Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Episcopul Petru Pruteanu: un interviu la trei săptămâni după hirotonie

Preasfințite Petru, ați fost ales episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse, într-o perioadă în care Rusia a dezlănțuit un război violent împotriva Ucrainei, ale cărei consecințele sunt simțite şi în Moldova. Acest lucru a trezit multă dezamăgire și în Republica Moldova și în România. Cum să înțelegem acest pas?

În general, se dezamăgesc doar cei care se amăgesc şi nu ştiu cum funcționează treburile în Biserică, unde istoria se numără nu cu lunile sau anii, ci cu secolele şi mileniile. Îmi dau seama că, în contextul unui război atât de mare şi violent cum e cel din Ucraina, orice eveniment local sau global riscă să fie corelat cu el, mai ales dacă emoțiile de moment prevalează asupra gândirii logice şi apolitice. Deci nu mă miră că, până şi alegerea unui episcop, care niciodată nu şi-a tăgăduit sau camuflat identitatea etnică şi lingvistică, a ajuns pentru unii „prilej de sminteală”. Culmea, însă, că „sminteala” nu e pentru implicarea în politică ci, chipurile, pentru lipsa unei anumite poziții şi atitudini politice. Ce altă atitudine se putea aștepta de la un preot moldovean de la capătul pământului, care are în comunitatea sa credincioși din şapte-opt ţări, de limbi şi culturi diferite, dar pe care i-a ținut în pace şi unitate chiar şi în aceste momente grele? Sau poate şi în această abordare pacifistă o fi vreo stratagemă conspiraționistă? Dacă da,  atunci tot în legătură cu războiul din Ucraina trebuie să vedem şi neacceptarea României în spațiul Schengen, şi schimbarea discursului pro- sau anti-Covid în întreaga lume, ba chiar şi rezultatele Mondialului de fotbal din Qatar, unde marele susținătoare ale Ucrainei au fost rapid eliminate din competiție, bineînțeles, „la comanda Kremlinului”. Sper însă că orice om onest şi rațional se va distanța de o astfel de abordare fantezistă şi „de mahala”…

Dar cum s-a întâmplat că aţi studiat în România, dar apoi v-aţi întors în Moldova, în sânul Bisericii Ruse şi, în cele din urmă aţi ajuns în Portugalia, tot în Biserica Rusă?

Pentru cei ce nu au știut sau au uitat, eu am fost botezat în Biserica Rusă, singura pe atunci în RSS Moldovenească, şi în aceeași Biserică am fost hirotonit diacon şi preot în anul 2003. Da, am studiat şi am devenit monah în Biserica Ortodoxă Română, unde am foarte mulţi prieteni şi colegi, dar în ciuda unor rezultate destul de bune la învățătură şi a unor cercetări teologice inedite, niciodată nu mi s-a propus vreo slujire prin care să pot aduce vreo contribuție substanțială în viața Bisericii. În Moldova însă, din primul an mi s-a propus să predau la seminar, apoi şi la facultate, iar între 2007-2009 am fost şi decan interimar, pe când în România nu mi s-a propus nici măcar un post de asistent universitar. Dacă aş avea gândire de „manelist”, aş spune probabil că am fost trădat sau umilit, dar pentru că nu sunt „manelist”, îi las să vorbească despre trădări, frustrări şi complexe pe alții, care au toată gândirea formatată doar în astfel de termeni. Pentru mine contează nu jurisdicția (care oricum e relativă şi omenească), ci dreptul şi libertatea de a face ceea ce ştiu şi pot să fac! Şi, slavă Domnului, peste tot pe unde am fost până acum, nu mi s-a îngrădit dreptul de a scrie şi a vorbi, iar pentru mine acest lucru este esenţial.

În 2012, în urma unor împrejurări cu adevărat providențiale (percepute de mine pe atunci mai degrabă ca un „exil”), am ajuns să slujesc în Portugalia, în Eparhia Rusă de Chersones (Korsun), care cuprindea Franţa, Elveţia, Spania şi Portugalia, având sediul la Paris. Deja în vara lui 2018, episcopul Nestor de Chersones m-a înaintat ca episcop-vicar pentru Spania şi Portugalia, dar, în cele din urmă, peste numai câteva luni, el însuşi a fost trimis eparhiot pentru Spania şi Portugalia (fiind avansat în treapta de arhiepiscop), iar la Paris a fost numit un mitropolit-exarh. În condițiile în care Spania şi Portugalia numărau pe atunci aproximativ 30 de parohii, arhiepiscopul Nestor nu mai avea nevoie de vicar şi subiectul înaintării mele îşi pierduse actualitatea.

Şi cum s-a revenit la ideea unui episcop-vicar şi de ce anume acum, în plin război?

La 7 iunie 2022, mitropolitul Antonie Sevriuk de la Paris a luat locul mitropolitului Ilarion Alfeyev de Volokolamsk, iar arhiepiscopul Nestor a fost mutat la Paris, preluând din nou Franţa şi Elveţia. Astfel, necesitatea unui vicar pentru Spania şi Portugalia a reapărut, mai ales că, între timp, şi numărul de parohii s-a înmulțit, iar printre credincioșii din eparhie au ajuns şi foarte mulţi refugiaţi din Ucraina.

Eu nu am de unde să ştiu dacă eliberarea mitropolitului Ilarion Alfeyev de la șefia relațiilor externe bisericești şi înlocuirea lui cu mitropolitul Antonie în data de 7 iunie are sau nu vreo legătură cu războiul din Ucraina (însuşi mitropolitul Ilarion neagă o astfel de legătură). Cert este că, alegerea mea ca episcop-vicar nu este decât o consecință secundară a acestor schimbări în ierarhia occidentală, întrucât, repet, fostul arhiepiscop de Spania şi Portugalia, vlădica Nestor Sirotenko, a fost numit mitropolit-exarh la Paris, iar Spania şi Portugalia aveau nevoie cel puţin de un vicar. Mai mult decât atât, eu eram singurul preot-călugăr din Peninsula Iberică cu studii potrivite pentru o astfel de slujire, iar la rugămintea Înaltpreasfinţitului Nestor, care tot timpul mi-a inspirat şi conferit încredere şi libertate, am acceptat această slujire tocmai pentru că ea nu avea nici o conotație politică şi a venit dintr-o necesitate pastorală şi misionară reală simţită de mai mult timp.

Ați avut întâlniri și discuții cu Patriarhul înainte de alegere?

Aşa cum prevedere Regulamentul Bisericii Ruse privind alegerea episcopilor, înainte de înaintarea mea la Sinod, am avut o scurtă întrevedere cu patriarhul Kiril şi alta cu noul şef al relațiilor externe bisericeşti, mitropolitul Antonie. La nici una din cele două întâlniri nu s-a atins problema războiului şi nici nu mi s-au fixat anumite sarcini sau obligaţii de ordin politic. Nu s-a vorbit nici despre „russkiy mir”, nici despre promovarea sau apărarea vreunor idei sau ideologii, ci doar despre evitarea oricăror discuții sau dezbateri politice, şi menținerea păcii şi a bunei înțelegeri între toţi credincioșii din comunitățile noastre, indiferent de limbă, națiune şi viziuni politice. Sincer vorbind, mi s-a creat impresia că orice discurs politic sau politico-religios legat de acest război sau alte probleme conexe, este rezervat unui cerc foarte restrâns de oameni din „aparatul Patriarhiei”, pentru că dacă toţi cei 400 de ierarhi ai Bisericii Ruse ar fi puşi sau lăsaţi să vorbească pe astfel de subiecte, cred că haosul şi sminteala ar fi mult mai mari.

Şi ca să-i liniștesc chiar şi pe cei mai sublimi conspiraționiști, vreau să spun că nu mi s-a cerut şi nici propus să semnez nici un fel de document sau angajament faţă de nimeni şi nimic. Singurul text pe care l-am semnat a fost mărturisirea de credință de dinainte de hirotonie, pe care am rostit-o şi public (după cum e tradiţia ortodoxă universală), şi în care, spre deosebire de textul românesc al aceleiași mărturisiri, lipsește angajamentul de loialitate faţă de o anumită ţară sau națiune. Deci, din acest punct de vedere, eu sunt mai liber decât orice ierarh român, care trebuie să fie loial unui președinte neromân şi neortodox.

Cum comentați unele afirmații ale patriarhului Kiril în legătură cu războiul din Ucraina?

Țin să precizez că nici un episcop ortodox şi nici măcar patriarhul, nu sunt considerați infailibili. Spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, unde afirmațiile papei de la Roma devin normative pentru toţi episcopii, preoţii şi credincioșii, în Biserica Ortodoxă afirmațiile patriarhului nu sunt decât opiniile personale ale episcopului unei capitale, care nu e nici capitala Ucrainei, nici a Moldovei şi, cu atât mai puţin, a Portugaliei. Nimeni nu a fost obligat să repete sau să-şi asume poziția civică a patriarhului Kiril, mai ales dacă vorbim de cetățenii altor țări decât Federația Rusă. Pentru episcopatul din Patriarhia Moscovei sunt normative doar hotărârile Sfântului Sinod şi, mai ales, ale Soborului Arhieresc, iar afirmațiile politice ale unui ierarh, indiferent de rangul administrativ pe care-l are, trebuie văzute doar ca o poziție civică a cetățeanului unei țări, unde, din câte ştim, există şi anumite probleme privind libertatea de exprimare. Papa de la Roma este relativ liber de politica oricărei țări, pentru că el însuși este şef de stat, dar dacă el ar fi fost supus statului italian, cu politica-i destul de instabilă şi dependentă de Bruxelles, vă asigur că din gura lui nu am auzi decât aceleași idei care corespund intereselor statului căruia îi este supus. Să nu uităm că şi întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe din România, Grecia sau Cipru, acum doi ani, s-au aliniat necondiționat politicii pandemice ale guvernelor de care depindeau. Păi dacă în țări ale UE lucrurile sunt atât de complicate, cu atât mai complicate ele sunt în Rusia…

Oare nu era mai potrivit, în acest context, să nu acceptați hirotonia în Biserica Rusă?

Am auzit păreri că ar fi trebuit să refuz hirotonia prin mâinile patriarhului Kiril. Dar eu nu cunosc nici un ierarh român care după anul 1453 să fi refuzat hirotonia sau pomenirea patriarhului de la Constantinopol, chiar dacă patriarhul era pus şi scos de sultan ori de câte ori „Poarta Otomană” avea nevoie, şi încă cu bani grei, iar pe deasupra, aceiași patriarhi trebuiau să susțină campaniile militare ale turcilor împotriva popoarelor ortodoxe. Când patriarhul Grigore al V-lea al Constantinopolului a susținut (indirect!) mișcarea de eliberare a grecilor de sub turci în 1821, deși şi-a cerut iertare de la sultan, oricum a fost spânzurat de poarta Patriarhiei. Mai departe, toţi patriarhii de Constantinopol, de care au depins şi mitropoliile românești până în 1885, îi chemau pe greci şi pe ceilalți balcanici să nu protesteze împotriva Porții Otomane! Unde au fost atunci „mărturisitorii” români care să se rupă de Fanar şi să nu-l mai pomenească pe patriarhul de la Constantinopol? Mai mult decât atât, ierarhii români îi pomeneau pe fanarioți, iar în paralel se rugau pentru victoria armatei imperiale rusești, care să-i elibereze de turci. Asta e istoria şi nu o putem nega şi nici uita. Prin urmare, de ce eu ar trebui să condamn sau să judec afirmaţiile patriarhului Kiril, când toţi ceilalţi patriarhi, inclusiv patriarhul Daniel, păstrează comuniunea cu el şi îl pomenesc? Cunoaşteţi vreun patriarh care să fi întrerupt pomenirea patriarhului Kiril din cauza afirmațiilor lui privind războiul din Ucraina? Există vreun patriarh care ar fi spus că patriarhul Kiril a pierdut harul arhieriei pentru că susține războiul început de ţara în care el s-a născut, trăieşte şi slujeşte?

Eu, slujind în Occident, mă rog pentru conducătorii ţării în care trăiesc şi pentru armata ei, care este membră a blocului NATO; nu mă rog nici pentru armata rusă, nici pentru cea ucraineană şi nici măcar pentru cea moldovenească (aproape inexistentă). Îmi place sau nu, eu trebuie să mă rog pentru armata NATO! În războiul ruso-japonez (1904-1905), Sfântul Ierarh Nicolae din Japonia, rus de origine, se ruga pentru armata japoneză, în timp ce ierarhii din Rusia se rugau pentru armata rusă. În acelaşi timp, ei păstrau comuniunea canonică şi euharistică, iar Biserica Rusă, în ciuda războiului pierdut de armata rusă, l-a canonizat pe Sf. Nicolae Kasatkin, considerându-l „apostolul Japoniei”.

Deci, fără a uita lecţiile istorice şi lăsând la o parte emoțiile de moment, inspirate inclusiv de mass-media servilă, să nu încurcăm politica cu viața Bisericii şi să-i lăsăm pe preoţi şi episcopi să-şi facă treaba. Ca slujitor al lui Dumnezeu şi al Bisericii, mă rog pentru pace în întreaga lume, condamn orice război sau agresiune şi încerc, atât cât pot, să-i ajut pe cei rămași fără adăpost, pe refugiați, pe văduve şi orfani. Cine așteaptă de la mine revoluții sau proteste, a greşit adresa…

Ce îndatoriri intră în atribuțiile episcopului de Caffa și vicar al Europei Occidentale?

În primul rând vreau să precizez că acest titlu „de Caffa”, deşi reprezintă vechiul nume al unui oraş din Crimeea, nu are legătură cu războiul de acum şi cu ocuparea Crimeii de către trupele rusești în 2014. După cum se practică şi în Patriarhia Constantinopolului, ierarhii ortodocşi din Occident poartă de multe ori titlurile unor vechi oraşe, care cândva erau centre eparhiale, dar acum nu mai sunt. Astfel, mitropolitul de la Paris poartă titlul „de Chersones (sau Korsun)”, iar episcopul din Marea Britanie are titlul „de Suroj”. Încă în 2010, când actualul mitropolit de Korsun a fost ales ca episcop-vicar, i s-a atribuit acelaşi titlul „de Caffa”, care apoi a fost deţinut de actual eparhiot din Viena, iar în cele din urmă mi-a revenit mie. Aceste titluri onorofice nu fac decât să respecte formal regula canonică de a hirotoni episcopul doar pe seama unui oraș concret şi nu fără destinație. Şi în Biserica Română, de exemplu, vicarul din Italia are titlul „de Bogdania”, care este una din vechile denumiri ale Moldovei, dar asta nu înseamnă că el este eparhiot pe Moldova, unde sunt deja două mitropolii, una la Iaşi şi alta la Chişinău.

Ca episcop-vicar, va trebui să-l ajut în slujire pe mitropolitul Nestor, care are acum peste o sută de parohii răspândite în patru ţări. Voi sluji cu precădere în Portugalia, dar şi în parohiile moldoveneşti din Spania şi Franţa, care sunt puține, dar cărora mitropolitul Nestor le acordă o atenţie deosebită şi le respectă identitatea, considerând absolut necesar să existe un episcop care să le slujească şi să le predice în limba română. Tot cu această misiune există şi un episcop basarabean în Italia, Preasfințitul Ambrozie Munteanu.

Am auzit părerea unor pretinşi „analişti”, care au văzut în alegerea mea o încercare a Bisericii Ruse de a-şi întări nu ştiu ce poziţii. Dar pe cei care spun aşa ceva i-aş întreba: au văzut ei vreo atitudine negativă sau vreun complex al Patriarhiei Moscovei în faptul că în Italia sau Spania Biserica Ortodoxă Română are de vreo cinci ori mai multe parohii, dintre care multe sunt cu credincioşi basarabeni? S-a emis vreo notă de protest în legătură cu aceasta, chiar dacă unii ierarhi ai Bisericii Române au primit diaconi sau preoți basarabeni fără carte canonică de la ierarhul lor? Deci haideţi să terminăm cu fabulațiile şi conspiraţiile, şi să vedem cum stau lucrurile real. Şi atâta timp cât eu nu am dat vreun prilej real de a crede că fac politică rusească sau susțin războiul, chiar nu înţeleg de unde vin dezamăgirile şi învinuirile? Am ajuns atât de bolnavi duhovniceşte încât nu mai credem că în Biserică mai sunt preoţi şi episcopi oneşti, care nu încurcă cele ale cezarului cu cele ale lui Dumnezeu?

În cele de urmă, credeți că relația PS Voastre cu Biserica Ortodoxă Română s-ar putea înrăutăți?

Eu sper să pot păstra şi amplifica relația de prietenie cu toţi ortodocşii din diaspora, dar mai ales cu Biserica Ortodoxă Română şi cu mediul teologic românesc, cu care întotdeauna am avut o relație specială. După alegerea şi hirotonia mea în treapta episcopală, am fost felicitat de mai mulţi ierarhi români, iar unii chiar m-au invitat să slujesc cu ei – lucru care este absolut firesc între episcopii ortodocși, indiferent de jurisdicție şi limbă, dar cu atât mai mult între episcopi care vorbesc aceeași limbă. Din partea Patriarhiei Moscovei nu există interdicții sau rezerve în a sluji sau a colabora cu alţi episcopi ortodocși canonici, dacă şi ei, bineînțeles, îşi doresc acest lucru. Sper că în Biserica Ortodoxă Română este şi va fi la fel… Din păcate însă, sunt şi unii ierarhi, preoţi şi credincioși din BOR care, mai ales în ultima perioadă, dau unele semnale neprietenești şi consideră că, pe valul rusofobiei (parțial justificate) din Europa, ar putea să-şi crească influența mai ales printre basarabeni. Dar nu poţi scăpa pe cineva din mrejele unei politici, atrăgându-i în mrejele alteia sau șantajându-i emoțional. Nu demult, o comunitate românească din Occident, aflând că o comunitate de basarabeni şi ucraineni (în frunte cu un preot din Mitropolia Chișinăului), ar vrea să întemeieze o parohie în acel oraş, au întărâtat comunitatea catolică şi societatea civilă din zonă, pentru a nu le oferi biserică „agenților Moscovei” şi „susținătorilor lui Putin”. Dincolo de faptul că pe rețelele sociale românești se pot observa mai mulţi susținători ai lui Putin şi critici ai lui Zelensky decât în Basarabia, eu sper că toate aceste emoții de moment vor trece cât mai curând, iar oamenii, indiferent de naţiune, limbă şi locul de trai, vor începe să gândească rațional şi să-şi construiască relaţia cu aproapele pe baza mesajului evanghelic, nu pe frustrări, complexe şi aspirații imperialiste, dar nici pe sperietori conspiraționiste străine duhului Ortodoxiei.

A consemnat Pavel Păduraru de la
„Jurnalul de Chişinău”

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *