Views: 1184
VECERNIA şi UTRENIA. Propuneri de text şi rânduială pentru parohii
După cum vedem din istoria rânduielilor tipiconale, cel puţin până în sec. XIII, iar în Rusia şi, probabil, şi în voievodatele româneşti, chiar până în sec. XV, au existat trei modele generale de tipic liturgic (cu mai multe variante fiecare):
- tipicul catedral – elaborat la Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol şi utilizat în majoritatea catedralelor şi parohiilor;
- tipicul monahal „studit” – elaborat de monahii din Mănăstirea Constantinopolitană „Studion” şi de alte mănăstiri din capitala bizantină şi din sudul Italiei; şi
- tipicul palestinian, numit şi „savait” – influenţat de rânduielile liturgice de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim şi de rânduielile monahale din Egipt şi Palestina, în special de la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit.
În sec. XIII s-a generalizat o sinteză dintre tipicul monahal „studit” şi cel „savait”, modelul catedral de slujbă fiind abandonat mai întâi în Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol (după anul 1261), apoi şi în parohii. Doar rugăciunile preotului, care altă dată însoţeau cântarea antifoanelor Vecerniei şi Utreniei, au fost preluate şi rânduite spre citire în taină, toate laolaltă, în timpul Psalmului 103 şi, respectiv, în timpul celor 6 Psalmi.
Views: 2249
Icoana jertfei de bunăvoie a Domnului
Teologia ortodoxă nu pare a fi deloc preocupată de detaliile tehnice ale răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Nu găsim această preocupare nici în scrierile patristice şi nici în iconografia veche creştină. Cred că primii care s-au preocupat de aceste detalii tehnice au fost neoprotestanţii americani şi diferiţi regizori mai mult sau mai puţin religioşi, care şi-au propus ecranizarea patimilor Domnului. Aceştia, fie printr-o intuiţie aproape identică, fie prin imitaţia primelor ecranizări, arată că Iisus a fost ţintuit pe cruce în timp ce lemnul era la pământ, apoi cu ajutorul unor funii crucea a fost ridicată şi fixată în poziţie verticală. Această variantă de interpretare pare destul de plauzibilă, din moment ce condamnaţii nu erau răstigniţi pe careva cruci permanent înfipte în vreun loc de executare, ci fiecare condamnat îşi ducea singur crucea spre locul său de executare, apoi crucea era dată jos cu tot cu cadavru, după care acesta era scos şi îngropat, iar crucea era aruncată sau arsă.
Views: 1986
Părintele Sorin Mihalache – DESPRE ATENŢIE. Obligatoriu pentru omul contemporan!
Conferinţă susţinută la Biserica "Talpalari" din Iaşi – 23-11-2012
Views: 1632
Hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse despre duhovnici şi unele abuzuri în Taina Spovedaniei
Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 decembrie 1998,
despre cazurile tot mai des întâlnite în ultima vreme de rea folosire de către
unii duhovnici a puterii de a lega de a dezlega
Hotărâm:
-
Având în vedere tot mai desele reclamaţii ale mirenilor privind acţiunile neîntemeiate canonic ale unor păstori de suflete, a aduce la cunoştinţă preoţilor care duc slujirea duhovniciei despre neacceptarea constrângerii sau convingerii păstoriţilor, împotriva voinţei lor, la următoarele acţiuni sau hotărâri:
– primirea monahismului,
– îndeplinirea unei oarecare ascultări / slujiri bisericeşti,
– acordarea unor donaţii,
– căsătoria,
– divorţul sau respingerea căsătoriei (cu excepţia cazurilor când acea persoană nu se poate căsători din motive canonice),
– respingerea relaţiilor conjugale în familie,
– neacceptarea serviciul militar,
– neacceptarea de a merge la vot sau respingerea altor obligaţii cetăţeneşti,
– neacceptarea ajutorului medical,
– neacceptarea primirii educaţiei şcolare,
– angajarea la muncă sau schimbarea locului de muncă,
– schimbarea locului de trai.
Views: 4005
Ce mai scrie prin „Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)
După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX).
Views: 3640
Despre „Vieţile Sfinţilor” şi istoria Bisericii în Palestina şi Bizanţ în sec. V-VI
Cu acordul şi bunăvoinţa editorului, propunem spre lectură şi discuţii studiul introductiv la cartea: Chiril de Schitopolis, "Vieţile pustnicilor Palestinei", apărută la Editura Sfântul Nectarie (Arad 2013), în traducerea ieromonahului Agapie Corbu.
Views: 1202
PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE. IMPORTANŢA ÎNTREITEI AFUNDĂRI LA BOTEZ
Recent, Patriarhia Română a editat cartea numită: „PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE” (78 pagini – Bucureşti, 2014). În mod normal, rânduielile acestei cărţi trebuie să facă parte din Molitfelnicul Mare, dar publicarea lor separată este poate chiar mai potrivită, doar că s-a lăsat prea mult aşteptată, generând diferite acuzaţii şi suspiciuni conspiraţioniste.
În general, pot spune că mi-a plăcut atât cartea, cât şi metodele de lucru. Fără îndoială, vechile rânduieli de primire la Ortodoxie aveau nevoie de o revizuire şi adaptare. A edita cărţi de cult nu înseamnă doar a traduce texte vechi, dintre care unele aproape „moarte”, ci înseamnă, în primul rând, să oferi ceva viu, conform cu dogmele şi normele canonice, dar şi cu mentalitatea timpului, care la vechii greci era una poetică şi retorică, iar la omul contemporan e tot mai pragmatică şi mai concisă. Or, textul este destinat omului de astăzi, care trebuie să înţeleagă mesajul şi „ethosul” Bisericii, mai ales când e vorba de primii paşi în Biserica Ortodoxă. Toate blestemele pe care le conţineau vechile rânduieli nu aveau nici o justificare teologică, ba chiar erau anti-evanghelice şi pline de răutate. Oare nu era ridicol că, noul-intrat în Biserica Ortodoxă, după ce a fost învăţat de baptişti (sau de alţi eterodocşi) că Hristos a zis să nu blestemăm (Matei 5:44), îşi începea „trăirea ortodoxă” cu blesteme şi „înjurături binecuvântate”? Mă bucur că s-au scos toate astea…
Views: 6186
300 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni
Creatorul unei epoci distincte, atât pe linie politică dar şi bisericească, Constantin Brâncoveanu reprezintă un punct luminos în şirul voievozilor români. Un important punct de reper al domniei sale a fost acela al practicării unei diplomaţii de excepţie, precum şi accentul deosebit pus pe stabilirea relaţiilor personale cu marii conducători ai perioadei sale. Având rădăcini voievodale, tânărul Constantin era boier după tată din spiţa lui Matei Basarab. Născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, din fostul judeţ Romanaţi, şi rămas orfan de tată la numai un an din viaţă, a fost crescut de mama sa în casele părinteşti din Bucureşti, din apropierea Curţii Domneşti. Rămâne singurul fiu în urma morţii celor doi fraţi ai lui şi, totodată, devine moştenitorul întregii averi părinteşti.
Views: 541