Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Categorie: Liturgică şi Tipic

Cărţi de cult în greacă şi slavonă

I. Limba greacă:

Texte liturgice în greacă 1, 2, 3 (la unele cu traducere în engleză).

Horologion, 1851, vol.II, "pdf" (21 Mb). Se poate citi si on-line.

Din pacate, vol.I (1845) inca nu e disponibil (trebuie sa apara aici); Trebuie sa apara si Euchologion (1873) aici.

Egkolpion tou anagnostou (1991) – (DJVU, 2.3 Mb).

II. Limba slavonă:

Manuscrise slavone din Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.

Am dat trimitere doar la Liturghiere şi Molitfelnice foarte vechi. Se poate naviga prin site pt a face cunoştinţă cu sutele de mss puse la dispoziţie. Sunt şi foarte multe texte patristice inedite. Foarte multe din acest mss au influenţat traducerile româneşte ale cărţilor de cult şi nu numai.

Vă propun să faceţi cunoştinţă şi cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) în trei părţi, pus de asemenea pe internet, alături de alte cărţi de cult în limba slavonă.

Служебникъ — Москва. Синодальная типографiя. 1896. Alte carti pe aceeasi adresa.

Manuscrise liturgice din Macedonia;

Manuscrise din colecţia lui Vartolomei Kopitar din Slovenia;

Site cu toate cărţile de cult în limba slavonă în PDF. Unele cărţi sunt şi în rusă (nu doar slavonă).

Cărţile de cult în limba rusă (nu slavonă), în traducerea ieromonahului Amvrosie Timrot. Vezi aici (în format html).

___________

Dacă cunoaşteţi şi alte adrese, daţi-le la comentarii, iar noi le vom introduce în text.

Alte discuţii liturgice pe forumul nostru

Pentru a face mai simplă găsirea unor subiecte interesante de liturgică de pe forumul nostru, am hotărât să dau aceste linkuri:

I. Sfânta Liturghie:

Citirile biblice la Liturghie
Liturghier – BOR, 2008/2012

Rolul protosului in cadrul Liturghiei

Liturghia arhiereasca

Întrebări legate de Sf. Liturghie
Înnoirea liturgică între idealism şi realism


II. Sfintele Taine şi Ierurgii:

Rânduiala Sf. Botez. Probleme liturgice şi canonice
Slujba Cununiei. Aspecte liturgice

Sfântul Maslu

Litia mică (pt adormiţi) şi Parastasul
Sfaturi şi idei practice legate de Spovedanie


III. Tipicul Laudelor:

Vecernia Mică şi Privegherea
Despre Slujba Litiei (în cadrul Privegherii)
Despre Polielee şi Cădiri

IV. Generalităţi:

Slujbele din zilele din Ajunul Nasterii Domnului si Epifanie
Preotul care nu este duhovnic poate face inmormantarea?
Traducerea unor texte liturgice
ECTENIILE: diferite traduceri şi formulări
Culoarea veşmintelor clericale

_____________________________

Toată lumea poate citi, dar pentru a pune întrebări sau a răspunde în forum, trebuie să vă înregistraţi. E simplu de tot. Aşteptăm implicarea dvstră.

Generalităţi despe Simbolul de Credinţă. Istorie şi text

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2010 drept an al „Simbolului de Credinţă”, reieşind din faptul că în acest an se împlinesc 1685 de la Primul Sinod Ecumenic (Niceea – 325), când au fost formulate primele 7 articole ale Simbolului nostru de Credinţă, numit „niceo-constantinopolitan”. Numărul de 1685 nu este o cifră tocmai rotundă şi nu ştiu în ce măsură a constituit un motiv serios pentru ca Sinodul să fi luat o asemene decizie, dar dacă ea a fost totuşi luată, considerăm necesar să facem o introducere în istoria acestui Crez, urmând ca pe viitor să se scrie studii serioase şi demult aşteptate, care să reflecte istoria şi teologia Simbolului nostru de Credinţă.[1]

Când şi cum să ne împărtăşim

Preluat din Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”,
Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 277-308.

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropi­aţi‑vă![1]

Ce îndemn călduros! Ce in­vitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de bi­serică” (în comparaţie cu majori­tatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămâ­nem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpâ­nului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fie­care Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâm­plă, ne întrebăm care mai este ros­tul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi ni­meni nu „bea”?! Pentru ce mai să­vârşim atunci Liturghia în fi­ecare duminică sau chiar în fie­care zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce în­vaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta? 

TIMPUL LITURGIC şi CALENDARUL BISERICESC

Viaţa pământească a omului este condiţionată de scurgerea ireversibilă a timpului. Odată cu căderea omului în păcat, timpul a căpătat mai mult o valenţă negativă, pentru că duce la moarte. Dumnezeu a vrut însă ca timpul să fie un „timp al mântuirii” prin depăşirea lui sau „înveşnicirea” lui. Anume Dumnezeu este Cel care dă sens timpului, El fiind nu numai creatorul lumii, ci şi a timpului însuşi.

De aceea, în creştinism în general, dar mai ales în cultul liturgic al Bisericii, timpul are o valoare mistagogică (tainică) şi eshatologică – el marcând pe de o parte anumite momente concrete şi precise din viaţa Bisericii, iar pe de altă parte, tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu, adică veşnicie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum dar şi pururea şi în vecii vecilor…, prin aceasta făcându-se prezentă în timp lucrarea lui Hristos prin Tainele Bisericii, dar nu în vederea accentuării timpului, ci a depăşirii lui spre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut „în vremea aceea” prin cultul liturgic sunt aduse într-un prezent real, spre un viitor înveşnicit şi mai real (datorită caracterului netrecător).

Una din condiţiile cultului divin public este ca acesta să fie săvârşit la un anumit timp, deci, Biserica nu face abstracţie de timp şi de derularea lui, ci se ocupă în mod special de studiul sistematic a tot ce este legat de el şi de fiecare etapă a lui. Acest studiu al timpului, din perspectiva noastră, are o latură astronomico-matematică şi una teologic-liturgică. Nici una dintre ele nu pot fi excluse, mai ales atunci când vorbim despre calendar – lucru pe care tocmai ne propunem să-l facem.

Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită.

Întrebarea vine de o persoană care, probabil, ştie că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi. Spre folosul tuturor voi puncta principalele idei de ordin istorico-liturgic, fără a avea pretenţia unui studiu ştiinţific. Nu voi atinge nici implicaţiile duhovniceşti sau dogmatice ale spovedaniei, ci doar pe cele legate de întrebare.

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop sau un preot delegat) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri în primele trei-patru secole, informaţiile istorice sunt lacunare şi confuze. Se ştie doar că existau două tipuri total diferite de mărturisire a păcatelor, care foarte târziu „au fuzionat”, rezultând practica spovedaniei.

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari – acceptată o singură dată după Botez (cf. Păstorul Herma, Tertulian ş.a.) sau cel mult de 2-3 ori în viaţă – când episcopul (sau chiar sinoadele locale – vezi Canonul 5, Sin. I Ecumenic) hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această mărturisire se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau mărturisite în taină episcopului sau unui preot delegat de acesta. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista şi o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, de cele mai multe ori nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI. Mai mult decât atât, abia în sec. XII, mai întâi în Apus, apoi şi în Răsărit, s-a generalizat ideea că mărturisirea păcatelor ar fi singura formă de pocăinţă – ceea ce, bineînţeles, este greşit.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici atunci însă nu exista o rugăciune sau formulă „de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte despre „puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre „harul de a lega şi a dezlega” (cum e mai specific limbajului ortodox) şi care nu era văzută prin prisma unei „formule”, ci prin admiterea la împărtăşirea euharistică. Bineînţeles, existenţa unei „formule de dezlegare” implică şi factorul psihologic, care îl linişteşte pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV, în Răsărit se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună „Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a „formulei de dezlegare”. Deci „formula” actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu "să-l ierte şi să-i lase păcatele" penitentului, dar şi el însuşi "îl iartă şi-l dezleagă" pe acesta, în virtutea "puterii date lui". Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) se cerea iertarea de la Dumnezeu, nu se proclama/declara.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: "şi eu nevrednicul preot…", care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privim în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele "in persona Ecclesiae", pe când din punct de vedere romano-catolic – "in persona Christi". Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic oarecum.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămânându-se la formula:"Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte, fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin".

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): "Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!". Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre „vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei Andreicuţ,  într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhiului, dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: "Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: "cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute", pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor".

f) Însumând (oarecum subiectiv) învăţătura Bisericii Ortodoxe despre mărturisirea păcatelor, propun spre discuţii şi următoarea rugăciune (nu „formulă”) de dezlegare: Doamne, Dumnezeul nostru, care mi-ai dat mie nevrednicului slujitor harul şi puterea de a lega şi de dezlega păcatele celor care cred întru Tine, primeşte mărturisirea şi pocăinţa robului Tău (N) şi-i iartă toate păcatele (aici preotul îi face semnul crucii pe cap). Că Tu eşti Dumnezeu care miluieşti şi mântuieşti şi Ţie slavă înălţăm, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

___________________

P.S. Discuţia privind acest subiect poate fi continuată aici.