Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Categorie: Teologie Ortodoxă

Biserica şi politica. Poziţie oficială a Bisericii Ruse


 

Extras din

"Fundamentele concepţiei sociale a
Bisericii Ortodoxe Ruse"

Document elaborat şi aprobat de

Soborul arhieresc jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse
Moscova, 13-16 august 2000

 

 Capitolul V: Biserica şi politica

Generalităţi despe Simbolul de Credinţă. Istorie şi text

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2010 drept an al „Simbolului de Credinţă”, reieşind din faptul că în acest an se împlinesc 1685 de la Primul Sinod Ecumenic (Niceea – 325), când au fost formulate primele 7 articole ale Simbolului nostru de Credinţă, numit „niceo-constantinopolitan”. Numărul de 1685 nu este o cifră tocmai rotundă şi nu ştiu în ce măsură a constituit un motiv serios pentru ca Sinodul să fi luat o asemene decizie, dar dacă ea a fost totuşi luată, considerăm necesar să facem o introducere în istoria acestui Crez, urmând ca pe viitor să se scrie studii serioase şi demult aşteptate, care să reflecte istoria şi teologia Simbolului nostru de Credinţă.[1]

Când şi cum să ne împărtăşim

Preluat din Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”,
Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308.

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropi­aţi‑vă![1]

Ce îndemn călduros! Ce in­vitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de bi­serică” (în comparaţie cu majori­tatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămâ­nem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpâ­nului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fie­care Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâm­plă, ne întrebăm care mai este ros­tul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi ni­meni nu „bea”?! Pentru ce mai să­vârşim atunci Liturghia în fi­ecare duminică sau chiar în fie­care zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce în­vaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta? 

Părintele Sofronie despre rătăcirile academismului teologic

“Rogu-vă, mântuiţi-vă de acea aberaţie – diplomele academice…”

“(…) Deci care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la şcoala unde se învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronştadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie.

TIMPUL LITURGIC şi CALENDARUL BISERICESC

Viaţa pământească a omului este condiţionată de scurgerea ireversibilă a timpului. Odată cu căderea omului în păcat, timpul a căpătat mai mult o valenţă negativă, pentru că duce la moarte. Dumnezeu a vrut însă ca timpul să fie un „timp al mântuirii” prin depăşirea lui sau „înveşnicirea” lui. Anume Dumnezeu este Cel care dă sens timpului, El fiind nu numai creatorul lumii, ci şi a timpului însuşi.

De aceea, în creştinism în general, dar mai ales în cultul liturgic al Bisericii, timpul are o valoare mistagogică (tainică) şi eshatologică – el marcând pe de o parte anumite momente concrete şi precise din viaţa Bisericii, iar pe de altă parte, tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu, adică veşnicie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum dar şi pururea şi în vecii vecilor…, prin aceasta făcându-se prezentă în timp lucrarea lui Hristos prin Tainele Bisericii, dar nu în vederea accentuării timpului, ci a depăşirii lui spre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut „în vremea aceea” prin cultul liturgic sunt aduse într-un prezent real, spre un viitor înveşnicit şi mai real (datorită caracterului netrecător).

Una din condiţiile cultului divin public este ca acesta să fie săvârşit la un anumit timp, deci, Biserica nu face abstracţie de timp şi de derularea lui, ci se ocupă în mod special de studiul sistematic a tot ce este legat de el şi de fiecare etapă a lui. Acest studiu al timpului, din perspectiva noastră, are o latură astronomico-matematică şi una teologic-liturgică. Nici una dintre ele nu pot fi excluse, mai ales atunci când vorbim despre calendar – lucru pe care tocmai ne propunem să-l facem.

Înrudirile spirituale ce se crează în urma Botezului

Pe lângă înrudirea trupească (fizică), în creştinism se ţine cont şi de înrudirea spirituală. Canonul 53 de la Sinodul Trulan (691-692), singurul care abordează această problemă[1], numeşte înrudirea spirituală ca fiind „mai presus decât legătura cea după trup”, de unde şi o serie întreagă de confuzii. Aceastea apar pentru că Biserica interzice căsătoria între rudele după trup până la al 7-lea grad, dar acelaşi Canon interzice legătură dintre rudele spirituale doar până la gradul 2 (unii extrinzându-o mai târziu până la gradul 3). Deci, acest „mai presus” trebuie înţeles în sens calitativ (duhovnicesc), nu că el ar implica aceleaşi resticţii ca la înrudirea trupească, unde se pune şi problema „amestecului de sânge”.

Şi în prezent,  de foarte multe ori, această reglementare canonică nu este înţeleasă corect, ivindu-se două categorii de întrebări:

–          Dacă e bine sau nu să fie botezaţi în aceeaşi apă un băiat şi o fată?

–          Dacă soţul şi soţia pot asista la acelaşi botez (împreună)? Dacă doi tineri (băiat şi fată), care au asistat la un botez, se mai pot căsători?

Încercăm să răspunde sistematic la aceste categorii de întrebări.