Highslide for Wordpress Plugin

Slujba Înmormântării: istorie şi actualitate

dsc_1844Din păcate, în toată liturgica românească nu există nici un studiu istoric despre Slujba Înmormântării. În afară de câteva descrieri şi speculaţii liturgice (anistorice) sumare, toate celelalte studii şi articole româneşti despre înmormântare se opresc la „tradiţii şi obiceiuri”.

Manualul de Liturgică Specială a părintelui prof. Ene Branişte (apărut în 1980), la cinci slujbe importante ale Bisericii – Cununia, Maslul, Agheasma, Tunderea Monahală şi Înmormântarea – nu oferă nici un fel de referinţe istorice privind evoluţia slujbelor şi sensul lor primar. După cum se ştie, majoritatea profesorilor de liturgică din România nu fac altceva decât să plagieze (cu prescurtări) cursul părintelui Ene Branişte, fără a se osteni să completeze golurile rămase. 

Între timp, inclusiv prin contribuiţie personală directă, primele trei slujbe (Cununia, Maslul şi Agheasma) au fost abordate şi din punct de vedere istoric, aşa încât teologul român de astăzi poate să-şi facă o părere mai clară despre evoluţia acestor slujbe şi felul în care ele erau săvârşite şi înţelese în trecutul Bisericii. 

Acum a venit rândul Slujbei Înmormântării. Ca prim studiu istoric în limba română oferim traducerea unui referat al proto­presviterului grec Themistoclis Christodoulou, intitulat „Slujba Înmormântării în tradiţia manuscrisă a Evhologhiului bizantin” (PDF). Acest referat este o sinteză a tezei de doctorat pe care teologul grec a susţinut-o la Roma în 1996, cu titlul „L'officio funebre nei manoscritti greci dei secoli X-XII”. Bineîneţeles, ar fi bine să existe o traducere a întregii lucrări, ca să vedem cum a evoluat fiecare element liturgic în parte de la un manuscris la altul. Pentru început însă, cred că şi această prezentare generală va fi utilă şi edificatoare.

***

Consideraţii pastoral-misionare.
Răspunsuri la unele întrebări

Dacă nu vom reţine informaţiile liturgice despre manuscrise, codici şi imnografie, cel puţin să ştim că în trecut slujba înmormântării era legată de Liturghie. În viziunea autorului studiului, desprinderea slujbei înmormântării de Liturghie a fost cauzată de necesitatea postului pre-euharistic (cf. Canonul 41 de la Cartagina, 419), dar mai ales de mulțimea deceselor. Dar, după părerea mea, problema nu este atât în numărul mare de înmormântări, ci în faptul că acestea (ca şi toate celelalte Taine) au fost coborâte de la înţelesul eclesial-euharistic la cel particular (familiar). Degradarea vieţii duhovniceşti a mirenilor a determinat Biserica să menţină înmormântarea legată de Liturghie doar în cazul clericilor, monahilor şi a mirenilor mai credincioşi. Acum, când foarte mulţi dintre „ortodocşii” noştri n-au nici o legătură cu Biserica şi uneori mor în păcate grave, nici nu se pune întrebarea dacă să le facem Liturghie la înmormântare (mai ales că nici rudele răposatului nu se avântă la împărtăşire în acea zi), ci dacă să-i îngropăm cu preot sau nu.

Eu cred că noi trebuie să medităm serios la sensul unor slujbe pe care le facem cu prea multă uşurinţă, doar de dragul de a nu supăra pe cineva dintre oameni. Ce zice Dumnezeu despre asta nu ne pasă, ci plini de tupeu şi obrăznicie (numită de noi „nădejde”), Îi poruncim  să dezlege şi să primească în rai oameni care niciodată n-au căutat să ajungă acolo. Cum poţi, de exemplu, să-i cânţi „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău…” unui om care toată viaţa a înjurat de sfinţi şi în viaţa lui n-a căutat niciodată să le urmeze exemplul? Cum putem cânta „Veşnica pomenire!” unui om care n-a făcut nimic vrednic de pomenire?

Slujba înmormântării niciodată n-a fost percepută de Biserică ca o slujbă de iertare sau dezlegare a păcatelor celui adormit. Vechile Molitfelnice nu aveau nici o rugăciune de dezlegare, iar singurul text în care se cerea iertarea păcatelor celor adormiţi (din şirul celor 7 rugăciuni din Codexul Barberini 336 gr.) este doar rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…”. În restul se cerea doar „odihnă” şi „sălăşluirea cu sfinţii” „în sânul lui Avraam” şi „în locaşurile drepţilor”. Toate acestea ne duc mai degrabă cu gândul la o slujbă de canonizare a celui adormit, dublată de o cateheză despre moarte adresată celor încă vii, şi nu despre încercarea de a face în locul mortului ceea ce el n-a reuşit sau poate nici n-a vrut să facă în timpul vieţii. Nimeni nu poate fi trimis cu forţa în rai, iar „după moarte pocăinţă nu există”. Mai mult decât atât, Biserica pomeneşte şi înmormântează doar pe „cei ce au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice”, iar, din păcate, nu toţi cei botezaţi cred şi se pregătesc pentru înviere.

Bineînţeles, nu este al nostru să evaluăm starea duhovnicească a unui om şi preotul nu poate refuza înmormântarea cuiva în baza unor evaluări subiective, mai ales atunci când e vorba de o moarte subită. Dar dacă ştim că răposatul era indiferent faţă de credinţă şi Biserică, nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu anii sau trăia în păcate grave, pe ce temei să-l înmormântăm în biserică cu preot şi slujbă? Sunt înmormântaţi aşa doar cei care în timpul vieţii au iubit biserica, slujbele şi aveau o legătură cu preotul, dar nu orice om (creştin doar cu numele), care niciodată nu şi-a luat în serios botezul. Noi nu ştim cum îi va primi Dumnezeu, şi nu ne substituim Judecăţii Lui. Dar Biserica, având mărturia clară a necredinţei cuiva, nu-l poate canoniza (adică propune ca model de viaţă creştină) prin slujba înmormântării. Nu putem cânta „Veşnica pomenire” curvarilor, beţivilor, tâlharilor sau ateilor (fie şi nedeclaraţi). Ce învaţă din asta curvarii şi beţivii care sunt în viaţă? Îi va îndemna oare această „atitudine plină de dragoste şi compasiune” la pocăinţă?

De multe ori preoţii se gândesc că un eventual refuz al înmormântării ar provoca o durere şi mai mare familiei îndoliate (şi astfel acceptă să îngroape chiar şi pe sinucigaşi). Dar de ce familia nu s-a preocupat să cheme preotul la casa celui care se afla în gura morţii? De ce se preocupă de împărţirea averilor, de sicrie şi pietre de marmură frumoase, dar nu-i interesează ce va fi cu sufletul celui adormit? Durerea lor nu este din cauza că le-a murit o persoană dragă, ci din cauza că ei nu înţeleg nimic din moarte şi înviere. Adevăraţii creştini primesc cu multă pace moartea cuiva şi îşi pun nădejdea în Dumnezeu, iar păgânii cad în deznădejde (I Tes 4:13) şi nu ştiu unde şi cât să mai plătească, ca să-şi asigure intrarea în rai, fără să trăiască după voia lui Dumnezeu.

La drept vorbind, cei care au transformat Biserica într-o „agenţie de servicii religioase” care doar botează, cunună şi înmormântează sunt chiar preoţii şi episcopii. Şi tot ei trebuie să rupă această etichetă ruşinoasă şi să arate lumii ce este Biserica şi cum trebuie să trăim în ea, ca să avem folos din Botez, Cununie şi Înmormântare. O Biserică care nu mai excomunică pe nimeni, ci doar botează, cunună şi înmormântează pe toţi laolaltă, e ca o universitate foarte slabă, în curs de desfiinţare, care primeşte pe toţi candidaţii indiferent de medii şi nu exmatriculează niciodată pe nimeni, pentru a-şi menţine formal existenţa. Oare asta am ajuns?

Cred că demult a venit timpul să vorbim cine poate fi înmormântat şi cine nu, şi chiar să fim uniţi şi consecvenţi în această atitudine, pentru a nu submina adevărul şi disciplina în Biserică.

E timpul să luptăm şi cu obiceiurile de înmormântare care ne sufocă. Majoritatea acestora sunt reminiscenţe ale păgânismului greco-roman şi dacic (care doar parţial au reuşit să fie încreştinate), iar altele sunt expresii ale unei pioşenii şi imaginaţii quasi-eretice referitoare la moarte şi starea sufletelor în lumea viitoare. Dacă trecem peste textele liturgice ale înmormântării, pe care oricum nimeni nu le ascultă (căci toţi sunt preocupaţi cu altceva), privind dintr-o parte, înmormântarea seamănă mai degrabă cu o petrecere păgână decât cu o slujbă ortodoxă. Consider că interzicerea unor obiceiuri (bocitoarele năimite, găina peste groapă, podurile/punţile puse pe la răscruci de drumuri, plata vămilor, anumite pomeni etc.) ar fi mai simplă dacă am uni slujba înmormântării cu Liturghia şi deplasarea accentului de pe ceea ce facem noi pentru mort, pe ceea ce face Hristos prin Jertfa Sa (dacă şi răposatul a crezut şi s-a împărtăşit în timpul vieţii din roadele Jertfei Sale). În plus, oamenii trebuie să înţeleagă că singura formă de comuniune cu cei adormiţi este euharistia şi rugăciunea, iar cei care sunt gata să dea orice pomeni numai să nu se roage, îşi amăgesc conştiinţa cu „simţul datoriei împlinite”, dar nu după criteriile Bisericii, ci după cele ale lumii. În general, la înmormântări, autoritatea supremă într-o comunitate nu este Biserica şi preotul, ci babele şi tradiţia locului.

Cred că mai ales la sate, dar şi la bisericile din cimitirele urbane, este posibil de a sluji Liturghia în ziua înmormântării, pentru a aduce jertfa euharistică de sufletul celui adormit şi pentru a se împărtăşi rudele celor adormiţi. În acest caz slujba nu trebuie lungită foarte mult, iar dacă sunt mai mulţi răposaţi în aceeaşi zi, Liturghia şi Prohodul se vor săvârşi pentru toţi odată.

Astfel, în loc de bocete şi poveşti despre călătoriile sufletului pe nu ştiu unde, vom putea explica şi trăi cuvintele Mântuitorului Hristos (Ioan 6:53-57):

Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine”.

Iar în legătură cu milostenia şi masa de pomenire făcute pentru cei adormiţi, vom pune în faţă cuvintele Mântuitorului (Luca 14:12-14):

„Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.”

Prin urmare, milostenia şi pomenile care se dau pentru cei adormiţi nu trebuie oferite rudelor şi prietenilor, ci oamenilor străini şi cu adevărat nevoiaşi, şi nu în văzul şi auzul tuturor, ci înainte sau după înmormântare, aşa încât să nu fie văzut de nimeni (cf. Matei 6:2-4).