Anunţăm apariţia unei ediţii inedite a Psaltirii în limba română, care a fost tradusă şi comentată de un grup de monahi din Muntele Athos.
Această ediţie nu este o revizuire a altor traduceri româneşti, ci o traducere absolut nouă, la care s-a lucrat aproape 7 ani, şi care este destinată în primul rând uzului liturgic, dar şi studiului biblic ştiinţific. Limbajul este unul contemporan, fără arhaisme, dar totodată unul tradițional pentru cultul liturgic.
Pe 22 octombrie 2018, la vârsta de 76 de ani, a trecut la veșnicele lăcaşuri unul din marii stareţi ai Sfântului Munte, arhimandritul Grigorie de la Dochiariu.
Gheronda Grigorie a petrecut în mănăstire 65 de ani şi fusese ucenic al marilor sfinţi din Grecia secolului XX, Filotei Zervakos şi Anfilohie Makris, care l-a şi tuns monah.
A fost un om de o smerenie deosebită, un adevărat ascet şi un neîntrecut iubitor de slujbe. Era suficient să-l auzi cum cânta Paraclisul Maicii Domnului „Grabnic-Ascultătoarea”, ca să-ţi dai seama că monahul acesta era o adevărată pară de foc, care se înălţa până la cer. Rostea şi cânta din memorie nu doar rugăciunile Liturghiei sau Paraclisul, ci şi Miezonoptica, nenumărați Psalmi şi, culmea, majoritatea stihirilor din duminici şi sărbători. Nu a stat să le înveţe în mod special, ci pur şi simplu a înţeles că nu poţi fi monah iubitor de Dumnezeu dacă nu iubeşti slujbele Bisericii, care la Dochiariu, se împleteau cu foarte multă muncă fizică şi o mare simplitate în mâncare, haine şi tot ce înseamnă adevăratul monahism.
Vă prezentăm traducerea în limba română a studiului lui Matthew J. Streett – "Ce trebuie să facem cu bebelușul? Evoluția istorică a rânduielii îmbisericirii".
Calendarul Bisericii Ortodoxe menţionează trei pomeniri diferite ale Sfinţilor [doctori] fără de arginţi Cosma şi Damian: 17 octombrie – „cei din Arabia”, 1 noiembrie – „cei din Asia” şi 1 iulie – „cei din Roma”. Încă de prin sec. VI s-a generalizat tradiţia că ar fi vorba de trei perechi diferite de fraţi medici, care au trăit în locuri şi timpuri diferite, dar care, în mod surprinzător, aveau aceleași nume, menționate de fiecare dată în aceeași ordine: Cosma şi Damian. Cercetările moderne însă înclină spre ideea că ar fi existat o singură pereche de fraţi medici cu aceste nume, al căror cult s-a dezvoltat în baza diferitelor tradiţii aghiografice, având în cele din urmă şi date diferite de prăznuire, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor Sfinţi ai Bisericii.
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a luat decizia istorică de a permite, de acum înainte, a doua căsătorie pentru preoți în caz de văduvie sau în cazul în care îi părăsește soția.
Această decizie nu este valabilă pentru situația în care preoții singuri își părăsesc soțiile și doresc să se căsătorească cu o altă femeie.
De asemenea, se subliniază faptul că fiecare caz va fi analizat în particular de episcopul locului şi trimis spre validare către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice.
De asemenea, Taina nunții pentru a doua căsătorie a preoților va fi diferită, cuprinzând o simplă rugăciune și va fi oficiată într-un cerc familial foarte restrâns.
În cursul următoarele zile, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu va transmite o scrisoare oficială cu detalii și indicații precise.
Vă prezentăm traducerea în limba română a studiului lui Daniel Galadza, Bizantinizarea liturgică în Ierusalim: calendarul melchit al-Bīrūnī în context, // Bollettino della Badia Greca din Grottaferrata, terza serie, vol. 7 – 2010, pp. 69-85.
Traducere din engleză: Mihai Răducă, pentru www.teologie.net
Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.
Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?
Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească.
Stenograma dialogului liturgic dintre părintele Petru Pruteanu (în continuare PP) şi părintele Macarie Simonopetritul (în continuare MS), care a avut loc în luna iulie 2018 la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos.
PP: Ştim că în istoria Bisericii, dar şi acum în unele Biserici Locale, există un tipic mănăstiresc şi altul parohial. O astfel de diferențiere exista şi în Bizanţ, cel puţin până în sec. XIII, unde fiecare mănăstire putea să aibă propriul Tipic, la fel şi parohiile în diferite regiuni sau eparhii. Această practică a dispărut şi s-a reluat parţial în sec. XIX prin tipicurile lui Konstantinos (Patriarhia Constantinopolului) şi Violakis (Biserica Elladei). În scurt timp această variantă nouă de Tipic parohial a fost preluată şi de Biserica Ortodoxă Română şi de alte Biserici, unde, în parohii nu se citesc niciodată Ceasurile, nu se prea pun Catisme şi nici Canoane la Utrenie. Şi în Biserica Rusă s-a dorit o astfel de reformă tipiconală, dar ea nu a reuşit din cauza Revoluţiei din 1917. Astfel, la modul oficial, la ruşi nu pot exista diferenţe între tipicul mănăstiresc şi cel parohial, deşi în practică sunt şi acolo destule diferenţe. De cele mai multe ori, în Biserica Rusă, nu se cântă nici o stihiră la Vecernie sau Utrenie, ci toate se citesc, dar se respectă cu multă acrivie structura generală a Laudelor şi nu se omit nici Ceasurile. În ce măsură este îndreptăţită această diferenţiere şi cum o vedeţi Sfinţia Voastră?
Întrebare: De când a apărut moda „altarelor de vară”, a slujirii Liturghiei în cort sau în alte spații nespecifice, sau slujirea Liturghiei „versus populum”? Urmăresc imagini și filmări de la hramuri și nu înțeleg, pentru multe din cazuri, de ce nu au săvârșit Liturghia în biserică din moment ce toți cei prezenți ar fi încăput și ar mai fi rămas loc. Se desființează utilitatea, rolul bisericii-clădire?
Răspuns:
1. Această practică este destul de nouă şi este răspândită cel mai mult în Biserica Ortodoxă Română, deşi poate fi observată şi în alte Biserici Locale, dar mult mai rar. Cel puţin în BOR, cred că totul a pornit de la „tradiţia românească” de a permite intrarea laicilor în altar la târnosirea bisericilor. Probabil, într-o primă fază, ctitorul bisericii (domnitor, boier sau nobil) era invitat în altar să semneze, alături de ierarh, înscrisul pus la piciorul Sfintei Mese, după care i se dădea voie să sărute Sfânta Masă înainte de a se săvârşi prima Liturghie. Anume slujirea primei Liturghii îi dă altarului sfinţirea desăvârşită, iar laicii (atât bărbaţii, cât mai ales femeile) nu trebuie să se atingă de un altar pe care deja s-a slujit. Dacă, de exemplu, ierarhul venea să sfințească un paraclis sau o capelă, Liturghia putea continua în biserica mare, iar la altarul sfinţit era pus să slujească Liturghia unul din preoţi (sau un ierarh inferior, dacă erau mai mulți).
Cu bunăvoința diaconului dr. Nicolae Preda, punem la dispoziţia publicului larg lucrarea Sfinției Sale intitulată: MANUSCRISUL B. VII. 30 (PSALTERIUM CUM GLOSSA) DE LA BIBLIOTECA NAŢIONALĂ DIN TORINO.
