Informaţii generale despre "Martorii lui Iehova"
Deja de mai bine de un secol lumea este agresată de o sectă numită „a martorilor lui Iehova”. Aceasta, la fel ca şi secta Mormonilor, este la limita dintre creştinism, iudaism şi păgânism, fiind considerată de sociologi şi psihologi (nemaivorbind de teologi), ca fiind fundamentalistă, extremistă şi foarte periculoasă. Mai multe state din Europa le-a interzis activitatea pe teritoriul lor, ea continuând totuşi să există şi să se desfăşoare mai ales în Europa de Est şi în „ţările lumii a treia”.
Informaţii despre virusul A H1N1 şi pericolul vaccinării împotriva gripei
Caz incredibil: Sute de soldati americani, victime ale VACCINULUI impotriva gripei porcine. Sase suedezi au decedat dupa ce au fost vaccinati impotriva noii gripe Polonia refuză să achiziţioneze vaccinuri împotriva AH1N1 Discuţii despre gripă şi vaccin şi, în general, despre medicamente Caz de gripa porcina tratat ca orice gripa, acasa si fara vaccin. Exemplu de urmat Iar mai jos, 4 clipuri video foarte interesante:
Obiceiuri liturgice locale în Basarabia
Deşi este normal ca Biserica Ortodoxă universală să opteze şi chiar să lucreze în vederea consolidării unității depline dintre Bisericile locale, inclusiv la nivel de rituri liturgice, există anumite tradiţii liturgice locale care sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa poporului şi chiar a preoţilor dintr-o anumită zonă geografică mai mică sau mai mare. Unele din deosebirile liturgice dintre Bisericile Ortodoxe locale (nu doar autocefale, ci şi autonome şi chiar eparhiale) sunt foarte mari, cu implicarea unor factori dogmatici, şi totuşi, Biserica nu vede în aceasta o problemă, păstrând comuniunea Ei neclintită. Ba chiar această "unitate în diversitate" dă o frumusețe aparte Ortodoxiei, care nu există în romano-catolicism, de exemplu.
De aceea, ne-am gândit că nu ar fi deloc greşit să vorbim şi despre un rit liturgic basarabean, mai ales că Basarabia a fost şi rămâne o zonă de interferenţă a ritului liturgic româno-bizantin cu cel rusesc. În afară de unele comunităţi izolate (foarte puţine ca număr), nu există parohii sau mănăstiri în care să se slujească exact ca în România sau exact ca în Rusia. Mă refer aici doar la comunităţile româneşti (moldoveneşti) nu şi la cele ruseşti, unde aproape totul e ca la ruşi, dar chiar şi acolo nu sunt neglijate în totalitate particularităţile locale ale cultului.
Sfântul Grigore Palama la 650 de ani (1359-2009)
Cel mai de seamă reprezentant al mişcării isihaste, cel care a dat o fundamentare teologică a experienţei isihaste a întâlnirii cu Hristos în lumină, prin rugăciunea inimii, este Sfântul Grigorie Palama (1296-1359).
GLOBALIZAREA ŞI RELIGIA: CONVERGENŢĂ SAU DIVERGENŢĂ
Dinscurs ținut la Conferinţa cu tema: GLOBALIZAREA ŞI RELIGIA: CONVERGENŢĂ SAU DIVERGENŢĂ.
Organizator: Universitatea Liber-Internațională din Moldova, Chișinău 27.03.2008
Ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe, aş fi dorit să prezint un punct de vedere oficial asupra acestei probleme, mai ales că Biserica Ortodoxă este o Biserică Sinodală în care, toate hotărârile se iau nu de o persoană, ci de Sinoade sau Concilii. Subiectul însă este prea nou, şi în afară de Fundamentele Concepţiei Sociale a Bisericii Ruse din anul 2000, care conţin şi anume păreri oficiale ale Bisericii Ruse privind Globalizarea şi implicaţiile ei, Bisericile Ortodoxe Locale nu au reuşit să-şi formuleze nişte puncte de vedere prea clare asupra acestei provocări mondiale. De aceea, voi încerca să fac o sinteză a ceea ce spun în particular anumiţi teologi ortodocşi, aducând şi modestul meu aport în contextualizarea mesajului la realităţile Republicii Moldova.
Înrudirile spirituale ce se crează în urma Botezului
Pe lângă înrudirea trupească (fizică), în creştinism se ţine cont şi de înrudirea spirituală. Canonul 53 de la Sinodul Trulan (691-692), singurul care abordează această problemă[1], numeşte înrudirea spirituală ca fiind „mai presus decât legătura cea după trup”, de unde şi o serie întreagă de confuzii. Aceastea apar pentru că Biserica interzice căsătoria între rudele după trup până la al 7-lea grad, dar acelaşi Canon interzice legătură dintre rudele spirituale doar până la gradul 2 (unii extrinzându-o mai târziu până la gradul 3). Deci, acest „mai presus” trebuie înţeles în sens calitativ (duhovnicesc), nu că el ar implica aceleaşi resticţii ca la înrudirea trupească, unde se pune şi problema „amestecului de sânge”.
Şi în prezent, de foarte multe ori, această reglementare canonică nu este înţeleasă corect, ivindu-se două categorii de întrebări:
– Dacă e bine sau nu să fie botezaţi în aceeaşi apă un băiat şi o fată?
– Dacă soţul şi soţia pot asista la acelaşi botez (împreună)? Dacă doi tineri (băiat şi fată), care au asistat la un botez, se mai pot căsători?
Încercăm să răspunde sistematic la aceste categorii de întrebări.
SFINTELE TAINE ŞI NUMĂRUL LOR ÎN TRADIŢIA ORTODOXĂ
Învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine este destul de complexă, încât o prezentare, chiar şi foarte succintă a ei, trebuie, în primul rând, să înlăture toate prejudecăţile şi înţelesurile greşite cu privire
Din păcate, şi nu doar în privinţa acestui capitol de dogmatică[1], mai ales după căderea Constantinopolului sub turci (anul 1453), teologia ortodoxă a preluat o serie de scheme şi formulări din scolastica romano-catolică, iar aceste înţelesuri total eronate şi neconforme cu Tradiţia Ortodoxă, se perpetuează deja de câteva secole în catehismele şi manualele ortodoxe – ceea ce îngrijorează foarte mult pe mai mulţi teologi şi trăitori ortodocşi din ultima vreme.[2] De aceea am considerat important să facem, pentru început, o prezentare generală a problemei, urmând ca, de acum înainte, acest subiect să nu rămână doar pe buzele criticiştilor (uneori neavizaţi), ci să devină un punct de pornire pentru teologii de astăzi, care ar trebui să se debaraseze de urâtul şi ereticul obicei de a copia manualele unul de la altul, şi să se întoarcă la izvoarele autentice ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe, de unde vor înţelege că lucrurile stau altfel.
Având gândul nobil de a pune început unor dezbateri teologice privind Sfintele Taine, am hotărât să scriu despre informaţiile pe care le desprindem din Tradiţie cu privire la acest subiect. Nu voi începe cu „definiţia” (nedefinitului), „numărul” (nesfârşitului) şi „împărţirea” (nedespărţitului), ci cu o prezentare istorică succintă, fără de care nu se poate înţelege de unde ne-am pricopsit cu atâtea idei eretice despre Sfintele Taine.
Când trebuie să prăznuim Sfânta Treime?
Mai mulţi clerici şi credincioşi din România, auzind că în alte Biserici Ortodoxe Sărbătoarea Sfintei Treimi este chiar în Duminca Cincizecimii şi nu a doua zi, m-au întrebat cum e corect. Iată răspunsul meu:
Revelaţia divină. Scriptura şi Tradiţia. Raportul dintre ele
Observaţii generale privind acest subiect Începând cu Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (care pe nedrept este uitată în ultima vreme), majoritatea tratatelor de Dogmatică şi Catehisme (culmea, chiar şi al Sf. Petru Movilă) nu conţin o astfel de temă despre "Revelaţie". Iar dacă o conţin, nici pomină de împărţirea romano-catolică destul de târzie în "revelaţie naturală" şi "revelaţie supranaturală" – înseşi noţiunile fiind străine Teologiei Ortodoxe. Am mai observat că doar câteva manuale româneşti din tot spaţiul ortodox, conţin şi "consfinţesc" aceste noţiuni. Din păcate, şi admirabilul pr. prof. Dumitru Stăniloae menţine aceeaşi împărţire, chiar dacă ( – şi asta e partea bună a lucrurilor) îmbogăţeşte schemele scolastice cu mai mult duh ortodox. În acest sens, Stăniloae face un salt mare, dar nu depăşeşte problema. Nici nu avea cum, dacă ne uităm atent ce surse foloseşte cel mai mult…
Ne-am bucurat însă foarte mult că în primul volum al Dogmaticii lui Nikos Matsoukas, intitulat "Introducere în gnoseologia teologică"[1], există un adevărat tratat pe marginea acestei probleme în care se demonstrează clar netemeinicia unei astfel de împărţiri şi originea ei în polemica catolico-protestantă neterminată nici astăzi. În cele din urmă, văzând că chiar şi ruşii, care în ultima vreme au cochetat destul de mult cu "teologia" romano-catolică, tot nu au o astfel de împărţire, am hotărât ca şi noi să renunţăm la ea. Bineînţeles, lipsa acestor împărţiri nu suprimă şi conţinutul de idei care de obicei se predă la această temă, numai că el va fi altfel strucurat şi va privit prin prisma Tradiţiei Ortodoxe. Buni călăuzitori ne vor fi Sf. Ioan Damaschin, dar mai ales Sf. Maxim Mărturisitorul. Însuşi cuvântul "revelaţie" îl vom înlocui adesea cu românescul "descoperire – descoperire dumnezeiască", iar unde a fost cazul, vom folosi şi grecescul "apokálipsis" (dar bineînţeles, în sensul lui originar, şi nu în cel atribuit în prezent ).
Tot la aceste observaţii generale trebuie să menţionăm şi faptul că descoperirea dumnezeiească şi cunoaşterea omenească fac parte din acelaşi proces de întâlnire şi stabilire a comuniunii noastre cu Dumnezeu, numai că prima porneşte de la Dumnezeu şi vine spre om, iar a doua reprezintă efortul şi îndreptarea omului spre Dumnezeu. Deci e vorba de deschiderea persoanelor una spre alta, a iubirii lor. De aceea este absolut normal ca, ceea ce vom numi noi căi ale descoperirii dumnezeieşti să fie în acelaşi timp şi căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu de către om. Şi una şi alta presupun şi implică un efort şi o curăţie duhovnicească a omului, precum şi răspunsul afirmativ la chemarea sau, putem spune chiar, provocarea lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza că Revelaţia şi Teognosia (cunoaşterea lui Dumnezeu) sunt capitole destul de vaste, le vom dezvolta pe rând, în capitole separate. Trebuie însă ca tot timpul să ţinem cont de lăgătura dintre ele.