Despre înmormântarea şi pomenirea celor incineraţi

Mai mulţi clerici ai Bisericii Ortodoxe Române, în special din diaspora, mă întreabă care este poziția Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la incinerare (cremare) şi dacă cei incineraţi sunt prohodiţi şi pomeniţi la slujbele Bisericii. Întrebarea vine în contextul în care Biserica Ortodoxă Română refuză apriori înmormântarea şi pomenirea celor incinerați, amenințând cu caterisirea pe preoţii care îndrăznesc să încalce aceste prevederi. Bineînţeles, această „rigiditate” creează destule probleme în mediul eterodox, unde ortodocșii nu au propriile cimitire sau agenții funerare, iar romano-catolicii şi protestanții au adoptat o viziune destul de liberală privind incinerarea.

Fără îndoială, incinerarea nu este o practică biblică (iudeo-creştină). Uneori aceasta devine o necesitate practică, când trupul a fost găsit într-o stare avansată de putrefacție sau a fost dezmembrat ca urmare a unui incident de proporții (explozie, accident, incendiu etc.). Cel mai des însă, incinerarea este dorită şi cerută de rudele celui adormit sau este menționată în testamentul (scris sau verbal) defunctului, ca o manifestare conştientă sau inconştientă a mentalității „post-creştine”, influențată fie de alte religii mai mult sau mai puţin exotice, fie de ateismul, neognosticismul sau ocultismul progresismului modern, care foloseşte pretexte de genul: „mai ieftin”, „mai ecologic”, mai comod/practic” etc.

În cele ce urmează voi încerca să sistematizez hotărârile Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din 5 mai 2015 (Jurnalul 30), cu unele completări şi precizări personale, dar fără ca prin aceasta să-i îndemn pe clericii Patriarhiei Române să neglijeze hotărârile Sinodului Bisericii Ortodoxe Române (din anii 1928, 1933 şi 2012) sau să mă pronunț asupra corectitudinii unei sau altei hotărâri. Voi prezenta cum este văzută această problemă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, care în URSS era obligat să accepte incinerarea (promovată intens de regimul comunist ateu, mai ales în marile oraşe), dar în prezent şi-a concretizat poziția teologică cu privire la acest subiect, ținând seama şi de părerile sau hotărârile altor Biserici locale. Iată care ar fi acestea:

• Tradiţia înmormântării trupului celui adormit se bazează pe învățătura biblică privind crearea omului din pământ şi întoarcerea lui „în cele din care a fost luat” (Facere 3:19; Eclesiast 12:7), dar şi conștiința că trupul omului este „templu al Duhului Sfânt” şi „mădular al lui Hristos” (I Cor. 3:13; 6:15-19), care la a Doua Venire a Domnului va învia şi împreună cu sufletul va moșteni bucuria sau pedeapsa veșnică (Rom. 8:11; I Cor. 15:42-44, 52-54). De aceea, Biserica consideră că înmormântarea unui creștin – al cărui trup (bineînţeles, împreună cu sufletul) a fost botezat, uns cu Sfântul Mir şi împărtășit cu Trupul şi Sângele lui Hristos – rămâne regulă pentru toţi fiii Bisericii. Preoţii trebuie să le vorbească rudelor celor adormiţi despre importanța şi firescul înmormântării trupului în pământ, chiar dacă, în anumite locuri sau condiții, aceasta implică costuri suplimentare.
• În cazul în care incinerarea este impusă de autoritățile de stat sau devine necesară din motive obiective, Biserica va aborda fiecare caz în parte cu înțelegere şi îngăduință, fără ca aceasta să însemneze o acceptare generală a incinerării, care a fost şi va rămâne un fenomen nedorit şi străin nu doar Tradiției Bisericii, ci şi respectului pe care trebuie să-l avem faţă de cei dragi chiar şi după moarte. Biserica nu se îndoiește de faptul că Dumnezeu poate să învieze trupul oricărui om din orice stare sau stihie (Iez. 37:5-14; Apoc. 20:13), dar nouă nu ne este dat să hotărâm cu privire la trupul nostru sau al altora, pentru că „nu mai suntem ai noştri” (adică nu ne aparţinem nouă înşine), ci atât duhul nostru, cât şi trupul, sunt ale lui Dumnezeu (cf. I Cor. 6:18-19).
• După examinarea atentă a fiecărui caz, se poate accepta slujba de înmormântare şi pomenirea celor incinerați numai în următoarele condiții:

1. Incinerarea să fie o necesitate obiectivă, impusă de legi sau regulamente externe, dar nicidecum dorită de persoana muribundă sau de rudele acesteia;
2. Incinerarea să nu fie o manifestare a dispreţului faţă de trupul omenesc sau a necredinţei în învierea morţilor;
3. Slujba de înmormântare să se facă asupra trupului întreg, aşa cum sugerează şi textele liturgice funerare (cu excepția cazurilor când acesta nu este nicidecum posibil), iar după incinerare – la care preotul nu are voie să participe, cenușa rezultată să se îngroape în pământ. Biserica condamnă obiceiul de a păstra cenuşa în casă sau de a o împrăștia pe apă sau vânt.

De fapt, Biserica Ortodoxă Rusă a interzis prohodirea şi rugăciunea pentru cei incinerați încă în 1915 (prima dintre toate Bisericile Ortodoxe), iar structura ROCOR  [Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor] a repetat această interdicție în 1928, simultan cu Biserica Ortodoxă Română şi cea a Serbiei. În 1932 Sinodul ROCOR a venit totuși cu unele precizări şi anume:

1. Cei deja incinerați sau care în mod sigur urmează să fie incineraţi să nu fie prohodiţi cu preot, dar dacă ei înşişi nu şi-au dorit aceasta, să fie pomeniți după 40 de zile de la deces şi mai departe;
2. Preotul care merge să împărtăşească muribundul să-l întrebe pe el şi pe rude dacă nu cumva, după moarte, acesta urmează să fie incinerat şi dacă da, atunci să nu fie împărtăşit;
3. Dacă există dovezi incontestabile că incinerarea s-a făcut împotriva voinței răposatului, care era un bun creştin şi ar fi vrut să fie înmormântat după Tradiţia Bisericii, dar rudele i-au încălcat voinţa şi convingerile religioase, cu binecuvântarea episcopului, acestuia i se va face slujba de înmormântare (adaptată) – chiar şi în absența trupului sau a urnei cu cenuşă –, şi nu va fi lipsit nici de celelalte slujbe de pomenire.

Iată ce spunea patriarhul Pavle al Serbiei († 2009) în acest sens: „Dacă un creştin ortodox va fi incinerat împotriva voii sale, preotul poate săvârşi slujba de înmormântare înainte de incinerare, însă nu la crematoriu, ci în biserică, în capela mortuară sau chiar acasă. O poate săvârşi şi în faţa urnei cu cenușă sau în locul unde aceasta a fost pusă. După slujba de înmormântare, pot fi săvârşite slujbe de pomenire în zilele rânduite, iar numele răposatului poate fi pomenit la Proscomidie. Dar dacă incinerarea s-a făcut potrivit voii sale, nu se poate săvârşi nici una din aceste slujbe”.

P.S. Pentru alte detalii, vă recomand cartea lui Răzvan Brudiu, Incinerarea. Provocare misionară sau contramărturie creştină?, (Ed. Reîntregirea, Alba Iulia: 2017), pe care am consultat-o şi eu la scrierea acestui articol.