Ziaristul Nicolae Cuşchevici de la „Ziarul de Gardă” din Chişinău, fiind interesat de mai multe probleme legate de organizarea vieţii bisericeşti din Moldova, mi-a adresat mai multe întrebări, din care a rezultat acest interviu pe care-l publicăm mai jos:
Nicolae Cuşchevici: Care este rolul unui preot în societate? Doar acela de a oficia slujbe? Totul se începe odată ce preotul intră în curtea bisericii și se termină după ce iese? În perioada de la începutul secolului trecut, în special în comunităţile mai mici, existau, de obicei, trei lideri de opinie, ca sa le spun aşa – primarul, învăţătorul şi preotul. Din ceea ce am observat personal, din acel preot – lider de opinie a rămas foarte puţin (deşi nu neg că astfel de preoţi mai sunt).
Ierom. Petru Pruteanu: Rolul preotului în societate depinde şi de el însuşi, dar mai ales de societate. Dacă societatea e mai aproape de Biserică, rolul preotului e mai mare, aşa cum a fost şi în perioada de care aţi amintit, iar dacă societatea este mai secularizată, rolul preotului este redus până la excludere totală. În prezent, mai ales după 50 de ani de dictatură atee, când chiar primarii şi învăţătorii erau însărcinaţi cu „misiunea” de a spune că „preoţii sunt duşmanii poporului” iar „religia este opium pentru popor”, s-a creat imaginea preotului care nu se implică, ci aşteaptă să fie invitat de a se implica într-o problemă sau alta. Dacă preotul refuză să se implice chiar şi atunci când este solicitat, înseamnă că preotul nu-şi face datoria sau este nepregătit pentru a face faţă provocărilor timpului. Dar dacă în mod intenţionat preotul este ţinut departe de problemele comunităţii, iar autorităţile laice nu vor să colaboreze cu preotul, acesta din urmă nu se poate impune, întrucât nici cadrul legal nu-i permite. Din perioada interbelică şi până acum mentalitatea şi relaţia dintre Biserică şi Stat s-a schimbat extrem de mult, încât este ireal să pretindem la modelul de altă dată… (mai mult…)
De multe ori am fost întrebat de ce monahii şi preoţii poartă haină neagră şi, totodată, de ce unii o poartă în permanenţă, iar alţii doar uneori. Întrebarea am primit-o de la copii, oameni maturi, jurnalişti, „oameni de cultură” şi chiar „oameni de biserică”. Mulţi nici nu ştiu cum se numeşte această haină, iar alţii nu fac diferenţă între hainele preoţeşti şi veşmintele preoţeşti, pentru că nici DEX-ul nu prea face diferenţă între ele. Biserica însă are limbajul şi tradiţiile ei, iar un om care pretinde că are o anumită cultură generală (nemaivorbind de cei care se pretind a fi „creştini ortodocşi”), trebuie să cunoască aceste lucruri. (mai mult…)
Părinte Petru, vă rog să ne explicaţi în ce condiţii Biserica acceptă divorţul şi recăsătorirea? Cum se dezleagă în acest caz prima căsătorie şi ce relaţie duhovnicească rămâne între soţi după divorţ sau după moarte?
Această întrebare este foarte serioasă şi delicată, iar interpretarea şi punerea în practică a principiilor biblice legate de căsătorie, trebuie să recunoaştem, deseori se face prin prisma patimilor omeneşti şi nu a voii dumnezeieşti. Timpul nu-mi permite să fac o analiză profundă a învăţăturii Bisericii cu referire la acest subiect, dar încerc să sistematizez următoarele idei: (mai mult…)
Deseori Biserica Ortodoxă este învinuită de tot felul de greşeli, pe care, chipurile, nici nu vrea să le recunoască. Ortodocşilor le vine greu să răspundă la unele dintre ele, dar sunt şi cazuri când ei abia de reuşesc să precizeze că acestea nu sunt nici pe departe generale, ci oarecum sporadice şi accidentale. După părerea mea, cele mai grave acuzaţii aduse Bisericii Ortodoxe sunt următoarele:
Sfânta Scriptură şi învăţătura de credinţă nu sunt cunoscute şi respectate, iar misiunea şi catehizarea sunt neglijate. Uneori aşteptăm ca statul să ne protejeze de secte, dar noi înşine favorizăm răspândirea lor;
Învăţătura sănătoasă este pusă alături de legende, mituri şi obiceiuri păgâne;
Episcopii şi preoţii sunt ca nişte aristocraţi, care se ţin departe de popor şi problemele lor, caută cinste, onoruri şi mai ales bani – exact invers decât au fost apostolii şi marii părinţi ai Bisericii;
Clerul nu învaţă poporul şi nu face asistenţă socială, ci îşi reduce închipuita lui slujire la nişte servicii liturgice făcute formal („fără duh”);
Preoţii caută numai distincţii şi decoraţii, iar ierarhii îi şantajează sau fac bani pe goana lor după onoruri;
Şcolile teologice sunt foarte proaste, iar în cler sunt promovaţi oameni incompetenți şi imorali;
Clericii acceptă să fie folosiţi de politicieni sau caută să se folosească de oamenii puternici şi bogaţi;
Rugăciunile (la Biserică şi acasă) nu sunt citite din inimă şi cu scopul de a ne apropia de Dumnezeu, ci ca nişte „formule magice” pentru rezolvarea problemelor cotidiene, dându-ne şi senzaţia datoriei îndeplinite;
Sfintele Taine – începând cu Botezul şi terminând cu Spovedania şi Împărtăşania – sunt făcute din inerţie, ca un obicei popular, dar nu în baza credinţei şi cu dorinţa fierbinte de mântuire;
Pretinşii creştini nu au o legătură vie cu Biserica (inclusiv prin împărtăşirea sistematică cu Trupul şi Sângele Domnului), ci apelează doar pentru anumite servicii, iar preoţii le oficiază tot ce vor, ca şi cum acest lucru ar fi normal;
Preoţii nu au curajul să lupte cu prostia şi păgânismul lumii, ci fac compromisuri de dragul unui câştig de moment. Iar atunci când preoţii doresc să dezrădăcineze obiceiurile greşite ale oamenilor, sunt vorbiţi de rău şi daţi afară, ca unii ce nu le îndeplinesc capriciile;
Creştinii îi judecă pe preoţi şi-i "pun pe toţi într-o oală", deşi sunt mulţi preoţi vrednici, cu familii numeroase şi care o duc foarte greu, iar oamenii nu se îngrijesc de întreţinerea păstorului lor;
La oficierea Slujbelor şi Tainelor bisericeşti se cer bani sau colaci, prosoape şi găini. Deşi sunt şi preoţi care fac servicii pe gratis ("spre slava lui Dumnezeu") sunt şi unii care refuză să le facă până nu se plăteşte;
Biserica dezleagă cu uşurinţă Cununiile şi acceptă recăsătorirea. Nu există o preocupare reală faţă de familie şi de educaţia duhovnicească a copiilor şi tinerilor;
Este încurajată prostia şi este marginalizată poziţia sănătoasă şi constructivă a unor clerici. Parohiile şi mai ales eparhiile se vând pe bani mari, iar în funcţii sunt promovaţi oameni şantajabili;
Nu există dialog cu oamenii de ştiinţă şi cultură, ci numai cu bussinesmanii, iar discuţiile nu sunt despre promovarea reală a dreptei credinţe şi a valorilor creştine, ci doar despre afaceri şi distracţii comune.
Pentru a ne îndrepta, poate ar fi cazul să le recunoaştem?!
Bineînţeles, greşim dacă ne facem comozi într-o altfel de „Ortodoxie”, dar asta nu înseamnă că aşa este întreaga Biserică Ortodoxă sau că ar trebui să căutăm o altă confesiune sau religie. Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos şi nimic mai bun sau mai curat pe lume nu există! Cei care greşesc – "ortodocşii", indiferent de rangul lor, nu sunt Biserica Ortodoxă sau, cel puţin, nu sunt întreaga Biserică Ortodoxă, ci numai partea bolnavă a ei. Iar pe bolnavi nu-i putem alunga din spital (= Biserică) şi nici judeca sau condamna, ci trebuie să-i ajutăm.
Nu-i cazul să facem revoluţii în Biserică, ci fiecare din noi să fie mai bun decât a fost până acum. Să căutăm doar ce este bun şi sănătos în „Ortodoxia” care ni se oferă şi doar cele bune să le urmăm şi să le promovăm. Restul le lăsăm în grija Domnului…
Un rol aparte în trăirea Evangheliei şi afirmarea învăţăturii Mântuitorului în viaţa de zi cu zi îl are monahismul, pe care, încă din primele secole creştine, îl întâlnim organizat sub ambele forme: anahoretic şi cenobitic. Aceşti creştini plini de Duhul, aceşti viteji ai Ortodoxiei strălucesc pe firmamentul Bisericii noastre ca nişte luceferi călăuzindu-ne din noaptea păcatului la lumina cea dătătoare de viaţă, atât prin viaţa şi exemplul personal, cât şi prin operele, minunile pe care le fac şi după trecerea de pe acest tărâm ca adevăraţi slujitori ai lui Hristos şi ai oamenilor.
După ce, la 30 martie 2011, Guvernul Republicii Moldova a retras din Parlament proiectul de lege „anti-discriminare”, în aceeaşi seară, la PublikaTV, în cadrul emisiunii Fabrika, decizia a fost discutată de mai mulţi invitaţi, dar fără prezenţa vreunui reprezentant al celor care sunt împotriva acestui proiect de lege.
Considerăm că acesta este un motiv de auto-sesizare pentru Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA), dar şi un motiv de îngrijorare pentru întreaga societate, care este manipulată într-un mod foarte cinic şi perfid.
Nu am timp şi nici plăcere să analizez toate minciunile şi inepţiile spuse de cei prezenţi la emisiune, deşi argumentele invitaţilor pot fi combătute cu multă uşurinţă şi, ştiind asta, ei au preferat să discute fără oponenţi. Simt nevoia însă să dau o replică (poate mai extinsă) la speculaţiile pseudo-teologice ale „analistului politic” Igor Boţan, care a spus că Sfinţii Părinţi nu au condamnat foarte tranşant homosexualitatea (păcatul sodomiei) şi că, în comparaţie cu celelalte „păcate capitale” ( în total 7) , această problemă este abordată de Sfinţii Părinţi şi mai ales de Mântuitorul Hristos, cu foarte multă toleranţă. În acest context, Igor Boţan, apoi şi ceilalţi, au acuzat pe cei care se opun acestei legi de „făţărnicie” (a se vedea minutele 22-25 din acest video).
În vechime Canoanele Utreniei nu erau concepute fără aşa-numitele "Cântări ale lui Moise", tematica cărora a inspirat încă de la început tematica fiecărei cântări a Canoanelor. Se mai ştie că stihurile acestor cântări erau cântate înainte de fiecare cântare a Canonului[1] , având un refren special după fiecare stih. Abia mai târziu, odată cu renunţarea la Tipicul catedral (sec. XIII-XV), această regulă veche[2] a fost abandonată, ajungându-se treptat la rânduiala de astăzi, când cărţile noastre de slujbă au păstrat o singură variantă a „Cântărilor lui Moise”, prevăzute pentru slujbele de luni până vineri din Postul Mare. Mai mult decât atât, rânduiala aflată în uz prevede intercalarea acestor „cântări” cu troparele Canoanelor, ceea ce face aproape imposibil de urmărit sensul acestor frumoase cântări biblice preluate de cultul ortodox. (mai mult…)
Agapele (αγάπαι – în Noul Testament anume la plural: Iuda 1:12 – de la αγάπη = iubire, dragoste) erau mesele frăţeşti, cu scop filantropic (social), care au însoţit Liturghia primară, fără ca ele însele să aibă vreun rol sacramental. Ele se organizau:
a) înainte de Liturghie – aşa cum s‑a întâmplat până pe la jumătatea secolului al II‑lea; sau
b) după Liturghie – cum s‑a întâmplat în secolele al II‑lea–al IV‑lea, după care au dispărut. (mai mult…)
English