Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Despre rostirea comunitară a Crezului şi a Rugăciunii Domneşti la Liturghie

Practica rostirii Crezului şi a Rugăciunii Domnești la Liturghie diferă de la o Biserică locală la alta.

În majoritatea Bisericilor de limbă greacă (şi arabă), care pretind că păstrează cel mai bine vechile tradiţii, Crezul şi Rugăciunea Domnească sunt rostite de o singură persoană: în mănăstiri de către stareţ sau de un oaspete, iar în catedrale şi parohii de către psalt sau vreun lider al comunităţii.

După cum vom vedea în studiul oferit de pr. prof. Stefanos Alexopoulos, această practică nu este nici veche, nici corectă şi ea reflectă, mai degrabă, decadența aspectului comunitar al cultului, accentuată mai ales în perioada turcocraţiei. 

În Biserica Ortodoxă Română, de regulă, Crezul se rosteşte de întreaga comunitate, iar „Tatăl nostru” se cântă sau se rosteşte tot de comunitate, dar fără ca aceasta să fie dirijată de cineva. Dacă sunt diaconi, aceştia doar se întorc cu faţa spre popor şi, prin obişnuinţă, poporul deja ştie ce şi cum trebuie să facă.

În Biserica Ortodoxă Rusă, atât Crezul cât şi „Tatăl nostru” sunt, de regulă, cântate. Acolo unde nu există diacon care să dirijeze poporul, corul începe cântarea, iar poporul îl urmează. Dacă însă corul preferă o partitură mai complicată, poporul se abține de la cântare şi doar ascultă.

Datele istorice dau mai mare credit anume practicii româneşti, cu precizarea că, dacă e nevoie, unul dintre diaconi poate să ridice mâna pentru a dirija mai organizat rostirea comunitară a celor două rugăciuni.