Highslide for Wordpress Plugin

Asteriscul (sau steluţa) Sfântul Disc

Asteriscul sau Steluţa (αστήρ, αστερίσκος, άστρον / stella; звезд­ица[1]) este un suport metalic pentru pocrovăţul Sfântului Disc, format din două arcuri unite la mijloc, care permit plierea accestui obiect liturgic. La origini, asteriscul nu avea un scop sau rol în sine, ci doar acela de a proteja ca acoperă­mintele să nu se atingă de Agneţ (şi părticele).

La sfârşitul Proscomidiei, steluţa se aşează pe Disc deasupra Agneţului şi a părticele­lor, fiind luată de pe Disc la cuvintele: Cântare de biruinţă cân­tând, strigând, glas înălţând şi grăind, din timpul Euharis­tiei.

Unii spun că ea a fost introdusă în uzul liturgic de către Sfântul Ioan Gură de Aur – lucru care însă e puţin probabil. Se mai presupune că steluţa ar fi apărut prin secolele al VII‑lea–al VIII‑lea, când se introduce ritualul scoaterii Sfântului Agneţ din prescură şi apar şi acoperămin­tele sfintelor vase, dar documentele liturgice din secolele al VIII‑lea–al IX‑lea totuşi nu amintesc de steluţă. Aceasta i‑a făcut pe unii teo­logi să creadă că ea a fost introdusă prin secolele al X‑lea–al XI‑lea, când apare ritualul scoaterii miridelor. Prima mărturie clară despre între­buinţarea ei o avem abia în secolul al XII‑lea, în tâlcuirea lui Pseudo‑So­fronie al Ierusalimului[2].

În general se spune că, la Proscomidie, steluţa simbolizează steaua din Betleem, iar după Vohodul Mare – pecetea de la uşa Mormântului Dom­nului. Dar să vedem de unde vin aceste interpretări şi cât de logice sunt ele?

Majoritatea Liturghierelor, la momentul punerii asteriscului peste Sfântul Disc (la sfârşitul Proscomidiei), citează textul de la Matei 2:9 – „Şi venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul” – text care a şi generat mai târziu ideea că Proscomidia ar simboliza Naşterea Domnului în Betleem, deşi nici un alt text sau rit al Proscomidiei nu face referire la acest moment din viaţa Mântuitorului.

Ruşii, vehiculând în mod abuziv simbolismul Betleemului la Proscomidie, au ajuns chiar să graveze pe Disc scena Naşterii Domnului, deşi, singura încrustare admisă pe Sfântul Disc în spaţiul ortodox era Crucea. Din păcate, şi grecii, într-o formă chiar mai vulgară, au început să exagereze acest simbolism, introducând la începutul Proscomidiei stihira “Betleeme, găteşte-te…”, preluată fără discernământ şi de ediţia Liturghierului românesc de la Schitul Lacu.

Mai mulţi teologi şi slujitori au observat că această interpretare simbolică a Betleemului este forţată şi ruptă de contextul general al Proscomidiei, care exprimă în mod exclusiv “misterul morţii lui Hristos”, profeţit de Isaia (cap. 53).

Hieratikonul Mănăstirii Simonos Petras (1991 şi 2008, vezi p. 88), editat în colaborare cu profesorul liturgist Ioannis Foundoulis şi având prefaţa şi binecuvântarea patriarhului ecumenic, preferă pentru acest moment textul din Psalmul 32:6 – Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată oştirea lor” – care înlătură confuzia generată de versetul de la Matei 2:9, încadrând punerea asteriscului în tematica generală a acoperirii Sfintelor Vase, care este, mai degrabă, una cosmologică.

Există, probabil, şi alte opţiuni biblice legate de punerea asteriscului (având în vedere şi obiceiul de a însoţi orice gest liturgic de un text biblic), dar eu prefer varianta atonită, care deja are o mare autoritate şi recunoaştere în mediul ortodox.

Citește mai mult

Observaţii asupra unei cărţi despre renaşterea liturgică în Rusia

În 2001, la Moscova, protoiereul Nicolae Balaşov a scos o carte în 508 pagini, intitulată „Pe calea renaşterii liturgice. Discuţii în Biserica Rusă la începutul sec. XX”.

După cum se ştie, în anii 1917-1918, în Biserica Rusă a avut loc Marele Sinod Local (echivalent cu Adunarea Națională Bisericească din BOR), care şi-a propus să realizeze mai multe reforme în Biserica Ortodoxă Rusă. La acest Sinod au participat 564 de membri: 227 dintre care erau clerici, iar restul mireni (foarte mulţi profesori de teologie şi nu numai). Aproape 50 din totalul lor au ajuns în scurt timp să fie martirizaţi, iar astăzi sunt trecuţi în rândul sfinţilor neo-martiri, având şi o icoană comună.

Din cauza schimbărilor politice generate de Revoluţia bolşevică, Marele Sinod Local nu şi-a putut duce până la capăt lucrările, de aceea, singura realizare importantă care s-a reuşit atunci a fost restabilirea rangului de Patriarhie. Este remarcabil faptul că, principiile discutate şi elaborate de Marele Sinod erau bazate pe sinodalitate largă şi transparentă, cu consultarea mirenilor şi fără drepturi prea mari date patriarhului, aşa cum era să-i ofere Stalin patriarhului Serghie în 1943.

Citește mai mult

Despre slujirea la “altarele de vară” şi alte probleme legate de slujbele în sobor

Întrebare: De când a apărut moda „altarelor de vară”, a slujirii Liturghiei în cort sau în alte spații nespecifice, sau slujirea Liturghiei „versus populum”? Urmăresc imagini și filmări de la hramuri și nu înțeleg, pentru multe din cazuri, de ce nu au săvârșit Liturghia în biserică din moment ce toți cei prezenți ar fi încăput și ar mai fi rămas loc. Se desființează utilitatea, rolul bisericii-clădire?

Răspuns

   1. Această practică este destul de nouă şi este răspândită cel mai mult în Biserica Ortodoxă Română, deşi poate fi observată şi în alte Biserici Locale, dar mult mai rar. Cel puţin în BOR, cred că totul a pornit de la „tradiţia românească” de a permite intrarea laicilor în altar la târnosirea bisericilor. Probabil, într-o primă fază, ctitorul bisericii (domnitor, boier sau nobil) era invitat în altar să semneze, alături de ierarh, înscrisul pus la piciorul Sfintei Mese, după care i se dădea voie să sărute Sfânta Masă înainte de a se săvârşi prima Liturghie. Anume slujirea primei Liturghii îi dă altarului sfinţirea desăvârşită, iar laicii (atât bărbaţii, cât mai ales femeile) nu trebuie să se atingă de un altar pe care deja s-a slujit. Dacă, de exemplu, ierarhul venea să sfințească un paraclis sau o capelă, Liturghia putea continua în biserica mare, iar la altarul sfinţit era pus să slujească Liturghia unul din preoţi (sau un ierarh inferior, dacă erau mai mulți). 

Citește mai mult

Americanii mai ortodocşi decât noi…

La 15 februarie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA) a emis o dispoziție însoţită de o notă explicativă (traduse de Mihai Răducă de pe saitul oficial al OCA), prin care corectează textul epiclezei în Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi rânduiala împărtășirii la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite. Precizăm că, renunţarea la troparul Ceasului al III-lea („Doamne, cel ce pe Preasfântul Tău Duh…”), înserat abuziv şi greşit în textul epiclezei, s-a făcut de OCA încă în ediţiile precedente ale Liturghierului. 

Prin urmare, Biserica Ortodoxă din America a avut curajul şi priceperea de a renunţa la inovaţiile liturgice din sec. XV-XVII. Captivi ai acestor inovaţii au mai rămas doar Biserica Ortodoxă Rusă şi cea Română, care în sec. XVII traducea Liturghiile după cărţile slavo-ruse şi a rămas tributară acestora până astăzi.

Despre rostirea comunitară a Crezului şi a Rugăciunii Domneşti la Liturghie

Practica rostirii Crezului şi a Rugăciunii Domnești la Liturghie diferă de la o Biserică locală la alta.

În majoritatea Bisericilor de limbă greacă (şi arabă), care pretind că păstrează cel mai bine vechile tradiţii, Crezul şi Rugăciunea Domnească sunt rostite de o singură persoană: în mănăstiri de către stareţ sau de un oaspete, iar în catedrale şi parohii de către psalt sau vreun lider al comunităţii.

După cum vom vedea în studiul oferit de pr. prof. Stefanos Alexopoulos, această practică nu este nici veche, nici corectă şi ea reflectă, mai degrabă, decadența aspectului comunitar al cultului, accentuată mai ales în perioada turcocraţiei. 

Citește mai mult

TRADIŢIE, ÎNNOIRE ŞI INOVAŢIE ÎN SFÂNTA LITURGHIE, partea I

 Motto: „Tradiție înseamnă menținerea şi
transmiterea focului, nu închinarea la cenușă”

(Gustav Mahler, 1860-1911)

Prolog

Mişcarea de renaştere liturgică, care a marcat creștinismul occidental (inclusiv cel ortodox) aproape întreg secolul XX, a început să aibă reverberaţii şi în spaţiul ortodox din Răsărit. Având în vedere caracterul mai conservator al Răsăritului şi un mod aparte de a înţelege „tradiţia Bisericii”, „renaşterea liturgică” din Răsărit este şi ea una specifică şi complexă. Puţinii teologi care înţeleg câte ceva din istoria şi dinamica cultului ortodox rămân neobservați şi marginalizaţi printre mulţimea de clerici şi credincioşi care aparţin celor două tabere mari, care se acuză reciproc, fie de un „conservatorism rigid”, fie de un „inovatorism protestant” frate cu „ecumenismul sincretist” sau chiar cu „apostazia”. 

În realitate, de cele mai multe ori, ambele tabere duc o discuție amatoristă, axată pe detalii irelevante şi fără să ştie vreunul unde exact vrea să ajungă. Așa-numiții „conservatori” sau „tradiţionalişti” tună şi fulgeră cu totul felul de acuzaţii ridicole şi fundamentaliste, iar „înnoitorii” se strecoară timid, încercând să construiască o casă nouă pe o temelie veche şi şubredă, de dragul de a nu fi stigmatizaţi sau chiar excluşi din Biserică. Vorba ceea: „o pace strâmbă e mai bună decât un război drept”.

Ideea mea însă nu este de a porni vreun război, de dragul unor idealuri care niciodată n-au existat, ci de a pune mâna pe carte şi de a renunţa la limbajul polemic şi fundamentalist, care nu lasă loc diversităţii, creativităţii, nemaivorbind de diferite încercări cu rol pastoral-misionar. Cultul Bisericii noastre nu a apărut prin centralizare ierarhică sau prin monopol asupra cărţilor liturgice, ci a avut o evoluție firească, marcată de diferite încercări şi incidente. Abia prin secolul XVII cărţile de cult au început să fie editate doar cu binecuvântarea unui ierarh (iar mai târziu, sub influența sistemului sinodal rusesc – chiar a Sfântului Sinod) şi aceasta după o minimă verificare sau chiar cenzură. Până atunci o astfel de practică nu a existat şi nici nu putea să existe… 

Citește mai mult

Despre împărtăşirea la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite şi alte teologumene episcopale

LitPrOsv02042016Pe 12 mai 2016, saitul Eparhiei de Ungheni şi Nisporeni ne-a uimit cu două circulare episcopale inedite: prima se numeşte „Ce ar trebui să ştim despre împărtăşirea copiilor”, iar a doua: „Despre gradul de rudenie de la botez și botezul mai multor prunci împreună”.

Fără îndoială, orice ierarh are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a se preocupa de astfel de probleme şi, la nevoie, să emită circulare pentru preoţii şi credincioşii pe care-i păstoreşte. Din punct de vedere liturgic şi pastoral, ideea de a scrie aceste circulare mi se pare foarte bună şi, cred că ar trebui să fie urmată de nişte hotărâri similare ale Sinodului Mitropolitan, care să aibă autoritate şi aplicabilitate mai generală.

Pe de altă parte însă, trecând peste limbajul semidoct şi argumentarea defectuoasă a unor idei, textele acestor circulare ridică unele probleme teologice ce nu pot fi neglijate şi nici acceptate fără drept de apel, pe simplul motiv că au fost scrise de un episcop. Deja mai mulţi preoţi din Moldova, cunoscându-mi preocupările liturgice şi canonice, m-au rugat să mă pronunţ asupra următoarelor fraze: 

Citește mai mult

Despre împărtăşirea copiilor

copii-la-impartasit_w1000_h801_q100

Întrebare: Părinte Petru, Vă rugăm să explicaţi care sunt cerinţele pentru împărtăşirea copiilor pentru că, de multe ori, părinţii îşi aduc odraslele abia la sfârşitul Liturghiei, iar după împărtăşire pleacă imediat; alteori, copiii au gura plină cu mâncare, dar vor şi împărtăşanie. Există careva canoane şi reglementări bisericeşti în această privinţă?

Răspuns: Întrebarea este foarte serioasă şi nu cred că poate exista un răspuns categoric şi unilateral la problema împărtăşirii copiilor, mai ales că deja există mai multe tradiţii locale foarte diferite în această privinţă. Deci, vorbim de participarea la toată Liturghia (+ alte Laude bisericeşti?) şi ajunarea (nemâncarea) înainte de împărtăşire, dar cu referire la copii, nu la adulţi. Încerc să formulez un răspuns sistematic: 

Citește mai mult

Cât postim înainte de Liturghia Darurilor Înaintesfinţite?

27.03.2013_lpd_eve_4Liturghia Darurilor Înaintesfinţite nu este o slujbă euharistică de dimineaţă, aşa cum e Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare, ci este o rânduială specială de împărtăşire, cu Daruri euharistice sfinţite în prealabil, şi care trebuie săvârşită spre seară, aşa încât credincioşii să se împărtăşească după o ajunare mai lungă decât de obicei. Aceasta e logica Liturghiei Darurilor Înaintesfinţite şi tocmai din acest motiv ea se uneşte cu Vecernia, ca să fie săvârşită spre seară, nicidecum dimineaţa!

Citește mai mult