Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: psihic

DUHOVNICIE ŞI PSIHOTERAPIE – Ierom. Athanasie Ulea, medic psihiatru

Premize

Biserica este considerată pe drept cuvânt a fi spital duhovnicesc, locul unde omul își află mântuirea, și implicit sănătatea deplină. Această o arată însăși activitatea Mântuitorului, Care a vindecat toată boala și neputința în popor (Mt. 4,23; 9,35), dar și întreaga activitate a Bisericii, care a căutat salvarea integrală a omului, din nevoi și din necazuri.

Cu timpul, oamenii s-au îndepărtat încet dar profund de adevărata revelație a lui Dumnezeu, și „bisericile” au pierdut din capacitatea lor de a aduce măcar alinare, dacă nu vindecare. În acest context de înstrăinare a omului și de însingurare a lui în lumea aceasta, psihoterapia apare ca o încercare de suplinire a acestui gol lăsat de absența Bisericii, respectiv de alungarea ei din societate[1]. Însă chiar dacă nu își mai recunosc rădăcinile, metodele psihologice au multe în comun cu metodele de vindecare duhovnicească, cunoscute în Biserică de mii de ani.

Ne propunem în continuare să schițăm câteva asemănări și deosebiri dintre cele două practici de vindecare sufletească.

Paternitatea duhovnicească

Legătura dintre povățuitor și fiul duhovnicesc este firul legăturii neîntrerupte a filiației care izvorăște din veșnicie și prin care curge harul dumnezeiesc, prin care ne ridicăm la adevărata noastră natură, de dumnezei prin har. În viața duhovnicească se spune de multe ori că cea mai importantă virtute este ascultarea[2]. Acest cuvânt nu este sinonim cu o supunere oarbă, ci se referă mai degrabă la o predare a conducerii sinelui către părintele duhovnicesc, care poate conduce la ceea ce el însuși a devenit, care îl poate crește la îndumnezeire[3]. Din acest motiv se vorbește în Tradiția Bisericii „mai degrabă de paternitate duhovnicească, decât de îndrumare spirituală”[4].

Acesta este modelul Sfintei Treimi: Fiul ascultă și face doar ceea ce vede în Duhul la Tatăl. Logica Treimii, adică logica iubirii, presupune unirea desăvârșită a celor trei persoane diferite, cu trei tipuri de relații diferite. Unitatea de natură manifestată în trei persoane înseamnă unitatea iubirii manifestate în trei tipuri de relație[5].

Înțelegând relațional cuvintele Sfântului Apostol Ioan (1 Ioan 5,7-8), dacă trei mărturisim în cer, trei mărturisim și pe pământ: tatăl, mama și copilul. Această treime de persoane trăiesc de asemenea aceeași iubire, manifestată prin trei tipuri de relație. Doar în cadrul familiar, care ar trebui să reflecte Treimea, omul își poate găsi mântuirea. Dar desigur, familia este doar o imagine efemeră a Treimii, căci ea va fi unită cu Dumnezeu în veșnicie. În lumea monahală, familia spirituală este reflectată de părintele cu fiul duhovnicesc și Duhul Sfânt. Doar în acest cadru familiar poate avea loc nașterea duhovnicească. De aceea mântuirea nu poate fi concepută decât în familie, acolo unde iubire rodnică aduce viața. Sihastrul și nebunul pentru Hristos sunt cazuri speciale de viețuire, căci doar după ce aceste persoane au ajuns la desăvârșire, au fost chemate la această viețuire direct de către Dumnezeu[6].În mod practic, relația părinte – fiu duhovnicesc în Duhul Sfânt este cel mai important lucru în viețuirea creștină și care reflectă cel mai fidel unimea iubirii și treimea manifestării ei.

Așa cum Fiul învață și face doar ceea ce a văzut la Tatăl, iar Duhul nu dă decât din cele ale Fiului, la fel și în familie copilul își imită părinții și devine conștient sau mai mult inconștient ca ei. În mod aproape inevitabil, în mod natural, copilul devin asemenea părinților, mai devreme sau mai târziu vor arata sau se vor confrunta cu patimile și lipsurile părinților. Tot la fel, și fiul duhovnicesc crește în viața duhovnicească prin ceea ce aude, vede și mai ales trăiește la părintele lui. Acesta este motivul pentru care Maica Domnului este atât de iubită de creștini, ea fiind simbolul și modelul nașterii și creșterii lui Dumnezeu în om.