Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

LITURGHIERUL MISIONAR – o abordare catehetică, pastorală şi misionară a slujbelor ortodoxe

Mânat de propriile căutări şi trăiri, precum şi de îndemnul şi încurajările mai multor preoţi şi prieteni, deja de peste 10 ani lucrez la un proiect misionar de redactare a textelor liturgice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, acum a ieşit de sub tipar prima ediţie a unui Liturghier Misionar, care este menit să-i ajute în primul rând pe preoţi, dar şi pe studenţii la teologie şi pe simplii credincioşi să înţeleagă locul şi sensul fiecărui element liturgic din slujbele Vecerniei, Utreniei şi a Liturghiei. O asemenea abordare a slujbelor ortodoxe există deja de mai mult timp în diaspora ortodoxă şi aceasta nu este nici pe departe o inovaţie sau o trădare a Tradiţiei Bisericii, ci o înţelegere a priorităţii „duhului” faţă de „literă”, şi o ştergere a prafului sau a fumului (deja alergic) ce s-a depus peste textele liturgice. Conform hotărârilor Sinodului VII Ecumenic, dacă chipul unei icoane nu mai este clar şi nici nu poate fi restaurat, acea icoană trebuie scoasă din uzul liturgic, pentru că nu-şi mai împlineşte rostul iniţial; în cel mai bun caz ea devine piesă de muzeu. O abordare asemănătoare Biserica a avut-o şi faţă de slujbe şi textele liturgice, deşi, întotdeauna au existat oameni care consideră că şi icoanele, şi slujbele, chiar dacă nu mai sunt înţelese şi desluşibile, trebuie lăsate neatinse, deşi însăşi această neatingere nu înseamnă conservare, ci ignoranţă, care lasă să se adune şi mai mult praf sau fum… Deci eu nu am făcut altceva decât să şterg praful şi să restaurez chipul unor elemente liturgice devenite neclare sau lipsite de sensul lor primar.

Principiile de lucru la Liturghierul Misionar au fost enunţate şi în Introducerea acestei cărţi, pe care o redăm mai jos:

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: cădirea de la Heruvic

Iniţiez o rubrică cu întrebări şi răspunsuri liturgice, al cărei titlul a fost inspirat din cartea părintelui prof. Alexandru Mihăilă, „(Ne)Lămuriri din Vechiul Testament”. Aici voi încerca să formulez răspunsuri elaborate la întrebările liturgice care-mi parvin pe email şi al căror răspuns cred că este de interes public.

Întrebare: Am observat că la greci şi români, cădirea de la Heruvic este săvârşită de către protos, pe când la ruşi – de către diacon. Care practică este mai veche şi mai corectă?

Răspuns: Întrebarea pare destul de simplă, dar, în realitate, problema este destul de complexă. Deşi nu este atât de greu să descoperim care practică este mai veche şi care este mai nouă, aceasta nu va însemna, în mod automat, şi un răspuns clar privind „corectitudinea” uneia sau a alteia, pentru că majoritatea subiectelor de acest gen se analizează şi se apreciază destul de subiectiv, în funcţie de obişnuinţa şi comoditatea fiecăruia.

Haideţi să vedem ce prevede şi implică fiecare din cele două tradiţii:

Câteva reflecţii asupra cultului ortodox. Invitaţie la dialog

 O scurtă introducere

Nu vom greși dacă vom spune că liturghia şi cultul ortodox în general reprezintă un relicvariu al tradiţiei doxologice şi al conştiinţei dogmatice a Bisericii. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că fiecare relicvă în parte – fie textuală sau artistică – reprezintă, de fapt, forme omenești de exprimare ale doxologiei şi dogmei, marcate de cultura, limbajul şi mentalitatea timpului şi locului în care au apărut şi s-au dezvoltat.

În primele 4-5 secole, fiecare „comunitate euharistică” avea propria Liturghie. Elementele comune prezente la nivel regional sau universal nu erau impuse sau promovate de vreo autoritate eclesiastică sau politică, ci purtau amprenta „autorității divine” şi „apostolice”, fiind o adevărată „închinare în duh şi în adevăr”. Exprimându-ne în termeni moderni: tot ce conta atunci era calitatea produsului, nu eticheta sau ambalajul.

Abia mai târziu, când Biserica (haideţi să recunoaştem!) a intrat sub papucul împăratului greco-roman (numit mai târziu „bizantin”), lucrurile au început să se schimbe substanţial. Sub influenţa unor realităţi şi ambiţii politice, Constantinopolul, care până la Sinodul II Ecumenic nu era decât o episcopie sufragană a Mitropoliei de Herakleia, este, dintr-o dată, egalat în privilegii cu scaunul Romei, dominând pe deplin viaţa Bisericii în Răsărit. Mai ales începând cu epoca lui Iustinian (527-565), apoi pe fonul ocupațiilor arabe ale vechilor Patriarhii Răsăritene (sec. VII), cultul liturgic de la Constantinopol, dezvoltat iniţial din ritul antiohian, a substituit orice formă de cult local, inclusiv în centre apostolice precum Alexandria, Antiohia sau Ierusalim.

CARTE DE RUGĂCIUNI ŞI LAUDE BISERICEŞTI

Vă aducem la cunoștință că a apărut a treia ediție a cărții noastre de rugăciuni, textul şi cuprinsul căreia a fost îmbogăţit şi corectat. Acum cartea se numește “Carte de rugăciuni şi Laude bisericeşti” întrucât, pe lângă îmbunătățirea textului, au fost adăugați toți psalmii pe care Ceaslovul îi folosește în laudele bisericești, precum și alți psalmi aleși – toţi după noua traducere athonită a Psaltirii.

Mai mult decât atât, cartea este tipărită în două culori (neagră și rosie), are coperți tari (cartonate) și are două semne de carte. Cu toate acestea, prețul rămâne accesibil, cu reduceri substanțiale pentru cumpărătorii “en gros”. 

Asteriscul (sau steluţa) Sfântul Disc

Asteriscul sau Steluţa (αστήρ, αστερίσκος, άστρον / stella; звезд­ица[1]) este un suport metalic pentru pocrovăţul Sfântului Disc, format din două arcuri unite la mijloc, care permit plierea accestui obiect liturgic. La origini, asteriscul nu avea un scop sau rol în sine, ci doar acela de a proteja ca acoperă­mintele să nu se atingă de Agneţ (şi părticele).

La sfârşitul Proscomidiei, steluţa se aşează pe Disc deasupra Agneţului şi a părticele­lor, fiind luată de pe Disc la cuvintele: Cântare de biruinţă cân­tând, strigând, glas înălţând şi grăind, din timpul Euharis­tiei.

Unii spun că ea a fost introdusă în uzul liturgic de către Sfântul Ioan Gură de Aur – lucru care însă e puţin probabil. Se mai presupune că steluţa ar fi apărut prin secolele al VII‑lea–al VIII‑lea, când se introduce ritualul scoaterii Sfântului Agneţ din prescură şi apar şi acoperămin­tele sfintelor vase, dar documentele liturgice din secolele al VIII‑lea–al IX‑lea totuşi nu amintesc de steluţă. Aceasta i‑a făcut pe unii teo­logi să creadă că ea a fost introdusă prin secolele al X‑lea–al XI‑lea, când apare ritualul scoaterii miridelor. Prima mărturie clară despre între­buinţarea ei o avem abia în secolul al XII‑lea, în tâlcuirea lui Pseudo‑So­fronie al Ierusalimului[2].

În general se spune că, la Proscomidie, steluţa simbolizează steaua din Betleem, iar după Vohodul Mare – pecetea de la uşa Mormântului Dom­nului. Dar să vedem de unde vin aceste interpretări şi cât de logice sunt ele?

Majoritatea Liturghierelor, la momentul punerii asteriscului peste Sfântul Disc (la sfârşitul Proscomidiei), citează textul de la Matei 2:9 – „Şi venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul” – text care a şi generat mai târziu ideea că Proscomidia ar simboliza Naşterea Domnului în Betleem, deşi nici un alt text sau rit al Proscomidiei nu face referire la acest moment din viaţa Mântuitorului.

Ruşii, vehiculând în mod abuziv simbolismul Betleemului la Proscomidie, au ajuns chiar să graveze pe Disc scena Naşterii Domnului, deşi, singura încrustare admisă pe Sfântul Disc în spaţiul ortodox era Crucea. Din păcate, şi grecii, într-o formă chiar mai vulgară, au început să exagereze acest simbolism, introducând la începutul Proscomidiei stihira “Betleeme, găteşte-te…”, preluată fără discernământ şi de ediţia Liturghierului românesc de la Schitul Lacu.

Mai mulţi teologi şi slujitori au observat că această interpretare simbolică a Betleemului este forţată şi ruptă de contextul general al Proscomidiei, care exprimă în mod exclusiv “misterul morţii lui Hristos”, profeţit de Isaia (cap. 53).

Hieratikonul Mănăstirii Simonos Petras (1991 şi 2008, vezi p. 88), editat în colaborare cu profesorul liturgist Ioannis Foundoulis şi având prefaţa şi binecuvântarea patriarhului ecumenic, preferă pentru acest moment textul din Psalmul 32:6 – Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată oştirea lor” – care înlătură confuzia generată de versetul de la Matei 2:9, încadrând punerea asteriscului în tematica generală a acoperirii Sfintelor Vase, care este, mai degrabă, una cosmologică.

Există, probabil, şi alte opţiuni biblice legate de punerea asteriscului (având în vedere şi obiceiul de a însoţi orice gest liturgic de un text biblic), dar eu prefer varianta atonită, care deja are o mare autoritate şi recunoaştere în mediul ortodox.

Nicolae Steinhardt – Despre răutatea umană

“Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Hirotonia diaconiţelor în Bisericile Ortodoxe din America

Recent, un grup de ierarhi şi teologi din Arhiepiscopia Greacă Ortodoxă a Americii a lansat ideea renaşterii practicii de hirotonie a diaconiţelor (femei), pentru optimizarea misiunii liturgice, sociale, pastorale şi misionare a Bisericii. O propunere asemănătoare s-a făcut încă în 2004 în Biserica Elladei, dar după moartea arhiepiscopului Hristodoulos, aceasta a rămas neclarificată.

Deşi, pentru mulţi dintre noi, aceste idei par a fi desprinse din anglicanism sau protestantism, autorii documentului, care sunt teologi ortodocşi de seamă, nu fac altceva decât să renască vechea practică a diaconiţelor, fără nici o legătură cu discuţiile moderne privind hirotonia femeilor în treapta preoţiei sau episcopiei. Este ştiut lucru că femeile niciodată nu au fost hirotonite în treapta preoţiei sau episcopiei, iar consacrarea lor în treapta diaconească nu crea în mentalitatea antică premize pentru pretenţia femeilor la preoţie (Sf. Epifanie al Salaminei, PG 42, 744D).