Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Sinodul Bisericii Ruse: DESPRE NUMELE DE BOTEZ

Încă pe când eram mic copil, dar destul de bine ancorat în viaţa Bisericii, am observat că în [Republica] Moldova există o mare problemă cu numele de botez. Chiar şi unii preoţi pe care eu îi consideram mai luminaţi, refuzau să boteze cu nume pe care nu le găseau în calendar[ul rusesc], iar dacă alţi preoţi mai „liberali” acceptau anumite nume mai „la modă”, cei care se considerau pe sine „conservatori” şi „tradiționaliști” refuzau să-i pomenească, să-i împărtăşească, să-i cunune sau să-i înmormânteze cu acele nume. Unii chiar inventau tot felul de rugăciuni şi slujbe speciale de schimbare a numelui, cauzând traume duhovniceşti şi psihologice irecuperabile.

Mai târziu, am înţeles că toată această prostie vine din mediul rusesc, unde nu se acceptă nici măcar pronunţii diferite sau traduceri de nume, şi în orice biserică poţi fi refuzat la pomenire, pe motiv că, neavând un nume de sfânt, nu ai nici înger păzitor. Deja de mai bine de zeci ani tot vorbesc despre asta, iar acum opt ani în urmă am scris şi un studiu în care am explicat cum stau lucrurile din punct de vedere ortodox (nu rusesc!).

În 2012, de prin culoarele Patriarhiei Ruse s-a emis şi o circulară care permitea botezarea şi pomenirea la slujbe a celor care poartă nume naţionale din alte ţări, dar impactul acelei circulare a fost minim, iar în Moldova nimeni nu s-a grăbit să o traducă şi să o implementeze. Chiar dacă, între timp, mulţi preoţi moldoveni s-au mai luminat la acest subiect, „iluminarea” nu se datorează indicaţiilor de la Moscova, ci mai degrabă contactului cu România şi Occidentul. Există însă destui preoţi, consideraţi mari „guru” printre „pravoslavnicii moldoveni”, care merg pe vechile principii şi nu acceptă să boteze nici măcar cu variante feminizate ale numelor masculine (Andreea, Mihaela, Gabriela etc.), deşi aceasta este o practică curentă în toate mănăstirile de maici din lume, inclusiv din Rusia.

Recent, pe 26 decembrie 2019, Sinodul Bisericii Ruse (înţelegând şi lipsa de efect a Circularei din 2012) a emis o hotărâre oficială la acest subiect. Am aşteptat trei zile să văd dacă vreun site bisericesc oficial din Moldova o va traduce, întrucât aducerea la cunoştinţă a hotărârilor sinodale este una din obligaţiile episcopilor locului. Dar având atâtea precedente din care am învăţat că nu are rost să mai aştept, am tradus-o personal.

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: Părticelele IS-HR-NI-KA – Agneţul care “se împarte, dar nu se desparte”

Întrebare: Liturghierul prevede ca, după frângerea Agneţului, părticica IS să fie pusă în potir, din HR se împărtăşesc clericii, iar NI şi KA se lasă pentru credincioşi. Însă în Joia Mare, atunci când se sfinţeşte un Agneţ în plus pentru împărtăşirea bolnavilor, putem pune şi păricelele IS şi HR spre împărtăşirea laicilor? Unii preoţi pun de o parte părticica HR pentru a-i împărtăşi pe preoţii bolnavi, dar bănuiesc că astfel de cazuri sunt extrem de rare… Cât de importantă este respectarea acestei împărţiri a Sfântului Agneţ?

Răspuns: Pentru un răspuns detaliat şi argumentat la aceste întrebări ar fi interesant să studiem următoarele lucrări: Galavaris G., Bread and the Liturgy: The Symbolism of Early Christian and Byzantine Bread Stamps, London 1970, pp. 62-108; Taft R., Melismos and Communion: The Fraction and its Symbolism in the Byzantine Tradition // Studia Anselmiana. 1988. N 95. pp. 151-164; Robert F. Taft, A History of the Liturgy of St. John Chrysostom: Vol. V, The Precommunion Rites, PIO 2000 ş.a.

Eu nu voi intra în prea multe detalii istorice, care mărturisesc existenţa diferitor rituri şi interpretări în vastul areal geografic şi temporal al Liturghiei ortodoxe, ci voi puncta doar principalele idei necesare pentru a înţelege logica acestor practici şi aplicarea lor în conformitate cu duhul cărţii, nu cu litera ei.

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: Slujirea diaconilor în trecut şi în prezent

Întrebare: Este permis ca diaconii să meargă cu icoana Naşterii Domnului sau să stropească cu Agheasmă casele oamenilor la Bobotează? De exemplu, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi diaconii (având orarul pus cruciş direct peste dulamă), miruiesc pelerinii care vin la moaştele Sfintei Parascheva. Este admisă această practică? Ce învaţă Biserica despre aceasta?

Răspuns: Întrebarea este foarte complexă, şi la ea nu se poate răspunde cu „DA” sau „NU”, chiar dacă un răspuns clar şi categoric ni s-ar părea cât se poate de firesc. Nu putem porni de la prejudecăţi sau de la practica actuală, care este în acelaşi timp „apostolică” şi „nouă”, având în vedere că atributul de „Biserică apostolică” îl înțelegem în sens ortodox, nu protestant! Prin urmare, trebuie să cercetăm evoluţia lucrurilor în istoria destul de întortocheată şi, în acelaşi timp, tainică şi providențial-dinamică, a Bisericii. După cum Hristos, Capul Bisericii este Dumnezeu şi Om, tot aşa şi Biserica, Trupul Lui, este divino-umană. Orice absolutizare sau separare a celor două realități constitutive ale Bisericii înseamnă, de fapt, monofizism sau nestorianism eclesial, echivalent cu monofizismul sau nestorianismul hristologic. Ce ne spune însă Tradiţia Bisericii?

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: „Vrednic şi drept [este]!” sau “Cu vrednicie şi cu dreptate…”?

Întrebare: Am observat că în ediţia „Liturghierului Misionar” (pp. 94 şi 134), la exclamaţia preotului: „Să mulţumim Domnului!” aţi optat pentru varianta de răspuns „Vrednic şi drept [este]”, formulând şi cu un comentariu extins care îndreptăţeşte varianta aleasă, dar cred că puţini sunt gata să facă o astfel de modificare, mai ales că toate partiturile muzicale: atât bizantine, cât şi corale, au varianta „Cu vrednicie şi cu dreptate” + adaosul „este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de-o-fiinţă şi nedespărţite”. Credeţi că este chiar atât de greşită varianta devenită tradiţională în spaţiul românesc? Ce soluţii de compromis s-ar putea găsi?

Răspuns: În primul rând vă mulţumesc pentru această întrebare. Sunt gata să răspund şi la alte întrebări legate de „Liturghierul Misionar”, fiind absolut conştient că unele modificări ar putea fi neînţelese, iar altele ar putea fi încă revizuite sau perfectate.

  1. Înainte de a răspunde concret la întrebarea Dvs, voi reda mai întâi comentariul scris în carte, la pp. 288-290:

Ierom. Dimitrie Ivasco – NU CRED ÎN MOŞ CRĂCIUN

A-L pune pe Hristos și Nașterea Lui pe un loc secundar în viața noastră e identic cu a nu-L pune pe nici un loc . Pentru că ceea ce nu-i la locul lui, nu-i unde se cuvine.

Povestea lui Moș Crăciun e o poveste inventată. Nu de foarte mult timp. Însă Naștere lui Hristos este Adevărată. De peste 2000 de ani se propovăduiește acest adevăr. În ultimul timp asta cam deranjează. Omul inventează…, iar Dumnezeu proniază.

Nu avem nevoie pentru copii de povestea ireală a lui Moș Crăciun, care se suprapune cu întâietate Nașterii Mântuitorului lumii – Iisus Hristos (ca atunci când cresc copii să le frângeți inima cu adevărul despre acest “moș” și rolul lui cel mofturos), pentru a deveni mai buni.

Adevărul lui Hristos ne va face mai buni pe fiecare dintre noi.

De ce e lupta asta așa de mare pentru a nu mai fi cunoscut Hristos, ci uitat…, abandonat?!?

Personal nu am fost crescut cu o asemenea poveste a “moșului” și le mulțumesc pentru asta părinților mei. Mai ales mamei care din pruncie îmi vorbea doar de Domnul Iisus Hristos și de tot ceea ce a făcut El pentru noi toți.

DUHOVNICIE ŞI PSIHOTERAPIE – Ierom. Athanasie Ulea, medic psihiatru

Premize

Biserica este considerată pe drept cuvânt a fi spital duhovnicesc, locul unde omul își află mântuirea, și implicit sănătatea deplină. Această o arată însăși activitatea Mântuitorului, Care a vindecat toată boala și neputința în popor (Mt. 4,23; 9,35), dar și întreaga activitate a Bisericii, care a căutat salvarea integrală a omului, din nevoi și din necazuri.

Cu timpul, oamenii s-au îndepărtat încet dar profund de adevărata revelație a lui Dumnezeu, și „bisericile” au pierdut din capacitatea lor de a aduce măcar alinare, dacă nu vindecare. În acest context de înstrăinare a omului și de însingurare a lui în lumea aceasta, psihoterapia apare ca o încercare de suplinire a acestui gol lăsat de absența Bisericii, respectiv de alungarea ei din societate[1]. Însă chiar dacă nu își mai recunosc rădăcinile, metodele psihologice au multe în comun cu metodele de vindecare duhovnicească, cunoscute în Biserică de mii de ani.

Ne propunem în continuare să schițăm câteva asemănări și deosebiri dintre cele două practici de vindecare sufletească.

Paternitatea duhovnicească

Legătura dintre povățuitor și fiul duhovnicesc este firul legăturii neîntrerupte a filiației care izvorăște din veșnicie și prin care curge harul dumnezeiesc, prin care ne ridicăm la adevărata noastră natură, de dumnezei prin har. În viața duhovnicească se spune de multe ori că cea mai importantă virtute este ascultarea[2]. Acest cuvânt nu este sinonim cu o supunere oarbă, ci se referă mai degrabă la o predare a conducerii sinelui către părintele duhovnicesc, care poate conduce la ceea ce el însuși a devenit, care îl poate crește la îndumnezeire[3]. Din acest motiv se vorbește în Tradiția Bisericii „mai degrabă de paternitate duhovnicească, decât de îndrumare spirituală”[4].

Acesta este modelul Sfintei Treimi: Fiul ascultă și face doar ceea ce vede în Duhul la Tatăl. Logica Treimii, adică logica iubirii, presupune unirea desăvârșită a celor trei persoane diferite, cu trei tipuri de relații diferite. Unitatea de natură manifestată în trei persoane înseamnă unitatea iubirii manifestate în trei tipuri de relație[5].

Înțelegând relațional cuvintele Sfântului Apostol Ioan (1 Ioan 5,7-8), dacă trei mărturisim în cer, trei mărturisim și pe pământ: tatăl, mama și copilul. Această treime de persoane trăiesc de asemenea aceeași iubire, manifestată prin trei tipuri de relație. Doar în cadrul familiar, care ar trebui să reflecte Treimea, omul își poate găsi mântuirea. Dar desigur, familia este doar o imagine efemeră a Treimii, căci ea va fi unită cu Dumnezeu în veșnicie. În lumea monahală, familia spirituală este reflectată de părintele cu fiul duhovnicesc și Duhul Sfânt. Doar în acest cadru familiar poate avea loc nașterea duhovnicească. De aceea mântuirea nu poate fi concepută decât în familie, acolo unde iubire rodnică aduce viața. Sihastrul și nebunul pentru Hristos sunt cazuri speciale de viețuire, căci doar după ce aceste persoane au ajuns la desăvârșire, au fost chemate la această viețuire direct de către Dumnezeu[6].În mod practic, relația părinte – fiu duhovnicesc în Duhul Sfânt este cel mai important lucru în viețuirea creștină și care reflectă cel mai fidel unimea iubirii și treimea manifestării ei.

Așa cum Fiul învață și face doar ceea ce a văzut la Tatăl, iar Duhul nu dă decât din cele ale Fiului, la fel și în familie copilul își imită părinții și devine conștient sau mai mult inconștient ca ei. În mod aproape inevitabil, în mod natural, copilul devin asemenea părinților, mai devreme sau mai târziu vor arata sau se vor confrunta cu patimile și lipsurile părinților. Tot la fel, și fiul duhovnicesc crește în viața duhovnicească prin ceea ce aude, vede și mai ales trăiește la părintele lui. Acesta este motivul pentru care Maica Domnului este atât de iubită de creștini, ea fiind simbolul și modelul nașterii și creșterii lui Dumnezeu în om.

LITURGHIERUL MISIONAR – o abordare catehetică, pastorală şi misionară a slujbelor ortodoxe

Mânat de propriile căutări şi trăiri, precum şi de îndemnul şi încurajările mai multor preoţi şi prieteni, deja de peste 10 ani lucrez la un proiect misionar de redactare a textelor liturgice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, acum a ieşit de sub tipar prima ediţie a unui Liturghier Misionar, care este menit să-i ajute în primul rând pe preoţi, dar şi pe studenţii la teologie şi pe simplii credincioşi să înţeleagă locul şi sensul fiecărui element liturgic din slujbele Vecerniei, Utreniei şi a Liturghiei. O asemenea abordare a slujbelor ortodoxe există deja de mai mult timp în diaspora ortodoxă şi aceasta nu este nici pe departe o inovaţie sau o trădare a Tradiţiei Bisericii, ci o înţelegere a priorităţii „duhului” faţă de „literă”, şi o ştergere a prafului sau a fumului (deja alergic) ce s-a depus peste textele liturgice. Conform hotărârilor Sinodului VII Ecumenic, dacă chipul unei icoane nu mai este clar şi nici nu poate fi restaurat, acea icoană trebuie scoasă din uzul liturgic, pentru că nu-şi mai împlineşte rostul iniţial; în cel mai bun caz ea devine piesă de muzeu. O abordare asemănătoare Biserica a avut-o şi faţă de slujbe şi textele liturgice, deşi, întotdeauna au existat oameni care consideră că şi icoanele, şi slujbele, chiar dacă nu mai sunt înţelese şi desluşibile, trebuie lăsate neatinse, deşi însăşi această neatingere nu înseamnă conservare, ci ignoranţă, care lasă să se adune şi mai mult praf sau fum… Deci eu nu am făcut altceva decât să şterg praful şi să restaurez chipul unor elemente liturgice devenite neclare sau lipsite de sensul lor primar.

Principiile de lucru la Liturghierul Misionar au fost enunţate şi în Introducerea acestei cărţi, pe care o redăm mai jos:

(NE)LĂMURIRI LITURGICE: cădirea de la Heruvic

Iniţiez o rubrică cu întrebări şi răspunsuri liturgice, al cărei titlul a fost inspirat din cartea părintelui prof. Alexandru Mihăilă, „(Ne)Lămuriri din Vechiul Testament”. Aici voi încerca să formulez răspunsuri elaborate la întrebările liturgice care-mi parvin pe email şi al căror răspuns cred că este de interes public.

Întrebare: Am observat că la greci şi români, cădirea de la Heruvic este săvârşită de către protos, pe când la ruşi – de către diacon. Care practică este mai veche şi mai corectă?

Răspuns: Întrebarea pare destul de simplă, dar, în realitate, problema este destul de complexă. Deşi nu este atât de greu să descoperim care practică este mai veche şi care este mai nouă, aceasta nu va însemna, în mod automat, şi un răspuns clar privind „corectitudinea” uneia sau a alteia, pentru că majoritatea subiectelor de acest gen se analizează şi se apreciază destul de subiectiv, în funcţie de obişnuinţa şi comoditatea fiecăruia.

Haideţi să vedem ce prevede şi implică fiecare din cele două tradiţii: