Highslide for Wordpress Plugin

botez

Monahul Damaschin Aghioritul – MEDITAŢII LA SĂRBĂTOAREA BOTEZULUI DOMNULUI

de

Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului, prăznuit ca început al lucrării mântuitoare a lui Hristos, poartă o semnificație adâncă și multiple ramificații duhovnicești. Însă, pentru a înțelege mai deplin acest moment, trebuie să privim mai întâi la cel care a pregătit calea: la Sfântul Ioan Botezătorul, și la lucrarea sa profetică, ce depășește limitele spălărilor ritualice iudaice.

Era botezul lui Ioan o practică inedită?

Botezul practicat de Sfântul Ioan Botezătorul nu a apărut într-un vid cultural sau religios, ci se înscrie într-un cadru deja cunoscut în iudaism. Spălările ritualice, cunoscute sub numele de miqveh (מִקְוֶה, însemnând „loc de adunare” [al apelor]), erau o practică bine stabilită, reglementată de Lege. Ele presupuneau o curățire fizică și ceremonială, necesară pentru a împlini exigențele Legii lui Moise în situații de necurăție trupească sau morală (Levitic 15, Numeri 19).

Miqveh-ul era un bazin natural sau construit, alimentat cu „apă vie” (mayim chayim – apă curgătoare, proaspătă). Cel ce venea la miqveh trebuia să se cufunde complet în apă (tevilah – טְבִילָה) pentru a se purifica, însă această cufundare avea în vedere doar o curățire exterioară. Nu cerea schimbarea lăuntrică a inimii sau o viață nouă, ci era o obligație ritualică legată de legea ceremonială. Spre deosebire de miqveh, botezul lui era o chemare la o transformare profundă, interioară, un început al unei vieți noi. Deși acesta părea să aibă anumite puncte comune cu miqveh, el depășea cadrul unui simplu act fizic. Iar dacă ar fi să găsim totuși o referință în tradiția iudaică la „ideea” pe care o propovăduia el, atunci aceasta ar fi ceea ce evreii înțelegeau prin „tșuva” (תשובה), care presupunea o schimbare a vieții sau întoarcerea la Dumnezeu. Astfel spre deosebire de miqveh, care era repetitiv și individual, botezul lui Ioan era unic și comunitar, având ca scop pregătirea inimilor pentru venirea lui Mesia (Matei 3, 2).

Citește mai mult

Interviu cu părintele Macarie Simonopetritul – Athos, 2024

de

Episcopul Petru (= E.P) discută cu părintele Macarie Simonopetritul (= M.S.)

E.P. Preacuvioase Părinte Macarie, vreau să vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi oferi un nou interviu, având în vedere că toate celelalte discuții pe care le-am purtat în anii trecuți au fost foarte bine receptate de cititorii blogului meu. Bineînțeles, Sfinția Voastră nu vorbiți în numele Muntelui Athos și nici eu nu am pretenția sau intenția de a difuza răspunsuri ca din partea unui guru infailibil. Aveți totuși o experiență monahală îndelungată și, pe lângă studiile magistrale pe care le-ați făcut, ați avut și onoarea de a fi ucenicul lui gheronda Emilianos, în duhul căruia v-ați format. Toate acestea vă recomandă ca un monah și teolog de la care avem ce învăța, întrucât reușiți să combinați cu mult discernământ erudiția științifică cu fidelitatea față de Tradiția Bisericii.

Aș vrea să începem discuția de astăzi cu câteva întrebări legate de convertirea crescândă a creștinilor occidentali la Ortodoxie, având în vedere că și Sfinția Voastră, născut într-o familie de francezi romano-catolici, ați trecut prin experiența convertirii. Fără îndoială, este o lucrare a Duhului Sfânt cu acești convertiți, dar, omenește vorbind, ce credeți că îl face pe un romano-catolic sau protestant să abandoneze propria tradiție și să se intereseze de Ortodoxie? Mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965), foarte mulți creștini occidentali erau scandalizați de reformele teologice și liturgice realizate la acea vreme, iar mai nou, aceștia sunt contrariați și de felul în care sunt abordate anumite subiecte de moralitate. Ce-i atrage pe occidentali la Ortodoxie: adevărul de credință, pe care unii ajung să-l descopere, inclusiv pe calea internetului sau, mai degrabă, o necesitate lăuntrică de trăire spirituală, adică duhul ascetic al Bisericii și isihasmul ortodox (comparate sau chiar confundate uneori cu „spiritualitatea orientală” necreștină)? Ce credeți că ar trebui să le oferim noi celor care se interesează de Ortodoxie? 

Citește mai mult

RÂNDUIELILE LITURGICE PENTRU CATEHUMENI

de

În sec. III-V pregătirea pentru botez implica o instruire teoretică şi practică a catehumenilor, care dura doi-trei ani, devenind mai intensă în ultimele săptămâni înainte de botez. Începând cu sec. VI, inclusiv din cauza răspândirii botezului pruncilor şi al copiilor, această regulă slăbește simțitor, ajungând să dispară aproape definitiv. Un aspect puţin studiat până acum este faptul că întreg procesul de catehizare implica participarea catehumenilor la anumite slujbe, dar şi rugăciunea credincioșilor pentru ei. Biserica, prin spiritul ei conservator, a păstrat anumite ectenii şi rugăciuni pentru catehumeni, care se rostesc inclusiv (sau mai ales) în mediile monahale, unde nu există catehumeni. Există însă şi comunități în care se face catehizare prebaptismală, mai ales pentru catehumenii adulţi, şi unde rugăciunile pentru ei se rostesc atunci când aceștia sunt prezenţi la slujbă, fiind suprimate în absența lor – idee care corespunde sensului iniţial al acestor texte liturgice.

În legătură cu această vă propun să lecturaţi următorul studiu, apărut recent în revista „Altarul Reîntregirii” de la Alba Iulia, nr. 1/2023, pp. 15-45.

Mitropolitul Serafim al Germaniei – Circulară despre CATEHIZAREA ÎNAINTE DE BOTEZ ŞI CUNUNIE

de
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
La Conferința preoțească din anul acesta (28 aprilie), s-a subliniat necesitatea catehizării înainte de botez și de cununie, iar Consiliul eparhial lărgit cu participarea Părinților Protopopi din 23 mai a.c. a dezbătut pe larg această problemă și a ajuns la următoarele concluzii:
1. În nici o parohie din Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului să nu se oficieze Taina Botezului și Taina Cununiei fără să fi avut loc în prealabil cel puțin câteva ședințe de cateheză a părinților și nașilor înainte de Taina Botezului, respectiv a mirilor și nașilor înainte de Taina Cununiei, precum și spovedania lor. De aceea programările pentru Botez și Cununie se vor face după angajamentul părinților (respectiv, mirilor) și nașilor că vor participa la programul de cateheze. În cazul în care nașii sunt din altă localitate sau din altă eparhie, preotul paroh le va solicita să ia parte la cateheză și să se spovedească în parohia de care aparțin. În cazul în care nașii sau părinții iau parte pentru a doua oară în ultimii doi ani la Taina Botezului pot fi scutiți de programul de cateheză;
2. Înainte de Botez, respectiv Cununie, preotul este dator să completeze fișa personală a părinților (respectiv, mirilor) și nașilor cuprinzând numele, data nașterii, frecvența participării la Sfânta Liturghie, data ultimei împărtășanii, ultima carte duhovnicească citită, după modelul alăturat.
3. După săvârșirea Tainei Botezului, părinții și nașii nou-botezatului se vor obliga să participe la cel puțin trei Sfinte Liturghii în cadrul cărora pruncul va primi Sfânta Împărtășanie.
4. La aceste Sfinte Taine se va oferi gratuit din parte parohiei Catehismul Ortodox editat anul acesta (la Centrul eparhial avem încă multe exemplare) sau o altă carte duhovnicească.
5. Desemnarea câte unui responsabil pentru cateheză în fiecare parohie, care să fie disponibil să preia ședințele a doua și a treia de cateheză, atunci când preotul paroh nu are timpul necesar. Să fim conștienți că numai prin catehizare, îi putem lega pe credincioși de Biserică pentru ca să devină membri activi și susținători ai parohiei.
Vă rog stăruitor să puneți la inimă aceste datorii fundamentale de care vom da cu toții seama înaintea lui Dumnezeu. În vizitele pastorale arhierești, precum și în cele ale protopopilor, se vor verifica dosarele celor botezați și cununați.
Cu binecuvântare,
+Mitropolitul Serafim
P.S. Mă bucur că, prin conferinţa ţinută la Leipzig în data de 19 mai despre importanţa catehizării, am contribuit şi eu la această decizie importantă şi demnă de urmat. Dumnezeu să-i dea sănătate şi putere ÎPS mitropolit Serafim şi tuturor clericilor şi credincioşilor pe care-i are în grija Sa pastorală. 

În contextul incidentului baptismal de la Suceava

de

În ultimele zile foarte mulţi mi-au scris ca să-mi ceară părerea cu privire la recentul incident baptismal de la Suceava. Iniţial chiar nu voiam să scriu sau să comentez ceva, pentru că nu am nimic special de spus şi nici nu cred că fiecare chiar trebuie să se dea cu părerea. De ani de zile scriu despre botez şi aproape degeaba… Dar văzând că pozițiile se polarizează şi acest incident particular a devenit prilej de acuzații la adresa Bisericii, am zis să punctez pe scurt câteva idei:

Citește mai mult

Câteva reflecţii asupra cultului ortodox. Invitaţie la dialog

de

 O scurtă introducere

Nu vom greși dacă vom spune că liturghia şi cultul ortodox în general reprezintă un relicvariu al tradiţiei doxologice şi al conştiinţei dogmatice a Bisericii. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că fiecare relicvă în parte – fie textuală sau artistică – reprezintă, de fapt, forme omenești de exprimare ale doxologiei şi dogmei, marcate de cultura, limbajul şi mentalitatea timpului şi locului în care au apărut şi s-au dezvoltat.

În primele 4-5 secole, fiecare „comunitate euharistică” avea propria Liturghie. Elementele comune prezente la nivel regional sau universal nu erau impuse sau promovate de vreo autoritate eclesiastică sau politică, ci purtau amprenta „autorității divine” şi „apostolice”, fiind o adevărată „închinare în duh şi în adevăr”. Exprimându-ne în termeni moderni: tot ce conta atunci era calitatea produsului, nu eticheta sau ambalajul.

Abia mai târziu, când Biserica (haideţi să recunoaştem!) a intrat sub papucul împăratului greco-roman (numit mai târziu „bizantin”), lucrurile au început să se schimbe substanţial. Sub influenţa unor realităţi şi ambiţii politice, Constantinopolul, care până la Sinodul II Ecumenic nu era decât o episcopie sufragană a Mitropoliei de Herakleia, este, dintr-o dată, egalat în privilegii cu scaunul Romei, dominând pe deplin viaţa Bisericii în Răsărit. Mai ales începând cu epoca lui Iustinian (527-565), apoi pe fonul ocupațiilor arabe ale vechilor Patriarhii Răsăritene (sec. VII), cultul liturgic de la Constantinopol, dezvoltat iniţial din ritul antiohian, a substituit orice formă de cult local, inclusiv în centre apostolice precum Alexandria, Antiohia sau Ierusalim.

Citește mai mult

Pr. Stefanos Alexopoulos: DESPRE CONVERTIRE, CATEHIZARE ŞI BOTEZ

de

Deja de mai mulţi ani scriu şi vorbesc despre necesitatea catehizării înainte de Botez. Unii clerici şi mireni au înţeles acest lucru şi caută diferite modalităţi pentru a pune în practică această regulă obligatorie a Bisericii. Am auzit însă şi cazuri când, chiar episcopul locului i-a ordonat preotului "să nu o facă pe deşteptul", ci să-i boteze pe toţi laolaltă, fără nici un fel de cateheză, pentru că "noi suntem de neam creştin". No comments…

Mă bucur că pr. prof. Stefanos Alexopoulos (grec din SUA) vine să confirme şi să susţină practica catehizării, prezentându-ne studiul "Primirea convertiţilor în Biserica Ortodoxă: teorie şi practică", publica de noi în traducerea lui Mihai Răducă. 

Citește mai mult

TRADIŢIE, ÎNNOIRE ŞI INOVAŢIE ÎN SFÂNTA LITURGHIE

de

 Motto: „Tradiție înseamnă menținerea şi
transmiterea focului, nu închinarea la cenușă”

(Gustav Mahler, 1860-1911)

Prolog

Mişcarea de renaştere liturgică, care a marcat creștinismul occidental (inclusiv cel ortodox) aproape întreg secolul XX, a început să aibă reverberaţii şi în spaţiul ortodox din Răsărit. Având în vedere caracterul mai conservator al Răsăritului şi un mod aparte de a înţelege „tradiţia Bisericii”, „renaşterea liturgică” din Răsărit este şi ea una specifică şi complexă. Puţinii teologi care înţeleg câte ceva din istoria şi dinamica cultului ortodox rămân neobservați şi marginalizaţi printre mulţimea de clerici şi credincioşi care aparţin celor două tabere mari, care se acuză reciproc, fie de un „conservatorism rigid”, fie de un „inovatorism protestant” frate cu „ecumenismul sincretist” sau chiar cu „apostazia”. 

În realitate, de cele mai multe ori, ambele tabere duc o discuție amatoristă, axată pe detalii irelevante şi fără să ştie vreunul unde exact vrea să ajungă. Așa-numiții „conservatori” sau „tradiţionalişti” tună şi fulgeră cu totul felul de acuzaţii ridicole şi fundamentaliste, iar „înnoitorii” se strecoară timid, încercând să construiască o casă nouă pe o temelie veche şi şubredă, de dragul de a nu fi stigmatizaţi sau chiar excluşi din Biserică. Vorba ceea: „o pace strâmbă e mai bună decât un război drept”.

Ideea mea însă nu este de a porni vreun război, de dragul unor idealuri care niciodată n-au existat, ci de a pune mâna pe carte şi de a renunţa la limbajul polemic şi fundamentalist, care nu lasă loc diversităţii, creativităţii, nemaivorbind de diferite încercări cu rol pastoral-misionar. Cultul Bisericii noastre nu a apărut prin centralizare ierarhică sau prin monopol asupra cărţilor liturgice, ci a avut o evoluție firească, marcată de diferite încercări şi incidente. Abia prin secolul XVII cărţile de cult au început să fie editate doar cu binecuvântarea unui ierarh (iar mai târziu, sub influența sistemului sinodal rusesc – chiar a Sfântului Sinod) şi aceasta după o minimă verificare sau chiar cenzură. Până atunci o astfel de practică nu a existat şi nici nu putea să existe… 

Citește mai mult