Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Etichetă: Biserică

Despre cultul ortodox şi despre adevărata închinare


Prin intermediul unui pastor baptist am primit următoarea întrebare, care provine, probabil, de la un credincios tot baptist. Pastorul a considerat că la astfel de întrebări ar fi bine să răspundă un preot ortodox şi această atitudine este una lăudabilă, întrucât tematica ei vizează cultul ortodox, despre care ar fi corect să răspundă doar un practicant şi chiar slujitor al acestuia. Iată deci întrebarea:

Cum are loc închinarea în locaşurile cultului ortodox; se pare ca ortodocşii au mixat închinarea din Vechiul Testament (construcţia edificiului, hainele preoţesti, candela) cu Noul Testament? Care este sensul? Cum se închină un creştin în Biserica Ortodoxă?

Întrebarea este foarte complexă şi necesită un răspuns pe măsură, mai ales că despre asta s-au scris zeci de cărţi şi studii. Eu voi încerca să sistematizez nişte idei de bază (reieşind strict din întrebare), pe care le voi prezenta în câteva puncte.

Biserica şi politica. Poziţie oficială a Bisericii Ruse


 

Extras din

"Fundamentele concepţiei sociale a
Bisericii Ortodoxe Ruse"

Document elaborat şi aprobat de

Soborul arhieresc jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse
Moscova, 13-16 august 2000

 

 Capitolul V: Biserica şi politica

Revelaţia divină. Scriptura şi Tradiţia. Raportul dintre ele

Observaţii generale privind acest subiect Începând cu Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (care pe nedrept este uitată în ultima vreme), majoritatea tratatelor de Dogmatică şi Catehisme (culmea, chiar şi al Sf. Petru Movilă) nu conţin o astfel de temă despre "Revelaţie". Iar dacă o conţin, nici pomină de împărţirea romano-catolică destul de târzie în "revelaţie naturală" şi "revelaţie supranaturală" – înseşi noţiunile fiind străine Teologiei Ortodoxe. Am mai observat că doar câteva manuale româneşti din tot spaţiul ortodox, conţin şi "consfinţesc" aceste noţiuni. Din păcate, şi admirabilul pr. prof. Dumitru Stăniloae menţine aceeaşi împărţire, chiar dacă ( şi asta e partea bună a lucrurilor) îmbogăţeşte schemele scolastice cu mai mult duh ortodox. În acest sens, Stăniloae face un salt mare, dar nu depăşeşte problema. Nici nu avea cum, dacă ne uităm atent ce surse foloseşte cel mai mult…

Ne-am bucurat însă foarte mult că în primul volum al Dogmaticii lui Nikos Matsoukas, intitulat "Introducere în gnoseologia teologică"[1], există un adevărat tratat pe marginea acestei probleme în care se demonstrează clar netemeinicia unei astfel de împărţiri şi originea ei în polemica catolico-protestantă neterminată nici astăzi. În cele din urmă, văzând că chiar şi ruşii, care în ultima vreme au cochetat destul de mult cu "teologia" romano-catolică, tot nu au o astfel de împărţire, am hotărât ca şi noi să renunţăm la ea. Bineînţeles, lipsa acestor împărţiri nu suprimă şi conţinutul de idei care de obicei se predă la această temă, numai că el va fi altfel strucurat şi va privit prin prisma Tradiţiei Ortodoxe. Buni călăuzitori ne vor fi Sf. Ioan Damaschin, dar mai ales Sf. Maxim Mărturisitorul. Însuşi cuvântul "revelaţie" îl vom înlocui adesea cu românescul "descoperire – descoperire dumnezeiască", iar unde a fost cazul, vom folosi şi grecescul "apokálipsis" (dar bineînţeles, în sensul lui originar, şi nu în cel atribuit în prezent ).

Tot la aceste observaţii generale trebuie să menţionăm şi faptul că descoperirea dumnezeiească şi cunoaşterea omenească fac parte din acelaşi proces de întâlnire şi stabilire a comuniunii noastre cu Dumnezeu, numai că prima porneşte de la Dumnezeu şi vine spre om, iar a doua reprezintă efortul şi îndreptarea omului spre Dumnezeu. Deci e vorba de deschiderea persoanelor una spre alta, a iubirii lor. De aceea este absolut normal ca, ceea ce vom numi noi căi ale descoperirii dumnezeieşti să fie în acelaşi timp şi căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu de către om. Şi una şi alta presupun şi implică un efort şi o curăţie duhovnicească a omului, precum şi răspunsul afirmativ la chemarea sau, putem spune chiar, provocarea lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza că Revelaţia şi Teognosia (cunoaşterea lui Dumnezeu) sunt capitole destul de vaste, le vom dezvolta pe rând, în capitole separate. Trebuie însă ca tot timpul să ţinem cont de lăgătura dintre ele.