După cum vedem din istoria rânduielilor tipiconale, cel puţin până în sec. XIII, iar în Rusia şi, probabil, şi în voievodatele româneşti, chiar până în sec. XV, au existat trei modele generale de tipic liturgic (cu mai multe variante fiecare):
- tipicul catedral – elaborat la Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol şi utilizat în majoritatea catedralelor şi parohiilor;
- tipicul monahal „studit” – elaborat de monahii din Mănăstirea Constantinopolitană „Studion” şi de alte mănăstiri din capitala bizantină şi din sudul Italiei; şi
- tipicul palestinian, numit şi „savait” – influenţat de rânduielile liturgice de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim şi de rânduielile monahale din Egipt şi Palestina, în special de la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit.
În sec. XIII s-a generalizat o sinteză dintre tipicul monahal „studit” şi cel „savait”, modelul catedral de slujbă fiind abandonat mai întâi în Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol (după anul 1261), apoi şi în parohii. Doar rugăciunile preotului, care altă dată însoţeau cântarea antifoanelor Vecerniei şi Utreniei, au fost preluate şi rânduite spre citire în taină, toate laolaltă, în timpul Psalmului 103 şi, respectiv, în timpul celor 6 Psalmi.