Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Dr. Eugenia Constantinou – “Mai periculos decât Covid-19”

În articolul său din 25 mai 2020, “A Note on the Common Communion Spoon(vezi şi traducerea românească), Pr. Alkiviadis Calivas a încercat să ofere unele justificări pentru eliminarea utilizării linguriței comune pentru Sfânta Împărtășanie. Ceea ce el a prezentat în cele din urmă au fost valorile lumii sau cugetarea creștinismului occidental sub mantia teologiei ortodoxe.

Ortodoxia a fost întotdeauna flexibilă, dar a fost, de asemenea, fără compromisuri în anumite domenii, inclusiv credința noastră de bază despre Cuminecare și phronema (cugetarea/conştiinţa) noastră ortodoxă, gândirea noastră, care este diferită de toate celelalte grupuri creștine. Au fost utilizate în articol exemple izolate de practici istorice din trecut și argumente raționale pentru a justifica eliminarea linguriței comune de împărtășire. Însă aceleași tipuri de argumente pot fi folosite pentru a justifica sau raționaliza practic eliminarea fiecărei practici tradiționale și fiecărei poziții morale a Bisericii. Există o amenințare mai mare decât Covid-19: subminarea convingerilor noastre și deteriorarea credinței. De ceea ce avem nevoie de la ierarhii noștri și preoții noștri în acest moment este mai degrabă îndrumarea duhovnicească, în loc să prezentăm argumente logice care se predau „robiei cugetării noastre omenești”, după cum afirmă rugăciunea de împărtășire către Născătoarea de Dumnezeu.

Pr. Prof. Alkiviadis Calivas – Însemnare pe marginea linguriței comune pentru împărtăşire

* Pr. Alkiviadis C. Calivas – Profesor Emerit de Liturgică la Seminarul Teologic „Sfânta Cruce”, Brookline, MA

Lingurițele liturgice au existat cel puțin din secolele șase, șapte.[1] Dar asta nu înseamnă că au ele au fost folosite pentru împărtășanie. De fapt, canonul 101 de la Sinodul Quinisext (691-692) interzice folosirea oricărui recipient pentru primirea Sântului Trup, altceva decât mâna.[2] Canonul spune: „Așa că, dacă cineva dorește să se împărtășească cu Preacuratul Trupul în timpul slujbei… să-și pună palmele cruciş (una peste alta – n.trad.) și, astfel, să se apropie, pentru a primi împărtășirea harului… Pentru că nimeni nu este binevenit, dintre cei care fac anumite recipiente din aur sau orice alt material din care să împărtășească, în locul mâinilor pentru primirea dumnezeiescului har.”[3]

Înainte de secolele XI-XII, toată lumea, clericii și mirenii deopotrivă, primeau Sfintele Daruri separat, așa precum face clerul în zilele noastre. Când oamenii se apropiau, își întindeau mâinile, dreapta peste stânga, cu palmele deschise, peste care preotul așeza o părticică din Pâinea sfântă. După consumarea Pâinii, celor care se împărtășeau li se oferea Potirul de către diacon.[4]

Primele dovezi clare pentru folosirea lingurițelor de împărtășanie au apărut în secolele XI și XII. După cum aflăm din însemnările canonistului Theodore Balsamon (+ cca. 1195), pe la jumătatea secolului al XII-lea, lingurița comună a devenit normă stabilită în multe locuri. Comentând canonul 101 al Sinodului Quinisext, el se plângea că modul tradițional de distribuire a Sfintei Împărtășanei fusese abandonat în unele zone.[5]

Pr. Vasile Tudora – Împărtăşirea pe timp de pandemie

Pandemia, care a reușit să înghită întreaga lume în minusculul său pântece viral, a stârnit în același timp o discuție aprinsă în Biserica Ortodoxă cu privire la modul de împărtășire al credincioșilor cu sfintele taine. Sub presiunea crescândă a guvernelor seculare și a științei medicale atee, care încearcă, pe alocuri, să schimbe tradiția seculară a împărtășirii cu o singură linguriță, Biserica încearcă să dea un răspuns bun acestei noi provocări.

Ca să fim lămuriți de la început, nu voi dezbate în nici un fel metodele de împărtășire ale credincioșilor deoarece , cred cu tărie, nu aici stă problema în cele din urmă. Dacă studiem bine lucrurile, chiar și lingurița tradițională a fost o noutate acum vreo zece secole în urmă. Dar trebuie să punctăm cu fermitate că doar Biserica cea Una, Sfântă și Sobornicească poate decide cum și în ce fel se poate face acest lucru. Biserica nu ia hotărâri ca urmare a presiunii exterioare a puterilor seculare, nici pentru că ar dori să prelungească, cu orice preț spiritual, viața actuală, ci Biserica decide doar din punctul de vedere al vieții veșnice a credincioșilor în Împărăție. Dacă trebuie schimbat ceva sau nu, Biserica va hotărî, cu autoritatea ei sinodală, și noi vom face ascultare. Aceasta este calea ortodoxiei. Mai mult, trebuie sa recunoaștem și faptul că, orice nouă metodă am inventa, până la urma, va fi respinsă de scrutinul din ce în ce mai sever și mai despotic al științelor și guvernelor secularizate.

Împărtăşirea ca martiriu. Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!

„Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?
Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte,
sau primejdia, sau sabia?”
(Romani 8:33,35)

“De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece,
cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător,
ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare,
neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare,
iar cele ce nu se văd sunt veşnice.” (II Corinteni 4:16-18)

În Biblioteca Patriarhiei Ierusalimului există un manuscris liturgic pe pergament, cu numărul „Stavrou 109”, care conţine textul Liturghiilor Sf. Vasile şi a Sf. Ioan, însoţit de mai multe miniaturi, menite să exprime tâlcuirea simbolică a momentelor liturgice pe care le însoţesc. Sulul, aşa cum constată editorul manuscrisului (A. Papadopoulos-Kerameys, Peterburg 1897),  a fost scris pentru Biserica „Sf. Gheorghe” din Constantinopol, între anii 1092 şi 1118, iar comentariile iconografice corespund tâlcuirii din aceeași perioadă (sec. XI) a lui Teodor de Andida.

În mod deosebit mi-a atras atenţia miniatura care constituie incipitul rugăciunii „Ţie Stăpâne…” dinainte de rugăciunea „Tatăl nostru”, acolo unde preotul se roagă pentru împărtăşirea cu vrednicie, iar nu spre certare sau spre osândă. Manuscrisul prezintă aici vedenia Sf. Petru al Alexandriei şi decapitarea lui în anul 311 – scenă care, mai ales începând cu sec. XIV, se va picta foarte mult în altarele ortodoxe.

Să vedem mai întâi cum Sf. Petru însuşi povesteşte vedenia pe care a avut-o pe când era în închisoare, înainte de a fi împărtășit, apoi martirizat:

Robert Taft – Lingurițele bizantine de împărtășire: o analiză a dovezilor

Pe internet circulă traducerea românească (anonimă!) a studiului lui Robert F. Taft, Lingurițele bizantine de împărtășire: o analiză a dovezilor.

Mai ales în aceste vremuri speciale, studiul lui Taft, la care am făcut şi eu trimitere în articolul meu despre linguriţă, este important, dar el totuşi nu oferă soluţii. Soluţiile trebuie să le ofere Sfântul Sinod, după o consultare a mai multor categorii de specialişti.