Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Categorie: Istorie şi actualitate

Icoana jertfei de bunăvoie a Domnului

christ081Teologia ortodoxă nu pare a fi deloc preocupată de detaliile tehnice ale răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Nu găsim această preocupare nici în scrierile patristice şi nici în iconografia veche creştină. Cred că primii care s-au preocupat de aceste detalii tehnice au fost neoprotestanţii americani şi diferiţi regizori mai mult sau mai puţin religioşi, care şi-au propus ecranizarea patimilor Domnului. Aceştia, fie printr-o intuiţie aproape identică, fie prin imitaţia primelor ecranizări, arată că Iisus a fost ţintuit pe cruce în timp ce lemnul era la pământ, apoi cu ajutorul unor funii crucea a fost ridicată şi fixată în poziţie verticală. Această variantă de interpretare pare destul de plauzibilă, din moment ce condamnaţii nu erau răstigniţi pe careva cruci permanent înfipte în vreun loc de executare, ci fiecare condamnat îşi ducea singur crucea spre locul său de executare, apoi crucea era dată jos cu tot cu cadavru, după care acesta era scos şi îngropat, iar crucea era aruncată sau arsă. 

Ce mai scrie prin “Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

12.06_sv_nikolaj_arij

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

300 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni

Icoana-Sfintilor-Brancoveni

Creatorul unei epoci distincte, atât pe linie politică dar şi bisericească, Constantin Brâncoveanu reprezintă un punct luminos în şirul voievozilor români. Un important punct de reper al domniei sale a fost acela al practicării unei diplomaţii de excepţie, precum şi accentul deosebit pus pe stabilirea relaţiilor personale cu marii conducători ai perioadei sale. Având rădăcini voievodale, tânărul Constantin era boier după tată din spiţa lui Matei Basarab. Născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, din fostul judeţ Romanaţi, şi rămas orfan de tată la numai un an din viaţă, a fost crescut de mama sa în casele părinteşti din Bucureşti, din apropierea Curţii Domneşti. Rămâne singurul fiu în urma morţii celor doi fraţi ai lui şi, totodată, devine moştenitorul întregii averi părinteşti. 

Curiozităţi canonice despre diaconi şi monahi

SfStefan

Multe lucruri interesante întâlnim prin Canoanele Bisericii. Recitind recent Canoanele Sinodului Trulan, numit şi „Qunisext” (Constantinopol – anul 692), două lucruri mi-au sărit în ochi:

I.       Canonul 16 Trulan, tâlcuind textul de la Fapte 6:1-6 şi aducând în sprijin comentariile Sf. Ioan Gură de Aur, spune foarte clar: „noi, potrivind cugetul părinţilor la spusa apostolică, am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbaţii care slujeau tainelor, ci despre servirea la trebuinţele meselor”. Mai jos Părinţii de la Sinod adaugă: „cei şapte diaconi nu trebuie socotiţi ca slujitori la taine, ci lor li s-a încredinţat purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti ale celor adunaţi atunci”

Când (nu) se poate săvârşi Cununia

impartasire-miri

Deşi am atins acest subiect şi în studiul istorico-liturgic asupra slujbei Cununiei, problema zilelor în care (nu) se săvârşesc Cununii rămâne valabilă.

După cum se ştie, Cununia nu poate fi săvârşită în zilele şi perioadele de post [deşi Canonul 52 Laodiceea vorbeşte doar despre Patruzecime], dar nici atunci când Biserica este în zile sau perioade festive, cum ar fi: ajunul şi zilele Praznicelor Împărăteşti, Săptămâna Luminată [cf. Canonul 66 Trulan] şi perioada dintre Naşterea şi Botezul Domnului (prin analogie cu Săptămâna Luminată).

Bineînţeles, cea mai indicată zi pentru săvârşirea Cununiei este duminica, când mirii au şi posibilitatea de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. În privinţa celorlalte zile ale săptămânii există abordări diferite în sânul Bisericilor Autocefale, iar situaţia din Republica Moldova este de-a dreptul delicată, căci pe teritoriul ei se întâlnesc două mari tradiţii liturgice: cea rusă şi cea română. Nu de puţine ori, criticile că „ruşii cunună vinerea” sau că „românii cunună sâmbăta” i-au făcut pe unii tineri să se îndoiască de validitatea Cununiei, iar eventualul divorţ, aşa cum uneori este „tâlcuit de preoţi din tabăra adversă”, este  pus pe seama faptului că nu au fost cununaţi „în ziua în care trebuia”. 

Sf. Grigorie Teologul despre episcopii din timpul său…

1330536059_gregory2În mod clar istoria Bisericii nu a avut niciodată „secole de aur” şi nici „perioade de glorie”. Tot timpul au fost şi ierarhi vrednici, dar şi foarte mulţi episcopi sau patriarhi pe care nu-i puteai numi nicidecum „urmaşi ai apostolilor”. La fel era şi cu mirenii şi chiar cu călugării (dacă ne gândim că toate hotărârile sinodale din secolele V-VIII vorbesc de călugări doar de rău). Tocmai de aceea noi ne orientăm doar spre sfinţi, iar „paginile negre”, fără a fi băgate sub preş, rămân uitate tocmai pentru că ele nu fac partea din „memoria Bisericii”, ci din memoria a ceea ce este în afara Bisericii sau chiar împotriva ei. Dar astfel de „pagini negre” cu siguranţă au existat şi vor exista. Recursul la unele dintre ele ne este de folos, chiar dacă aflăm şi lucruri de care nici nu ne închipuiam…

Toate acestea nu trebuie să ne smintească, ci şi mai mult să ne întărească căci, necătând la faptul că Biserica a avut foarte puţini teologi şi ierarhi adevăraţi, ea rezistă până astăzi şi chiar se întăreşte. Dacă viaţa ei ar depinde numai de ierarhi, Biserica demult nu mai exista. Iar faptul că Biserica există până astăzi, indiferent cât de mult o distrug ierarhii ei(!), nu înseamnă că Duhul Sfânt lucrează prin toţi laolaltă, indiferent cum sunt ei, ci că Duhul Sfânt lucrează în Biserică şi le dă şansa tuturor celor din Biserică, indiferent de slujirea lor, să se facă părtaşi harului Său mântuitor. Bineînţeles avem ierarhi şi preoţi buni şi foarte buni, chiar dacă ei sunt unul la zece sau douăzeci. Dar eu zic că rata nu chiar atât de rea…

Bineînțeles, slujirea de episcop (din greacă: „supraveghetor”) este în primul rând una învăţătorească, aşa cum arată foarte clar slujba hirotoniei în episcop. Ai noştri însă sunt cneji, boieri, vlădici/stăpâni, administratori, constructori, agenţi fiscali, uneori slujitori şi asistenţi sociali şi foarte rar învăţători. Luxul veşmintelor şi fastul slujbelor lor sunt într-o vădită contradicţie cu Evanghelia, dar toată lumea tace, fără să se poată sustrage de la contribuţia pentru traiul tot mai aristocratic al episcopilor şi ai suitei lor. Sunt însă şi preoţi care trăiesc foarte greu, dar pe care nimeni nu-i crede, căci lumea de rând îşi închipuie că preoţii ştiu să se împartă între ei… 

Biserica Ortodoxă a Poloniei revine la calendarul vechi iulian

catedrala-varsovia

La data de 18 martie 2014, în reşedinţa Mitropoliei Varşoviei şi a toată Polonia, sub preşedinţia ÎPS Sava, a avut loc şedinţa Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Printre multiplele subiecte discutate la această şedinţă s-a aflat şi problema calendarului, şi cea a traducerii textelor liturgice în limba poloneză. Soborul a hotărât: 

Marele Sinod Panortodox (anul 2016?) şi problemele legate de convocarea şi desfăşurarea lui

sinaxa3

În perioada 6-9 martie 2014, la iniţiativa patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, în catedrala Sf. Gheorghe din Istanbul (cartierul Fanar), a avut loc Sinaxa întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale [(1) Patriarhia Constantinopolului, (2) Patriarhia Alexandriei, (3) Patriarhia Antiohiei, (4) Patriarhia Ierusalimului, (5) Patriarhia Moscovei, (6) Patriarhia Serbiei, (7) Patriarhia Română, (8) Patriarhia Bulgară, (9) Patriarhia Georgiei, Bisericile Autocefale ale (10) Ciprului, (11) Greciei, (12) Poloniei şi (13) Albaniei]. Întrunirea a avut drept scop discutarea problemelor organizatorice legate de convocarea Marelui Sinod Panortodox, despre a cărui necesitate se vorbeşte de mai bine de jumătate de secol. 

Prof. Luigi Martino – Recunoaşterea anatomică şi studiul antropometric al relicvelor osoase ale Sf. Nicolae din Bari

cripta-bari

Cripta din bazilica Sf. Nicolae – o întâlnire subterană între Orient şi Occident.

Recunoaşterea anatomică şi studiul antropometric al relicvelor osoase ale Sf. Nicolae din Bari

(referat al prof. Luigi Martino, profesor de anatomie umană la Universitatea din Bari.
Buletinul Sf. Nicolae, ediție specială, aprilie–decembrie 1957)

În noaptea de 5/6 mai 1953 s-a realizat, în prezenţa unei Comisii Pontificale speciale, prezidată de Excelenţa Sa Monseniorul Enrico Nicodemo, arhiepiscop de Bari, recunoaşterea canonică a rămăşiţelor de schelet aflate în mormântul Sf. Nicolae, situate sub altarul principal al criptei din Bazilica Sf. Nicolae din Bari. Recunoașterea a constituit un eveniment absolut excepțional, dat fiind faptul că timp de 866 de ani, nimeni nu a putut atinge, nici vedea oasele sfântului nostru taumaturg; de altfel nici Biserica nu ar fi luat decizia de a trece la recunoașterea scheletului aflat în acest mormânt, dacă nu ar fi fost vorba de lucrări urgente de restaurare şi consolidare a bisericii, care se impuneau cu indispensabilitate, mai ales la unii pereţi şi chiar la podeaua criptei. Mutarea temporară a lespezilor foarte grele care acopereau mormântul a îngăduit descoperirea şi examenul direct şi complex al rămăşiţelor osoase, care în 1089 fuseseră așezate chiar de Papa Urban al II-lea în adâncul nişei monolitice din mormânt.