Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

TIMPUL LITURGIC şi CALENDARUL BISERICESC

Viaţa pământească a omului este condiţionată de scurgerea ireversibilă a timpului. Odată cu căderea omului în păcat, timpul a căpătat mai mult o valenţă negativă, pentru că duce la moarte. Dumnezeu a vrut însă ca timpul să fie un „timp al mântuirii” prin depăşirea lui sau „înveşnicirea” lui. Anume Dumnezeu este Cel care dă sens timpului, El fiind nu numai creatorul lumii, ci şi a timpului însuşi.

De aceea, în creştinism în general, dar mai ales în cultul liturgic al Bisericii, timpul are o valoare mistagogică (tainică) şi eshatologică – el marcând pe de o parte anumite momente concrete şi precise din viaţa Bisericii, iar pe de altă parte, tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu, adică veşnicie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum dar şi pururea şi în vecii vecilor…, prin aceasta făcându-se prezentă în timp lucrarea lui Hristos prin Tainele Bisericii, dar nu în vederea accentuării timpului, ci a depăşirii lui spre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut „în vremea aceea” prin cultul liturgic sunt aduse într-un prezent real, spre un viitor înveşnicit şi mai real (datorită caracterului netrecător).

Una din condiţiile cultului divin public este ca acesta să fie săvârşit la un anumit timp, deci, Biserica nu face abstracţie de timp şi de derularea lui, ci se ocupă în mod special de studiul sistematic a tot ce este legat de el şi de fiecare etapă a lui. Acest studiu al timpului, din perspectiva noastră, are o latură astronomico-matematică şi una teologic-liturgică. Nici una dintre ele nu pot fi excluse, mai ales atunci când vorbim despre calendar – lucru pe care tocmai ne propunem să-l facem.

În vechime fiecare popor avea propria numărătoare a anilor şi a zilelor. Aceste numărători se numesc astăzi calendar – de la latinescul calendae, care desemna la romani fiecare început de lună, când locuitorii unei cetăţi erau chemaţi pentru a se face anumite anunţuri de interes public, dar şi sărbătorile zeilor din luna respectivă. Cele mai cunoscute calendare antice sunt: 1) egiptean; 2) babilonian;  3) roman; şi  4) iudaic[1]. Dintre toate, calendarul egiptean era cel mai exact.[2]

În sec. I înainte de Hristos, când Imperiul Roman cuprindea întreaga Europă Centrală şi de Sud, cu nişte regiuni din Africa şi Asia, se impunea o singură numărătoare în tot Imperiul. Conştient de valoarea calendarului alexandrin, în anul 46 înainte de Hristos împăratul Iulius Caesar a poruncit învăţatului Sosigene din Alexandria Egiptului să întocmească un calendar care să fie valabil pentru tot Imperiul. Calendarul elaborat a primit numele împăratului care l-a comandat (iulian). Acest calendar calculează anul sideral, care ţine cont de mişcare Soarelui, Lunii, Pământului şi a Stelelor, deci de toate elementele create de Dumnezeu în acest scop (Facere 1,14 ş.u.; Sirah 43, 2.7.9.12.). Acest an are 365 zile şi 6 ore, adică anul avea 12 luni a câte 30-31 zile, iar ultima lună (februarie) avea 28 zile şi o dată la 4 ani, prin comasarea celor 6 ore, avea 29 zile. Anul începea la 1 martie[3] şi se termina la 28 (29) februarie. Anii cu 365 zile se numesc comuni, iar cei cu 366 – bisecţi. Tot Sosigene a stabilit (în anul 46 înainte de Hristos) ca echinocţiul de primăvară să fie la 24 martie.

Biserica creştină a preluat acest calendar (păgân), dar mai târziu a stabilit începutul anului la 1 septembrie[4]. Abia în sec. XVII, la început în Apus, apoi şi în Răsărit, începutul Anului Nou a fost stabilit la 1 ianuarie, de unde şi legătura dintre Anul Nou şi Sf. Vasile în „urăturile” noastre, care iniţial nu aveau nimic cu sărbătoarea Sf. Vasile.

Cu timpul atât oamenii de ştiinţă, cât şi Sfinţii Părinţi au observat că anul sideral rămâne în urmă faţă de anul tropic, care ia în calcul doar rotaţia Pământului în jurul Soarelui şi nu ţine cont de Lună şi Stele şi care, după unii, ar fi mai exact.

În anul 325 la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Sfinţii Părinţi, vrând să precizeze regulile de stabilire a datei Paştilor, au observat că echinocţiul de primăvară a rămas în urmă cu 3 zile (ajungând la 21 martie). Ei au schimbat data de referinţă de pe 24 martie la 21 martie, dar nu au prevăzut modificări pe viitor. Sistemul Pascaliei alexandrine – pusă de unii pe seama Sf. Chiril al Alexandriei († 444) – va „consfinţi” pentru echinocţiul de primăvară data de 21 martie, chiar dacă, după observaţiile astronomice,  aceasta nu corespundea întru totul realităţii. Şi astăzi, în virtutea tradiţiei bisericeşti, Biserica Ortodoxă de pretutindeni sărbătoreşte ziua Paştilor după regulile de la I Sinod Ecumenic[5] şi Pascalia alexandrină, având data de referinţă de 21 martie. Calculat după anul tropic (solar), echinocţiul de primăvară este astăzi pe data de 8 martie pe calendarul iulian, adică din anul 325 până astăzi diferenţa dintre calendare este de 13 zile (când după calendarul tropic este data de 21, după cel sideral este 8), dar Părinţii Bisericii n-au luat în seamă această diferenţă şi au lăsat Calendarul neschimbat, dar fără ca aceasta să reprezinte o dogmă în sine.

În timp oamenii de ştiinţă au început să acorde o mai mare credibilitate anului tropic, în primul rând pentru faptul că se puteau face nişte calcule mai exacte ale acestui an, dar cu unele mari dezavantaje. Încă din sec. XIII-XV învăţaţi din Răsărit şi Apus (Nichifor Gregoras, Issac Arghiros, Gheorghe Ghemistos Pleton, Roger Bacon,  şi Nicolae Cusanus) atrăgeau atenţia asupra faptului că diferenţa dintre calendarul sideral şi cel tropic creşte şi mai mult, dar, în ciuda încercărilor, nu s-a făcut nici o schimbare. Calculele astronomice de atunci arătau că anul tropic este mai scurt decât cel sideral, numărând: 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45-46 secunde; astfel calendarul sideral rămâne în urmă faţă de cel tropic cu 11 minute şi 14-15 secunde pe an, sau în acelaşi timp putem spune că anul tropic se grăbeşte faţă de cel sideral cu aceeaşi durată de timp. Dacă adunăm acest interval de timp, obţinem diferenţa de o zi la aproximativ 128 ani. Rămânea însă pentru toţi necunoscută „enigma” de ce totuşi astronomii se foloseau în continuare de calendarul sideral, nu de cel tropic, chiar dacă cunoşteau foarte bine diferenţa dintre ele. Mai mult decât atât, şi astăzi astronomii sunt legaţi mai mult de calendarul iulian şi de anul sideral, recunoscându-i valoarea lui universală, cosmică şi simplitatea calculelor cu ajutorul lui.

În sec. al XVI-lea în Apus anul sideral nu mai era luat în calcul şi era considerat un sistem vechi, greoi şi imperfect pentru a calcula anul. Din această cauză, în anul 1582 papa Grigore al XIII-lea face o reformă calendaristică, corectând diferenţa apărută, în acel an de 10 zile. Noul sistem comandat de papa şi elaborat de astronomul italian Luigi Lilio se numea calendar gregorian. Conform acestui sistem gregorian, în 400 ani[6] se înlătură 3 zile. Prin urmare, anii care se împart la 400 (1600, 2000, 2400…) rămân bisecţi, iar anii care se împart la 100 (nu şi la 400) se transformă în ani comuni. Deşi acest calendar gregorian are anumite avantaje, nu este nici el perfect, ci rămâne în urmă cu o zi la 3200 ani.[7]

Patriarhii Răsăriteni au condamnat  de mai multe ori această schimbare făcută în Apus, iar pentru faptul că inovaţia latină atingea şi sărbătorirea datei Paştilor, ea a fost numită, fără menajamente drept erezie, iar cei ce o urmau trebuiau sa fie afurisiţi sau chiar anatemizaţi.[8]

Totuşi, după sfârşitul primului Război Mondial (1918) aproape toate ţările lumii, în plan civil, au adoptat acest calendar gregorian şi astfel în ţările ortodoxe a apărut un dublu calendar: unul bisericesc – iulian, şi altul civil – gregorian.

Încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea unii învăţaţi şi teologi ruşi pentru prima dată au propus „corectarea” calendarului iulian în Biserică. Dar odată cu Revoluţiile din 1905 şi1917, dar mai ales datorită temerii şi dorinţei de a evita o nouă schismă în Rusia, planul a eşuat. „Mişcarea de rezistenţă” împotriva stilului nou a fost susţinută şi de un număr foarte mare de teologi, astronomi şi istorici ruşi şi străini. Paralel cu aceste eforturi ale ruşilor, Patriarhia Ecumenică intenţiona o reformă calendaristică, formând chiar două centre mari de calcul: la München şi la Atena.

În cele din urmă, patriarhul Meletie Metaxakis (cunoscut prin tendinţele lui inovatoare) convoacă la Constantinopol în 1923 o Conferinţă teologică interortodoxă, adunând reprezentanţi din toate Bisericile Ortodoxe pentru a hotărî problema calendarului. Această conferinţă nu a avut valoare de sinod, pentru că la ea nu au participat decât doar câţiva episcopi (şi nu din toate ţările), la ei adăugându-se mai mulţi profesori de teologie şi oameni de ştiinţă. Unele Biserici locale (Rusă – în primul rând) nu şi-au trimis reprezentanţi la conferinţă. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat doar doi profesori de teologie. Totuşi această conferinţă a hotărât ca fiecare Biserică Autocefală să treacă la calendarul iulian îndreptat, asemănător cu cel gregorian, dar „mai perfect”. Conform calendarului iulian îndreptat, dintre anii seculari (care se împart la 100), vor fi bisecţi doar cei a căror cifră, împărţită cu 9, dă rest 2 sau 6, ceilalţi fiind socotiţi comuni. În acest fel, eroarea calendaristică este de o zi, la câteva zeci de mii de ani.

Bisericile care au adoptat acest calendar iulian îndreptat sunt:

  1. Patriarhia de Constantinopol – 1924
  2. Patriarhia de Alexandria – 1928
  3. Patriarhia de Antiohia – 1924
  4. Patriarhia Română – 1924
  5. Patriarhia Bulgară – 1968

Bisericile Autocefale din:

  1. Grecia (cu excepţia Sfântului Munte)
  2. Cipru
  3. Cehoslovacia
  4. Polonia
  5. Finlanda şi majoritatea Bisericilor Ortodoxe din Occident.

Au rămas după calendarul iulian vechi, „neîndreptat”:

  1. Patriarhia Ierusalimului
  2. Patriarhia Rusă[9] (cu unele mici excepţii în Ucraina şi Republica Moldova[10])
  3. Patriarhia Georgiei
  4. Patriarhia Serbiei (azi o parte trec la calendarul nou)
  5. Sfântul Munte, dependent de Patriarhia Ecumenică.

Între anii 1924-1927 Bisericile ce au trecut la calendarul iulian îndreptat au sărbătorit şi Paştile pe stil nou şi astfel s-a făcut o dezbinare între Biserici, chiar şi în privinţa prăznuirii celei mai mari sărbători creştine. În unele cazuri Paştile, după calendarul îndreptat, cade chiar înaintea Paştilor evreilor, ceea ce este anticanonic, de aceea în anul 1927 toate Bisericile revin la pascalia de stil vechi, păstrând stilul nou doar pentru sărbătorile cu dată fixă. Aşa a apărut aşa numitul calendar mixt adică cu pascalie pe stil vechi, iar cu sărbătorile pe dată fixă pe stil nou.[11]

În anul 1948, în cadrul Conferinţei teologice la Moscova a avut loc şi o şedinţă Sinodală panortodoxă la care s-a hotărât ca toate Bisericile Ortodoxe să sărbătorească Paştile după calendarul vechi, aşa cum sărbătoreşte Biserica Ierusalimului (aceasta mai ales datorită minunii coborârii Sfintei Lumini care se coboară la Slujba Vecerniei din Sâmbăta Mare), iar în privinţa celorlalte sărbători – fiecare Biserică să ţină de calendarul adoptat deja, fără ca aceasta să se considere o abatere canonică sau dogmatică. Calendarul vechi sau nou nu este un motiv de dezbinare; Bisericile pe stil nou sunt şi ele Ortodoxe, toate Tainele sunt valabile la cei pe stil nou ca şi la cei pe stil vechi, şi toţi au şanse egale de mântuire. În acest sens, Sinodul de la Moscova din 1948 ridică vechile anateme asupra celor care urmează calendarul nou, în scopul menţinerii unităţii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni.

Este adevărat că, din punct de vedere al tradiţiei Bisericii şi având în vedere unele prevederi liturgice şi tipiconale,[12] stilul vechi are mai multe avantaje şi este mai simplu atât în calcul, cât şi în aplicare.[13] Tot în favoarea calendarului vechi se aduce şi argumentul ciclicităţii (3 ani comuni / un an bisect – fără excepţii, iar aceasta a fost văzut de unii ca un simbol al Sfintei Treimi, unică în Fiinţă şi întreită în Persoane).

La Conferinţele teologice care au avut loc în ultimii ani şi la cele programate pe viitor, problema calendarului (stilului) rămâne încă una importantă. Pe de altă parte, unii credincioşi şi chiar ierarhi absolutizează aceste lucruri considerându-le drept dogme. Calendarul este ceva important, dar nu esenţial în Biserică, de aceea, în duhul Sfinţilor Părinţi, trebuie mai degrabă de a lucra la păstrarea unităţii Bisericii Ortodoxe decât la accentuarea unor diferenţe minore, mai ales că Biserica Ortodoxă nu se leagă foarte mult de timp, ci ţinteşte veşnicia.

Desigur, atunci când este o problemă dogmatică – situaţia este cu totul alta. Se greşeşte dogmatic în privinţa Calendarului doar atunci când Paştile este sărbătorit înaintea Paştilor iudaice sau odată cu acesta[14], ceea ce ar contraveni adevărului biblic, chiar dacă astăzi şi evreii au rămas în urmă faţă de Calendarul tropic, iar noi (într-un fel) suntem nevoiţi să aşteptăm mai întâi Paştile lor, greşind din punct de vedere astronomic, căci ajungem tocmai în a doua lună plină după echinocţiul de primăvară, dar păstrând adevărul dogmatic. De aceea este nevoie de multe cunoştinţe teologice şi mult discernământ duhovnicesc pentru a deosebi esenţialul de secundar şi pentru a proceda corect, fără a face vreo dezbinare în Biserică. Să nu uităm şi de exemplu din anul 158, când doi mari Părinţi ai Bisericii – Anicet al Romei şi Policarp al Smirnei – chiar neajungând la consens în privinţa sărbătoririi Paştelui, au slujit totuşi împreună şi s-au despărţit în pace, problema fiind rezolvată abia două secole mai târziu.[15]

Iată de ce şi noi, cei din Biserica Ortodoxă de stil vechi, nu avem dreptul să-i osândim pe cei ce ţin stilul nou, fiind în acelaşi timp buni ortodocşi (cu dogmele şi fapta). Să nu-i ascultăm pe cei care zic că ierarhii, preoţii şi mirenii care ţin stilul nou nu au har sau că se vor mântui. O asemenea afirmaţie nu este în duhul Ortodoxiei, iar cei care o fac, ei înşişi nu au har şi îşi periclitează mântuirea, rupând cămaşa lui Hristos. Bineînţeles, nu este un secret că schimbarea calendarului a fost o greşeală instrumentată de forţe ostile Ortodoxiei, menite să dezbine Biserica. Noi însă nu trebuie intrăm în logica acestor forţe masonice, arătându-le că în ciuda eforturilor lor de a dezbina Ortodoxia, noi am rămas uniţi şi aşa vom rămâne până la sfârşitul, cu harul lui Dumnezeu.

P.S. Despre problema stilului nou în legătură cu „sărbătorile de iarnă” – Crăciunul şi Revelionul – vom încerca să scriem un articol aparte, ţinând însă cont de cele scrise mai sus.


Note explicative şi bibliografice:

[1] Iudeii se foloseau de anul lunar, care era calculat după de fazele Lunii. Anul avea 354 zile, 12 luni a câte 29-30 zile, iar odată la 2-3 ani se adăuga luna a XIII-a. Luna lunară (o rotaţie a Lunii în jurul Pământului şi revenirea la aceeaşi fază) are aproximativ 29 zile şi 12 ore, respectiv 12 luni lunare fac 354 zile, cu o diferenţă de aproximativ 11 zile faţă de anul tropic (care ţine cont numai de sistemul pământ-soare). În 2-3 ani diferenţa  va fi de 22-33 zile.

[2] Acesta era un calendar tropic (într-o variantă nefinisată) şi avea 365 zile.

[3] Ca dovadă servesc denumirile latine a lunilor septembrie – 7, octombrie – 8, noiembrie – 9, decembrie – 10.

[4] Tradiţie împrumutată de la evrei.

[5] Unii contesă că Părinţii de I Sinod Ecumenic s-ar fi ocupat de Calendar, întrucât nici unul din cele 20 de Canoane nu tratează această problemă. Istoria bisericească arată însă că lucrurile stau altfel. Există mai multe scrieri care arată Părinţii Sinodului de la Niceea au abordat această problemă cu scopul de a uniformiza data Paştilor. Cele mai importante documente în acest sens (şi care datează chiar din acea perioadă) sunt: Epistola Sinodului de la Niceea către Biserica Alexandriei; Epistola împăratului Constantin cel Mare către toţi episcopii care n-au fost prezenţi la Sinod şi mai multe Epistole ale Sf. Atanasie cel Mare. La Sinodul local din Antiohia (341) regulile legate de sărbătorirea datei Paştilor vor fi consemnate în Canonul 1, iar puţin mai târziu aceste reguli se vor generaliza prin Canonul 7 Apostolic.

[6] S-au stabilit cifre rotunde pentru a uşura  calculul (384 ani – 3 zile diferenţă).

[7] La 400 ani diferenţa este de 3 zile şi 3 ore, dar se corectează doar cu 3 zile. În 3200 ani aceste 3 ore fac o zi
(400 ani – 3 ore / 3200 ani – 24 ore).

[8] A se vedea Hotărârea Sinodului de la Constantinopol din 1583, ţinut sub patriarhul Ieremia al II-lea şi, într-o anumită măsură, Enciclica patriarhilor ortodocşi din 1848.

[9] Şi Biserica Rusă a ţinut timp de 4 luni calendarul nou, apoi, Sfântul Patriarh Tihon, văzând dezbinările interne, a revenit la vechiul calendar.

[10] Există zeci de parohii în Ţinutul Herţa (regiunea Cernăuţi), fostul judeţ Ismail (Sud-Vestul Ucrainei), precum şi unele parohii din Cahul şi alte localităţi din lunca Prutului în Republica Moldova, care au binecuvântarea ierarhului locului de a sluji pe stilul nou. Bineînţeles aceste parohii sunt în comuniune cu parohiile pe stil vechi şi cu întreg clerul Bisericii Ruse.

[11] Numai Biserica Ortodoxă din Finlanda ţine şi Pascalia pe stil nou. Chiar şi aşa, comuniunea dintre această Biserică şi celelalte Biserici Ortodoxe nu este ruptă.

[12] Toate Capitolele lui Marcu din Tipicul Mănăstirii Sf. Sava, elaborate prin sec. XII-XV, sunt alcătuite ţinând cont de stilul vechi de aceea multe din ele nu mai sunt valabile pentru stilul nou. În schimb au apărut alte situaţii tipiconale care până acum nu se puteau întâlni, de aceea a fost nevoie de unele mici modificări tipiconale în ce priveşte suprapunerea sărbătorilor cu dată fixă, care sunt după stilul nou, şi cele cu dată schimbătoare, care rămân pe stil vechi.

[13] O altă problemă care a apărut în cazul Bisericilor care au adoptat calendarul nou este aceea că Postul Sfinţilor Apostoli este întotdeauna mai scurt cu 13 zile, iar în unele cazuri acest Post lipseşte, pentru că Sfinţii Apostoli sun prăznuiţi pe stil nou, iar Postul începe  pe stil vechi, în funcţie de data Paştilor şi a Cincizecimii. În aceste situaţii, Sinodul Bisericii respective rânduieşte un post de câteva zile, care devine obligatoriu.

[14] Deşi situaţi de acestea (odată cu evreii) au existat destule – numai în sec. IV de 9 ori. Ultima dată aceasta s-a întâmplat în anul 783, după care teologii alexandrini au corectat greşeala lor de calcul.

[15] Vezi Viaţa Sf. Policarp al Smirnei din 23 februarie.

Notify of
Dual
Guest
Dual

Va multumesc pentru un raspuns!