Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (text, foto, video)

Catedrala Sfânta Sofia (Aghia Sofia / Άγια Σοφία – în greacă, Sancta Sophia – în latină, Ayasofya – în turcă) sau Biserica Sfintei Înţelepciuni (nu al unei sfinte cu numele Sofia), este vechea catedrală a oraşului Constantinopol (capitala Imperiului Roman de Răsărit între anii 330-1453), transformată ulterior în moschee, apoi în muzeu. Este considerată drept una dintre marile clădiri ale lumii, reprezentând un punct de referinţă în istoria arhitecturii şi, fără îndoială, centrul Ortodoxiei de până la căderea Constantinopolului în 1453. De această catedrală este legată, în mare parte, istoria Liturghiei bizantine şi a unor importante sinoade ortodoxe. 

 Istoria „Marii Biserici a Constantinopolului”

Prima biserică cu acest nume a fost construită de împăratul Constantin cel Mare în anul 325, pe locul înalt unde existase anterior un templu dedicat zeiței Artemis, pe acropolisul vechiului Byzantion. Au urmat lucrări de mărire a bisericii sub urmașul ctitorului, Constantius, în anul 365, timp în care aceasta a devenit una din reședințele episcopale ale Constanti­nopolului. În anul 404, biserica a fost incendiată pe timpul unei revolte legate de exilul Sfântului Ioan Hrisostom. În anul 415, împăratul Theodosie al II-lea a reconstruit biserica într-o nouă variantă arhitecturală. Acest al doilea edificiu a fost devastat și incendiat în timpul revoltei numite Nika, din anul 532, care era îndreptată împotriva împăratului Justinian I (527-565).

După înăbușirea revoltei, împăratul Justinian a trecut la materializarea visului său de a ridica o biserică fără egal în acele vremuri. A încredințat sarcina celor mai renumiți arhitecți ai timpului, Anthim din Tralles și Isidor din Milet. Sub supravegherea lor au lucrat încă 100 de maiștri și 10.000 de lucrători. S-au ales cele mai valoroase materiale din imperiul aflat la o mare bogăție și întindere și s-au adus elemente valoroase de arhitectură din monumente antice, de la Efes, Cyzic, Baalbek (din Liban), sau Heliopolis din Egipt. După numai cinci ani, un record pentru acele timpuri, în ziua ziua sfinţirii catedralei, 27 decembrie 537, Justinian ar fi exclamat: Slavă Dumnezeului care m-a ajutat să săvârșesc o astfel de lucrare! Solomon, te-am învins! 

După numai două decenii, din cauza cutremurelor puternice din 15 august 553, 14 ianuarie 557 și 7 mai 557, partea de răsărit a admirabilei cupole s-a prăbușit. Restaurarea s-a încredințat nepotului lui Isidor din Milet, iar la 24 decembrie 563 Justinian, la vârsta de 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită. Cu trecerea timpului, în preajma bisericii s-au adăugat alte trei construcții importante: cea a Tezaurului (Skevophylakion – despre care unii spun că a rămas încă de la prima catedrală), Baptisteriul și Clădirea Patriarhatului. Astăzi din ultima nu a mai rămas decât amintirea. Baptisteriul a devenit mausoleu pentru doi sultani turci, iar clădirea străvechiului Tezaur mai dăinuie între contraforturile din nord-estul edificiului principal.

În anul 859 biserica a suferit un incendiu distrugător, iar sub domnia împăratului Vasile I Macedoneanul, un alt cutremur a prăvălit partea de apus a edificiului, la 9 februarie 869, dar aceasta a fost restaurată în mai puţin de un an. Un cutremur deosebit de violent, din 25 octombrie 986, a provocat bisericii asemenea stricăciuni, încât s-a pus problema închiderii ei definitive. Restaurarea a durat până în anul 994, revenind arhitectului Tridates.

În urma ocupaţiei latine din 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită sălbatic de nobilii apuseni participanți la Cruciada a IV-a. Jaful a durat trei zile, timp în care locașul a fost golit de icoane prețioase încadrate de aur, argint și pietre prețioase, de candelabre din argint și aur, de cruci încrustate și ele cu pietre prețioase și de alte relicve rare. Între anii 1204-1261, ocupanții apuseni ai Constantinopolului au transformat Sfânta Sofia în catedrală romano-catolică, dar după izgonirea lor, împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul a restaurant biserica și i-a redat atributul de catedrală patriarhală ortodoxă. Foarte curând, în anul 1317, împăratul Andronic al II-lea Paleologul a dispus întărirea bisericii cu contraforturile de la nord-est și sud-vest.

Cutremurul din 1348 a provocat o nouă prăbușire a părții de răsărit a cupolei, iar restaurarea s-a putut realiza numai prin colectă publică, deoarece imperiul intrase deja în declinul abrupt al destrămării. Toate relatările din secolul al XV-lea, cu câteva decenii înaintea prăbușirii Imperiului Bizantin, vorbesc de o stare de întreținere jalnică a bisericii, în concordanță cu decăderea generală.

În primele decenii de ocupație otomană locașul nu a pierdut nimic din uimitoarea lui decorație creștină de mozaic și frescă, dar la începutul secolului al XVI-lea, acelea au fost acoperite cu un strat mizer de tencuială albă, fără a fi distruse. Turcii au adăugat bisericii patru minarete în cele patru colțuri. Primul minaret a fost ridicat de Mahomed al II-lea Cuceritorul, cel de al doilea – de fiul său, Baiazid al II-lea, iar ultimele două – de Selim al II-lea, în secolul al XVI-lea, prin arhitectul turc Sinan. În anul 1573, tot acela a condus consolidarea edificiului cu noi contraforturi. Sinan a mai construit în interior Loja sultanului, iar în exterior mausoleul lui Selim al II-lea, în 1577.

Cu timpul în jurul Sfintei Sofia turcii au adăugat o serie de construcții mărunte cu destinații diverse: fântână de purificare, orologiu și mausolee. În anii 1847-1849 edificiul a fost din nou restaurat de arhitectul elveţian Gaspare Fossati, angajat de sultanul Abdul Mezid. 

În anul 1935, sub preşedintele turc Kamal Atatürk, Sfânta Sofia a fost secularizată şi transformată în Muzeul Ayasofya. Cu toate acestea, mozaicurile au rămas în mare parte acoperite, iar clădirea a fost lăsată să se deterioreze. O misiune UNESCO din anul 1993 a raportat că s-a observat tencuială căzând, piese de marmură murdare, geamuri sparte, picturi decorative afectate de umezeală şi acoperişul prost întreţinut. De atunci, s-au început lucrări de restaurare şi acoperire.

În prezent Patriarhia Constantinopolului şi Vaticanul, prin intermediul anumitor organizaţii internaţionale, încearcă să recapete vestita biserică pentru a redeveni catedrala patriarhului „Noii Rome”.

Arhitectura şi decoraţiunile

Planul bisericii lui Justinian cuprindea un Atrium perpendicular pe axa longitudinală a edificiului, un Nartex exterior (pronaos), un Nartex interior, Nava centrală, acoperită cu o cupolă gigantică, două Nave laterale și Galeriile superioare de la etaj, galerii care înconjoară nava centrală din trei părți, sub formă de potcoavă deschisă spre altar. Din atriumul, astăzi dispărut, se pătrundea în Nartexul exterior (Exonartex) prin șapte porți gigantice, iar mai departe, în Nartexul interior (Esonartex) – prin cinci porți bătute în bronz și decorate cu cruci aurite.

Din Nartexul interior, alte nouă porți asigurau legătura cu spațiul central al bisericii. Trei porți de la sud erau destinate accesului poporului, iar altele trei de la nord – celor care solicitau adăpost spiritual. Porțile centrale, tot în număr de trei, erau rezervate împăratului și suitei sale. În mijloc, cea mai înaltă era Poarta împărătească, placată cu argint aurit, decorație jefuită de apuseni în 1204. Cele două nartexuri sunt săli transversale alăturate și succesive, perpendiculare pe axa mediană a locașului și lungi cât toată latura acestuia. Acestea au lungimea de 60,90 metri și lățimea de 6,03 metri, cu plafoane sub formă de bolți alternative întrepătrunse. Nartexul exterior era încăperea rezervată celor care nu fuseseră botezați și cărora nu li se permitea intrarea în biserică. La extremitățile de nord și de sud ale nartexului otomanii au practicat niște uși de acces spre minarete. Bolțile sale întrepătrunse sunt decorate cu frescă. Nartexul interior are bolțile decorate cu mozaic pe fond auriu, iar zidurile placate în partea de jos cu marmură de diverse nuanțe, străbătută de vinișoare de culoare mai închisă, în aceeași nuanță. Bolţile păstrează mozaicurile originale cu caractere geometrice și florare și aveau menirea de a impresiona pe credincioși.

Spațiul imens din Nava centrală stupefiază și nu poate fi cuprins dintr-o singură privire. Centrul cupolei se înalță la 55,60 metri (echivalentul unui bloc modern cu 15 etaje), având un diametru la bază de 31,36 metri (echivalentul unui bloc modern cu 9 etaje, așezat de-a latul). Cupola parcă plutește pe cele 40 de ferestre care o înconjoară la bază. Ea pare a pluti, a se înălța, purtată de lumina ferestrelor ce-i înconjoară baza. Spațiile de la parter erau rezervate bărbaților, iar cele de la galeriile etajului erau destinate femeilor. Spațiul central al bisericii, cel mai luminat, era destinat clericilor, fiind mărginit pe două nivele de șiruri grațioase de coloane. La dreapta și la stânga navei centrale, la parter, se aliniază câte un rând de coloane din granit, aduse de la Efes. Nișele circulare de la colțurile spațiului central posedă opt coloane de porfir provenite de la Baalbek. Cea mai mare parte a coloanelor se termină cu capiteluri bizantine, ornate cu frunze de acant. Monogramele cuplului imperial, Justinian și Theodora, sunt gravate pe fața și spatele capitelurilor. În total biserica posedă 107 coloane, din care 40 la parter și 67 la etaj, la galerii. Cele mai înalte coloane de la parter măsoară 20 de metri înălțime, au un diametru de aproape 1,5 metri și o greutate de circa 7 tone.

Galeriile de la etaj s-au construit deasupra navelor laterale și nartexurilor, având un plan de potcoavă cu unghiuri drepte deschisă spre altar. Accesul de la parter spre etaj se făcea pe la capetele Nartexului interior, urmând niște serpentine largi, asemănătoare unei scări încolăcite, dar fără trepte, ci pavate cu piatră bolovănoasă. Cea din sud a dispărut cu ocazia lucrărilor pentru un minaret. Galeria centrală, poziționată în fața altarului, adică partea vestică a potcoavei galeriilor, era destinată numai împărătesei și suitei sale, iar partea nordică a galeriei era destinată numai femeilor care asistau la slujbe. Cea mai atractivă este galeria sudică la care se ajunge după ce se trece printr-o deschidere a unui perete subțire de marmură. Acel perete a fost adăugat mai târziu pentru a delimita Sala Sinoadelor, iar deschiderea a primit numele de Poarta Raiului și a Iadului.

Uimitoarea cupolă este unită la răsărit și la apus cu câte o semicupolă cu dimensiuni asemănător de ample, acelea concurând la amplificarea grandioasă a spațiului. Cupola centrală este unită cu alte trei semicupole mai mici, dintre care cea din mijloc acoperea absida altarului. Lungimea navei centrale, incluzând absida altarului, măsoară 79,30 metri, astfel că împreună cu nartexurile edificiul atinge lungimea de circa 100 de metri. Nava centrală măsoară 32,27 metri, iar împreună cu navele laterale oferă edificiului o lățime de 70 de metri. În total construcția acoperă, cu unele anexe, suprafața de 7.500 de metri pătrați, fără a pune la socoteală atriumul pierdut. Este o suprafață de 1,5 ori mai mare decât a unui stadion modern.

Din mărturiile a numeroși autori creștini reiese că centrul cupolei era acoperit cu un imens mozaic reprezentând pe Iisus Pantocrator, iar pe cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentați patru îngeri magnifici, cei de la răsărit executați în mozaic, iar cei de la apus în frescă. Până în secolul al XIX-lea toată decorația superioară a bisericii rămăsese neatinsă, dar niște restauratori din occident, frații Fossati din Elveția, au pus la dispoziția turcilor mijloacele de a ajunge la înălțimile maxime ale bisericii. Turcii și-au realizat visul de a înlătura imaginea lui Iisus Pantocrator, înlocuind-o cu un verset din Coran, realizată de vestitul caligraf oriental Kozaskor Mustafa Izzet Efendi. Tot atunci reprezentările îngerilor au fost înlocuite cu niște medalioane mari cu caligrafii arabe aurite pe fond negru, care se păstrează până astăzi şi, prin urmare, bisericii i-ar mai fi trebuit numai câteva decenii pentru a-și salva bogăția decorației creștine seculare.

Zidurile laterale ale edificiului, la nord și sud, cuprinse sub arcuri mărețe, sunt străpunse de mulțime de ferestre dispuse pe mai multe rânduri. Prin ele se revarsă lumina zilei spre spațiul central de jos și spre cel de la galerii. Întregul perimetru al spațiului central, până la galerii, și Nartexul interior, până la bolțile cu mozaic, sunt placate cu marmură într-o paletă coloristică discretă inimitabil de diversă. Unii autori vorbesc de peste 60 de nuanțe de marmură, cu incredibile jocuri de nervuri. Marmura albă a provenit din insula Prokonessos din Marea Marmara, cea cu nuanțe verzi – din insula Eubeea și din Munții Tayget, de lângă Sparta, cea cu nuanțe roz – de la Synada, din Asia Mică, cea cu nuanțe de galben și roșu închis – din Africa. Plăcile de marmură sunt prinse în panouri, cu desenele nervurilor așezate simetric. În navele laterale există panouri de marmură gravată, asemănătoare cu cele de deasupra Porții imperiale. Gravurile reprezintă delfini stilizați și Tridentul zeului Poseidon, simboluri emblematice ale Imperiului Roman de Răsărit. În diverse puncte ale bisericii s-au păstrat mozaicuri splendide cu vârstă milenară. Pe semicupola absidei altarului se găsește o magnifică reprezentare a Fecioarei cu Pruncul în brațe, încadrată de cei doi Arhangheli, dintre care numai Gavriil este foarte bine păstrat. Frumusețea chipurilor din această icoanăeste încântătoare. Partea stângă a navei centrale este prevăzută cu nișe la înălțime. În acele nișe sunt reprezentate, în mozaic, diverse personaje religioase (sfinți și patriarhi). Nava laterală dinspre sud a păstrat minunat toată decorația mozaicală originală, din sec. al VI-lea, cu motive vegetal-florare și geometrice pe fond auriu.

Galeriile de la etaj dețin cele mai spectaculoase mozaicuri cu figuri umane din arta bizantină, dar și acoperiri cu mozaic pe bolţi și arcuri. Se amintesc mozaicurile: Iisus, încadrat de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul și împărăteasa Zoe, un tablou votiv al Fecioarei cu Pruncul în brațe, încadrată de Ioan al II-lea Comnenul și împărăteasa Irina, un tablou al fiului lor Alexie, pătrunzătorul Deisis, în care Iisus are alături pe Sfânta Fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul, împăratul Alexandru, asociat la domnie cu Leon al VI-lea. La parter, deasupra Porții imperiale se găsește o icoană reprezentând pe Hristos așezat pe un tron opulent, făcând cu mâna dreaptă semnul botezului și ținând în mâna stângă o carte deschisă ce poartă scris: „Pace vouă”, „Eu sunt lumina lumii”. În partea stânga jos se prosternează împăratul Leon al VI-lea, cerând îndurare pentru greșeala celor patru căsătorii ale sale. De o parte și de alta, în medalioane este reprezentată Fecioara și Arhanghelul Gavriil.

La capătul de sud al Nartexului interior, printr-o poartă amplă, se ajunge într-un vestibul spațios – vestibulul războinicilor – și de acolo în exterior. În sec. al 10-lea acest vestibul se folosea drept cale de intrare curentă în biserică. Din el se putea pătrunde într-o încăpere privată a împăratului numită Orologiu, încăpere în care își schimba ținuta pentru slujbe. În acea încăpere se găsea o clepsidră de la care a derivat numele încăperii.

Deasupra porții dinspre Nartexul interior, privind din interiorul vestibulului, se află un mozaic reprezentativ. Este vorba de imaginea Sfintei Fecioare cu Pruncul, așezată pe un tron de argint, încrustată cu pietre prețioase. La dreapta, Constantin cel Mare îi oferă macheta orașului, iar la stânga Justinian I-ul îi oferă macheta bisericii Sfânta Sofia. Poarta de bronz a vestibulului, prin care se iese afară, datează din secolele II-I în. Hr. şi este numită Poarta frumoasă, fiind adusă de la un templu elenistic din cetatea Tars, Asia Mică, cetate în care s-a născut Sfântul Apostol Pavel.

Reconstrucţia 3D a catedralei şi a altarului

Materialul a fost alcătuit după mai multe surse enciclopedice în diferite limbi,
dintre care o parte au şi dispărut din spaţiul virtual