Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: aghiografie

Despre vieţile şi sărbătorile Sfinţilor Cosma şi Damian

Calendarul Bisericii Ortodoxe menţionează trei pomeniri diferite ale Sfinţilor [doctori] fără de arginţi Cosma şi Damian: 17 octombrie – „cei din Arabia”, 1 noiembrie – „cei din Asia” şi 1 iulie – „cei din Roma”. Încă de prin sec. VI s-a generalizat tradiţia că ar fi vorba de trei perechi diferite de fraţi medici, care au trăit în locuri şi timpuri diferite, dar care, în mod surprinzător, aveau aceleași nume, menționate de fiecare dată în aceeași ordine: Cosma şi Damian. Cercetările moderne însă înclină spre ideea că ar fi existat o singură pereche de fraţi medici cu aceste nume, al căror cult s-a dezvoltat în baza diferitelor tradiţii aghiografice, având în cele din urmă şi date diferite de prăznuire, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor Sfinţi ai Bisericii. 

Ce mai scrie prin “Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

12.06_sv_nikolaj_arij

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX).