pentru bărbat, devine obiectul care satisface nevoile copilului, mult mai important ca mama per se. Dezvoltându-se cu timpul, acest mic dumnezeu narcisist învață limitările pe care le are, trece prin creșteri dureroase, pentru a realiza că iubirea este într-o altă persoană. Îndrăgostit peste urechi, de acum tânărul își iubește iubita mai presus de orice și oricine, lumea devenind neimportantă pentru ei. Dar iubirea adevărată este fructuoasă și atunci când aduce rod inima se lărgește și iubirea se desăvârșește. Astfel copilul va maturiza amorurile tinerești, le va cizela și le va îndrepta spre adevărata iubire jertfitoare.

Această creștere se desăvârșește în relația duhovnicească, căci în mod analog, fiul duhovnicesc crește în umbra părintelui îndumnezeit, pentru a se asemăna lui, și implicit lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Sfinții Părinți accentuează atât de mult importanța părintelui pnevmatofor („purtător de duh”), a legăturii neîntrerupte prin succesiune apostolică, care este mai mult decât o simplă succesiune ierarhică[8].

Psihoterapeutul

În plan psihologic, psihoterapeutul preia rolul părintelui duhovnicesc, respectiv al părintelui, pentru a-l conduce pe pacient/client la o gândire mai sănătoasă. Studiile au arătat că mai puțin importantă este metoda terapeutică, cât relația cu terapeutul[9]. Această relație îl vindecă pe cel suferind. Unii ar crede că psihoterapeuții cu mai multă experiență ar avea rezultate mai bune decât începătorii. Studiile arată între cei care profesează de ani de zile și începători nu există diferențe semnificative, ultimii compensând experiența cu dedicația și râvna pe care o arată[10].

Metode comune

Unele metode psihoterapeutice par desprinse din cărțile de duhovnicie. În metodele terapeutice dinamice[11], un lucru foarte importante este acela de a exprima exact ce gândești sau simți într-un anumit moment. Aceasta pentru că primul gând care îți vine în minte înseamnă sau ascunde fie descoperirea lui Dumnezeu, fie preocuparea profundă a omului. De asemenea se folosesc fenomenele transferului și contra-transferului[12], prin care se face o legătură spirituală între cele două persoane. Toate aceste lucruri sunt esențiale în relația terapeutică dinamică, care cercetează mai degrabă să descopere și să analizeze legăturile interpersonale, decât să propună o anumită conduită. În mod esențial, orice boală psihologică, ca orice păcat pe plan duhovnicesc, reprezintă întâi de toate o erezie, un mod greșit de gândire. De obicei virusul acestei erezii este atât de ascuns, încât de multe ori nici nu se descoperă cu adevărat. Dar relația cu terapeutul ajută ca aceste lucruri de multe ori să se dizolve de la sine, cu timpul.

De ce am avea nevoie de psihoterapeuți, dacă avem duhovnici?

Așa cum prevenea Sfântul Simeon Noul Teolog, multe din darurile care înainte erau rezervate celor sfințiți, au fost predate, din cauza nevredniciei celor aleși, și celor nesfințiți[13]. În trecut, ca și astăzi, dar mult mai restrâns, părinții pnevmatofori, văzători în duh și plini de putere dumnezeiască, vindecau amintirile și trăirile păcătoase, respectiv traumatizante (căci păcatul este o traumă duhovnicească) ale trecutului, fără a avea nevoie de o anamneză, recapitulare prea detaliată sau anumite proceduri psihoterapeutice. Ei reprezentau icoana vie a dumnezeirii, având și puterea de viață dătătoare și vindecătoare. Pe măsură ce omul s-a îndepărtat de ethosul lui divin, Dumnezeu a rânduit ca anumite practici să fie vindecătoare, chiar dacă s-au desprins de Biserică. În același timp, renunțându-se la conceptele spirituale, terenul sufletesc reprezenta un ținut necartografiat. De aceea psihologii, descoperind și descriind structurile sufletești, au ajuns uneori să descrie procesele psihice într-un mod rațional. Deși le lipsește dimensiunea spirituală, pe care de fapt nici nu o cercetează, aceasta fiind ignorată de știința ateistă, ele își păstrează validitatea în domeniul strict sufletesc. Așa cum tehnica nu trebuie să fie neapărat creștină pentru a produce lucruri utile, la fel și anumite procese psihologice nu trebuie să aibă neapărat substrat duhovnicesc, pentru a fi vindecătoare. Până la urmă, parafrazândul pe Kierkegaard, s-ar putea spune că psihologii sunt duhovnicii vremurilor din urmă.

Încheiere

Aceste câteva idei cu privire la psihoterapie și viața duhovnicească nu vor decât să arate unele puncte de convergență a acestor metode de vindecare sufletească. Desigur că doar viața duhovnicească, cu legătura nemijlocită cu harul necreat a lui Dumnezeu, poate să vindece în totalitate omul. Aceasta pentru că doar în Biserică se face legătura completă de iubire între persoanele umane și împreună cu Hristos, singurul care ne poate vindeca în mod plenar. Însă în această lume, orice cunoaștere aprofundată a sufletului uman și a relațiilor intra-personale nu poate decât să ne aproprie de țelul nostru final, acela de a fi unul în toți și în toate.

———————–

NOTE:

[1]    „Moartea lui Dumnezeu” în societatea occidentală apare ca o concluzie și „evoluție istorică a teologiei naturale, ca și aceea a apofatismului occidental”. Vezi Chistos Yannaras, Heidegger și Areopagitul”, Ed. Anastasia, București, 2009.

[2]    Sf. Maxim Mărturisitorul rezumă aceasta când spune: „După cum păcatul este lucrare a neascultării, tot așa și virtutea este lucrare a ascultării” în Everghetinos, Vol. 2, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, 2010, p. 175. Iar aceasta nu are de a face cu ascultarea specifică monahilor, și cu viața creștină în general, căci și Hristos, modelul tuturor creștinilor, „S-a făcut ascultător (Tatălui) până la moarte, și încă moarte pe cruce!” (Flp. 2,8)

[3]    Părintele Duhovnicesc este „mai degrabă mistagogul, decât legiuitorul” – A. Scrima, în Daniel Lemeni, „Avva, spune-mi un cuvânt!” – dinamica îndrumării spirituale la Părinții deșertului, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p.94.

[4]    D. Lemeni, ibidem.

[5]    Mai multe despre logica Treimii ca iubire personală și necesar tripersonală în Dumitru Stăniloae, „Sfânta Treime sau La început a fost iubirea”, EIBMO, București 2012.

[6]    A se vedea:  viețile Sfinților Andrei (2 oct.) și Simeon (21 iulie), cei nebuni pentru Hristos.

[7]    Garn SM, Bailey SM, Cole PE, Similarities between parents and their adopted children, în: American Journal of Physical Anthropology, 1976 Nov;45(3 pt. 2):539-43.      .

[8]    O mărturie recentă și personală a cestei relații duhovnicești în Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu, Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2010.

[9]    Norcross, J. C., & Lambert, M. J,,Evidence- based therapy relationships, in: J. C. Norcross (Ed.), Psychotherapy relationships that work: Evidence-based responsiveness 2nd ed., New York, 2011 De la începuturile ei, succesul psihoterapiei a fost înțeles ca „vindecare prin iubire” (Freud) sau „vindecare prin relație” (Carl Roger).

[10]   Claus Peter Simon, Depression. Wie finde ich den richtigen Therapeuten?, art. în: https://www.geo.de/magazine/geo-wissen-gesundheit/14944-rtkl-depression-wie-finde-ich-den-richtigen-therapeuten, accesat la 1.04.2019

[11]   Metode dezvoltate din psihanaliză, care presupun existența unor conflicte inconștiente cauzate de întâmplări traumatice.

[12]   Conflictul inconștient se reinscenează în cadrul terapiei prin proiectarea, atribuirea unor trăsături preconcepute asupra terapeutului. Contratransferul reprezintă sentimentele și trăirile terapeutului trezite în el de pacient.

[13]   Apud Arhiep. Vasili Krivoșein, În lumina lui Hristos, EIBMBOR, București, 2005, p. 140.

Sursa: Revista “Deisis” (Germania), Nr 27/2019, pp. 122-126.