Observaţii generale privind acest subiect Începând cu Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (care pe nedrept este uitată în ultima vreme), majoritatea tratatelor de Dogmatică şi Catehisme (culmea, chiar şi al Sf. Petru Movilă) nu conţin o astfel de temă despre "Revelaţie". Iar dacă o conţin, nici pomină de împărţirea romano-catolică destul de târzie în "revelaţie naturală" şi "revelaţie supranaturală" – înseşi noţiunile fiind străine Teologiei Ortodoxe. Am mai observat că doar câteva manuale româneşti din tot spaţiul ortodox, conţin şi "consfinţesc" aceste noţiuni. Din păcate, şi admirabilul pr. prof. Dumitru Stăniloae menţine aceeaşi împărţire, chiar dacă ( – şi asta e partea bună a lucrurilor) îmbogăţeşte schemele scolastice cu mai mult duh ortodox. În acest sens, Stăniloae face un salt mare, dar nu depăşeşte problema. Nici nu avea cum, dacă ne uităm atent ce surse foloseşte cel mai mult…
Ne-am bucurat însă foarte mult că în primul volum al Dogmaticii lui Nikos Matsoukas, intitulat "Introducere în gnoseologia teologică"[1], există un adevărat tratat pe marginea acestei probleme în care se demonstrează clar netemeinicia unei astfel de împărţiri şi originea ei în polemica catolico-protestantă neterminată nici astăzi. În cele din urmă, văzând că chiar şi ruşii, care în ultima vreme au cochetat destul de mult cu "teologia" romano-catolică, tot nu au o astfel de împărţire, am hotărât ca şi noi să renunţăm la ea. Bineînţeles, lipsa acestor împărţiri nu suprimă şi conţinutul de idei care de obicei se predă la această temă, numai că el va fi altfel strucurat şi va privit prin prisma Tradiţiei Ortodoxe. Buni călăuzitori ne vor fi Sf. Ioan Damaschin, dar mai ales Sf. Maxim Mărturisitorul. Însuşi cuvântul "revelaţie" îl vom înlocui adesea cu românescul "descoperire – descoperire dumnezeiască", iar unde a fost cazul, vom folosi şi grecescul "apokálipsis" (dar bineînţeles, în sensul lui originar, şi nu în cel atribuit în prezent ).
Tot la aceste observaţii generale trebuie să menţionăm şi faptul că descoperirea dumnezeiească şi cunoaşterea omenească fac parte din acelaşi proces de întâlnire şi stabilire a comuniunii noastre cu Dumnezeu, numai că prima porneşte de la Dumnezeu şi vine spre om, iar a doua reprezintă efortul şi îndreptarea omului spre Dumnezeu. Deci e vorba de deschiderea persoanelor una spre alta, a iubirii lor. De aceea este absolut normal ca, ceea ce vom numi noi căi ale descoperirii dumnezeieşti să fie în acelaşi timp şi căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu de către om. Şi una şi alta presupun şi implică un efort şi o curăţie duhovnicească a omului, precum şi răspunsul afirmativ la chemarea sau, putem spune chiar, provocarea lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza că Revelaţia şi Teognosia (cunoaşterea lui Dumnezeu) sunt capitole destul de vaste, le vom dezvolta pe rând, în capitole separate. Trebuie însă ca tot timpul să ţinem cont de lăgătura dintre ele.Temeiurile Revelaţiei Dumnezeu a creat şi susţine lumea din dragoste pentru om. De aceea, Dumnezeu pe care (în fiinţa Sa) nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1:18), nu rămâne totuşi pe deplin tăinuit şi ascuns, ci se arată şi se descoperă omului într-un mod deosebit, tainic. Această descoperire a lui Dumnezeu se mai numeşte revelaţie (αποκαλυψις; revelatio; откровение). Revelaţia dumnezeiască este deci descoperirea lui Dumnezeu–Iubire şi a lucrării Lui. Această descoperire se face fiinţelor raţionale, adică oamenilor, capabili şi însetaţi de ea. Primul act de revelaţie sau prima arătare a lui Dumnezeu s-a realizat prin crearea lumii şi a omului care încă de la început vorbea cu Dumnezeu, iar Dumnezeu i se arăta ca iubire, lumină şi viaţă. De aceea, omul fără revelaţie nici nu poate trăi pentru că viaţa, atât cea biologică, dar mai ales cea teologică nu este posibilă fără Dumnezeu care este „Domnul ce S-a arătat nouă” şi spre care omul este făcut să se îndrepte (orienteze). Astfel, în Doxologia Utreniei noi slăvim pe Dumnezeu spunând (la persoana II-a): „Că la Tine este izvorul Vieţii, întru Lumina Ta vom vedea Lumina;” apoi adăugăm: „Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine”. Interesantă este legătura între viaţă-lumină-cunoaştere deasupra cărora este mila, harul şi iubirea lui Dumnezeu ce se revarsă continuu, ca dintr-un izvor asupra omului. Omul trebuie doar să se întoarcă spre Dumnezeu pentru a primi iubirea Lui. Omul este o oglindă a lui Dumnezeu. Dumnezeu se oglindeşte, se arată şi se vede în om, iar omul rămâne om, atâta timp cât rămâne orientat spre Dumnezeu. Chipul din oglindă dispare dacă obiectul sau subiectul oglindit nu mai stă în faţa oglinzii sau dacă oglinda se murdăreşte şi se întunecă; aşa se întâmplă şi cu omul. Însuşi termenul de om (αν-θρωπος) înseamnă „cel orientat spre cer, cel ce se uită în sus”. Deci omul este creat pentru a primi revelaţia, pentru a vedea şi a vorbi cu Dumnezeu, pentru a primi darul Lui, iar „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (Iacov 1:17). Tradiţia patristică vobeşte despre două căi prin care Dumnezeu ni se descoperă:
I. Ο descoperire a lui Dumnezeu în şi prin creaţie în urma căreia omul, văzând frumuseţea şi armonia creaturilor, Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi-L laudă. Foarte sugestive în acest sens sunt textele de la Ps. 18:1-4; II Macab. 7:28 şi mai ales Rom. 1:20; şi
II. O descoperire a lui Dumnezeu în istorie, înţelegând prin aceasta toate descoperirile lui Dumnezeu (teofaniile) din istorie, care au avut loc "în multe rânduri şi în multe chipuri… iar mai pe urmă, prin Fiul Său" – Iisus Hristos (Cf. Evrei 1:1-2). Aici avem în vedere orice fel de descoperire dumnezeiască: – prin arătarea directă şi inefabilă a Slavei Sale, aşa cum i s-a întâmplat lui Moise şi altor proroci în Legea Veche, iar în Legea Nouă Sf. Întâiului Mucenic Ştefan, Sf. Ap. Pavel şi altor Sfinţi, inclusiv în zilele noastre; – prin împrejurările concrete ale vieţii, care pot fi tot atât de diferite, câţi oameni sunt pe pământ. De cele mai multe ori Dumnezeu ni Se arată şi ne cheamă la pocăinţă prin glasul conştiinţei sau când ne binecuvintează cu boli, necazuri sau lipsuri de tot felul, căci El foloseşte diverse mijloace şi căi pentru a ne arăta cât de mult ne iubeşte şi ne cheamă să trăim după poruncile Lui spre dobândirea vieţii veşnice. Anume pe această cale mulţi Îl cunosc şi răspund chemării lui Dumnezeu. Sunt şi oameni care-L urmează pe Dumnezeu, dar nu sunt suficient de smeriţi. Şi în acest caz Domnul ni se poate descoperi, rânduind pentru noi o anume încercare spre folosul nostru, dar niciodată peste puterile noastre (Cf. Iov 33:14-30); – prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Taine. Biserica Ortodoxă distinge aceste căi de revelare a lui Dumnezeu, dar nu le separă, pentru că descoperirea lui Dumnezeu în creaţie nu poate fi înţeleasă decât în lumina descoperirilor lui Dumnezeu în istorie şi mai ales în Sfânta Scriptură. De aceea, putem spune că cele două căi doar împreună ne aduc un mesaj integru despre Dumnezeu, întregindu-se cumva una pe cealaltă[2] Când spunem că Dumnezeu se descoperă prin creaţie, ne referim bineînţeles la întregul cosmos, dar şi la omul dotat cu raţiune, conştiinţă şi libertate. Interesant este că omul, din acest punct de vedere, este şi subiect şi obiect al cunoaşterii, adică omul trebuie să cunoască cele din jur, dar şi pe sine însuşi, ca loc în care se arată şi lucrează Dumnezeu. Deci cosmosul şi omul pot fi consideraţi împreună o descoperire dumnezeiască, dar nu de aceeaşi valoare. Părintele D. Stăniloae, aprofundând învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul, insistă asupra faptului că omul, numit de unii microcosmos (adică Univers în miniatură), este mai degrabă un macrocosmos, ca unul ce cuprinde în sine toată lumea, ca unul ce este scop al lumii. „Fiind făcut din pământ, omul conţine în sine „totul” creat, dar fiind făcut după toate creaţiile, el se află mai presus de toţi.”[3] Prin aceasta trebuie să înţelegem că nu noi suntem pentru lume, ci lumea pentru noi, pentru că se luminează şi se spiritualizează (se transfigurează) prin noi.[4] Toate aceste realităţi însă, nu pot fi cunoscute corect şi deplin prin simpla observaţie a naturii şi a omului. Ele au nevoie de o confirmare şi o completare, adică de o descoperire continuă a lui Dumnezeu cel Viu. Acest lucru se realizează prin descoperirile şi manifestările lui Dumnezeu în istorie.
Pentru a înţelege sensul aceastei Revelaţii în istorie, trebuie să ştim că ea cunoaşte trei faze sau etape diferite:
a) Revelaţia primordială – când Dumnezeu s-a descoperit primilor oameni înainte de căderea acestora în păcat. Este faza când Dumnezeu şi omul „vorbeau faţă către faţă”, iar omului îi erau împărtăşite toate adevărurile necesare mântuirii. Acestea îi erau făcute accesibile omului treptat, pe măsura creşterii lui duhovniceşti, iar una din tâlcuirile date mâncării din pom şi motivului căderii omului se referă anume la încercarea omului de a accede prea repede şi fără Dumnezeu la taine pe care încă nu le putea cuprinde.[5] Mai accentuăm că în această fază omul nu avea devoie de Sf. Scriptură, căci această necesitate a apărut din cauza păcatului. Dacă nu ar fi fost păcatul, spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu ar fi fost nevoie de Scripturi, ci omul ar fi învăţat toată teologia numai din descoperirea dumnezeiască din creaţie, din împrejurările concrete ale vieţii şi mai ales prin lucrarea directă a harului, aşa cum se întâmpla cu Adam în Rai. Odată însă cu intrarea păcatului în lume, omul nu mai este capabil, fără Scripturi, să-L cunoască pe Dumnezeu.[6]
b) Revelaţia în Vechiul Testament – care s-a manifestat cu precădere poporului evreu, atât prin Scriptura Legii Vechi, cât şi prin manifestările directe ale lui Dumnezeu, cât şi toate împrejurările istorice prin care El a călăuzit poporul evreu: fie ele plăcute sau neplăcute. Un anumit grad de Revelaţie poate fi întâlnit şi la popoarele păgâne, dar acesta nu a depăşit limita unei simple intuiţii a Adevărului.
c) Revelaţia Noului Testament – a Tatălui, prin Fiul în Duhul Sfânt. În această fază, mai ales prin Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie şi Sf. Liturghie, Dumnezeu ni Se descoperă plenar, căci descoperirea dumnezeiască adusă prin Hristos este una desăvârşită şi singura mântuitoare. Ei nu-i lipseşte nimic şi chiar dacă va fi trăită mai intens în meta-istorie, adică în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo Dumnezeu nu ne va descoperi ceva esenţial nou, căci aşa cum spunea şi părintele prof. D. Stăniloae, descoperirea dumnezeiască s-a încheiat în persoana Mântuitorului Hristos. În Hristos, Dumnezeu S-a arătat şi S-a descoperit până la capăt (Evr. 1:1-2). Dumnezeu nu vine mai aproape de om decât a făcut-o în Hristos (Filip. 2:5-11) şi nici noi nu putem înainta la o mai mare împlinire decât în Hristos, în care umanitatea a ajuns la vârsta spirituală a deplinătăţii şi a desăvârşirii (Efes. 5:12). Această revelaţie încheiată, continuă totuşi să lucreze prin Duhul Sfânt în Biserică, iar dialogul viu al Bisericii cu Hristos se poartă în principal prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Taine. Prin acestea trei căi, Hristos continuă să ne vorbească şi să ni Se descopere. Mai corect spus, Duhul Sfânt este Cel care continuă activitatea învăţătorească a lui Hristos, prin cuvântul Scripturii şi prin Sfintele Taine. Ne vom opri în primul rând la Scriptură, fără a o desprinde pentru nici o clipă de Tradiţie şi Tainele Bisericii, dar mai ales de Liturghie. Am putea spune că Scriptura este râul prin care curge harul cunoştinţei de Dumnezeu în inimile noastre şi care ne descoperă viaţa veşnică ce vine câştigată prin Jertfa lui Hristos. Deci cuvântul Scripturii are o valoare veşnică, dar nu numai pentru faptul că vorbeşte despre viaţa veşnică, ci ne dă şi putere să trăim viaţa veşnică încă de acum, prin acest dialog real cu Dumnezeu care este cuvântul Scripturii. „Adevărat, adevărat vă zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are (timpul prezent) viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5,24), iar în alt loc Evanghelia spune că „cuvântul Lui este duh şi viaţă”(Ioan 6:63; a se vedea şi Ioan 5:39).
Un alt aspect legat de Sf. Scriptură este acela că ea, deşi are menirea de a stabili o relaţie directă şi personală a omului cu Dumnezeu (şi invers), nu este un bun individual, ci unul comunitar. Mai mult decât atât, Scriptura nu conţine un mesaj ce poate fi transmis şi interpretat în mod izolat, ci numai în Biserică, prin alţii (Sf. Irineu de Lyon şi Tertulian). Credinţa, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul (oarecare),[7] dar numai când acel altul, comunică cuvântul Scripturii, mărturisindu-l prin credinţă şi prin fapte corespunzătoare. Omul nu se naşte credincios, dar devine credincios prin auzirea cuvântului Evangheliei de la alţii[8], iar acest cuvânt se transmite mai des şi mai eficient prin episcopii şi preoţii Bisericii (care sunt umbriţi în mod special de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului) şi care sunt rânduiţi şi trimişi special pentru aceasta în lume ca să mărturisească şi să transmită fiecărui om şi fiecărei generaţii mesajul Evangheliei. Este important însă ca cel ce primeşte esenţa credinţei prin auzire de la alţii, să împrospăteze şi să aprofundeze învăţătura printr-un contact direct şi frecvent cu Sf. Scriptură, atât în comunitatea Bisericii, cât şi în mod individual, dar nu rupt de Biserică[9].
Fără Scriptură, credinţa ar slăbi şi conţinutul ei ar sărăci în timp şi ar deveni nesigur în sânul Bisericii; dar fără Biserică sau mai concret spus – fără Sfintele Taine şi în primul rând fără Sf. Liturghie, Scriptura nu ar fi actualizată în eficienţa ei, căci ar lipsi transmiterea Duhului, de la cei ce cred, la cei ce primesc credinţa.[10] Se formează astfel o legătură între Scriptură, Tradiţie şi Biserică care se prezintă ca trei realităţi distincte dar nedespărţite, între ele stabilindu-se un raport de perihoreză[11]. Raportul dintre Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie este cel dintre ghindă şi stejar[12], dar un „stejar” crescut în Biserică şi o „ghindă” culeasă în Biserică. Fără Biserică, Scriptura şi Tradiţia ar fi moarte.
În ce priveşte relaţia dintre Scriptură şi Biserică, găsim la romano-catolici concepţia greşită prin care ei au ridicat clerul, în persoana papei şi Biserica deasupra Scripturii, făcând ca adevărul veşnic şi inspirat să depindă de persoana papei care este Tradiţia Bisericii[13] şi persoană absolut infailibilă şi cu autoritate deplină în interpretarea Scripturii. Protestanţii au alunecat în cealaltă extremă afirmând că Biserica (comunitatea creştină) este total dependentă de Biblie, iar interpretarea Scripturii este la dispoziţia liberă a fiecăruia. Astfel se desfiinţează realitatea Sfintei Tradiţii care este înlocuită cu părerea personală a fiecăruia.
În Biserica Ortodoxă însă, între Scriptură şi Biserică, există o legătură de „interioritate reciprocă”. Pe de o parte, există o dependenţă a Scripturii faţă de Biserică, pentru că Biserica are prioritate asupra Scripturii. Mai întâi a existat Biserica şi apoi în sânul ei s-au scris textele biblice şi a luat naştere Canonul Sfintei Scripturi. Biserica prin care vorbea Duhului Sfânt, încă de la început s-a văzut nevoită să redea în scris esenţa mesajului ei plenar, şi aceasta în primul rând cu scopul misionar de a trimite ceva în scris comunităţilor creştine îndepărtate, dar şi datorită rătăcirilor care deja apăruseră şi care mai puteau apărea în timp. Deci, din necesităţi misionare dar şi ca o măsură de precauţie şi siguranţă, Sfinţii Apostoli, „iconomii tainelor[14] lui Dumnezeu” (I Cor. 4:1) au scris ceea ce este mai important sau mai necesar la acea vreme din învăţătura creştină, ca în felul acesta să ne rămână o mărturie de autenticitate a ceea ce a învăţat Hristos pe Apostoli: direct sau ulterior, prin lucrarea Duhului Sfânt. În acelaşi timp, şi Biserica este dependentă de Scriptură căci se adapă din ea ca dintr-un izvor curat şi totdeauna limpede. Părintele prof. D. Stăniloae spune că „Scriptura a luat naştere în Biserică şi spre folosul ei…” şi este o fixare în scris a unei părţi a Tradiţiei Apostolice, care este Revelaţia deplină dată Bisericii. Biserica apare odată cu Tradiţia, iar Scriptura apare în Biserică şi ca un rezumat al Tradiţiei, garantat de Biserică, ea fiind „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3:15).
În toate acestea, lucrarea Duhului Sfânt este una esenţială, pentru că El „ne călăuzeşte la tot adevărul” (Ioan 16:13) şi tot Duhul Sfânt a avut o lucrare specială în redactarea şi fixarea textului Sfintei Scripturi prin insuflare şi asistare (umbrire) de către Duhul Sfânt a scriitorilor biblici. Această insuflare a celor care au scris textul biblic este redată prin noţiunea de inspiraţie a Sfintei Scripturi. Inspiraţia este sigură şi valabilă pentru toate cărţile biblice care intră în Canon (inclusiv cele ale Vechiul Testament ca unul ce era o pregătire a Testamentului Nou: Gal. 3:24; Evr. 10:1). Sf. Apostol Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Tim. 3:16; Rom.15:4).
Sfânta Biserică învaţă că prin inspiraţie trebuie să înţelegem acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaşte şi a înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrierii. Cu toate acestea, nu este vorba de o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul Sfânt ar dicta cuvânt cu cuvânt (cum greşit au înţeles unii), ci numai că aceştia au primit de la Dumnezeu conţinutul de idei al Revelaţiei, dar nu le-a fost anulată cugetarea, voinţa sau felul şi maniera de redare. Ca dovadă, ca stil literar şi nu numai, scrierile biblice diferă destul de mult între ele, chiar dacă toate vorbesc despre acelaşi Adevăr. Inspiraţia divină nu este deci efectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu.[15]
În ce priveşte cuvântul Sfintei Scripturi, aşa cum am mai spus, el are menirea de a păstra nealterată esenţa învăţăturii creştine. Fără Scriptură Biserica nu poate trăi, iar fără Biserică, Scriptura nu poate fi interpretată şi înţeleasă în Adevăr pentru că ea conţine „unele lucruri cu anevoie de înţeles” (II Petru 3:16) şi pe care doar Biserica din toate locurile şi timpurile le poate interpreta în Adevăr. Prin urmare, orice interpretare care nu este conformă cu ceea ce zic ceilalţi membri ai Bisericii din alte locuri şi alte timpuri, este parţială, insuficientă şi nevalabilă ca una ce nu aparţine Tradiţiei, căci „Tradiţia adevărată constă în ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi” (Vicenţiu de Lerin, sec. IV). Deci, Scriptura are nevoie de Tradiţie pentru că aceasta este „memoria vie a Bisericii”[16], dar şi Tradiţia are nevoie de Scriptură nu ca o „literă moartă”, ci ca un izvor sigur, nesupus schimbării în timp. Sfinţii Părinţi din totdeauna au recunoscut atât Sf. Scriptură cât şi Sf. Tradiţie şi au afirmat că ele au aceeaşi valoare pentru Biserică şi nu pot fi despărţite una de alta.
Sfânta Tradiţie (Predanie[17]), ca mediu de revelare a lui Dumnezeu în Biserică exprimă în primul rând învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli care nu a fost scrisă de ei înşişi, ci a fost transmisă prin viu grai (Ioan 20:30-31; Filip. 4:9; II Tes. 2:15 şi 3:6; II Tim. 1:13 şi 2:2; II Ioan 12 şi III Ioan 13-14). Ea mai exprimă lucrarea de dezvoltare şi transmitere corectă a învăţăturii Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, dar şi viaţa continuă a Bisericii în Duhul Sfânt. De aceea, în Sfânta Tradiţie putem deosebi două aspecte: unul statornic (static) care se referă la fondul Tradiţiei apostolice nesupuse schimbării; şi altul dinamic prin care înţelegem dezvoltarea şi concretizarea continuă a Învăţăturii Bisericii, după nevoile interne şi externe ale ei în diverse epoci istorice, dar profund ancorată şi fidelă Tradiţiei apostolice scrise şi nescrise. Aspectul static al Tradiţiei este delimitat în timp, începând în momentul Cinzecimii şi terminându-se cu momentul morţii ultimului Apostol. Aspectul dinamic al Tradiţiei nu va avea sfârşit niciodată întrucât Biserica trebuie permanent să răspundă nevoilor ei misionare şi apologetice care se schimbă în timp şi în spaţiu, dar aceste elaborări ulterioare ale Bisericii sunt valabile doar dacă sunt acceptate unanim şi nu sunt respinse în decursul timpului de Biserică.[18] Orice element nou trebuie să fie în deplin acord cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Bisericii care a fost văzută de unii ca un filtru prin care trece doar ceea ce este de folos Ei, sub călăuza directă a Duhului Sfânt.
Trebuie să mai menţionăm faptul că Tradiţia Bisericii nu este o noţiune abstractă, fără obiect şi surse, aşa cum înţeleg unii noţiunea de Tradiţie, reducând-o la nu ştiu ce „tradiţie orală”, ci este reflectată în:
- Vechile simboluri de credinţă şi mărturisiri, inclusiv cele ale martirilor;
- Hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale;
- Scrierile Sfinţilor Părinţi recunoscute unanim de Biserică;
- Vestigiile liturgice ale Bisericii: Sfintele Icoane[19], Imnografia ortodoxă şi altele;
- Teologia contemporană care este în consens cu învăţătura Bisericii din totdeauna şi de pretutindeni.[20]
La punctul 5 includem şi teologia contemporană pentru că, aşa cum am mai spus, se Tradiţia Bisericii este dinamică şi ea nu vrea să propună adevăruri noi de credinţă, ci să contribuie la explicarea şi trăirea adevărului, dat odată şi pentru totdeauna (Iuda 3). Prin aspectul dinamic al Tradiţiei înţelegem deci creaţiile de ordin administrativ şi organizatoric ale Bisericii, cât şi aprofundarea, accentuarea şi precizarea cu timpul a unor învăţături şi practici care au temei în Revelaţie şi sunt primite în întreaga Biserică şi având valoare de dogme, principii morale, rânduieli liturgice sau canoane.
Pe lângă descoperirea dumnezeiască prin Scriptură şi Tradiţie, trebuie să vorbim şi despre o descoperire dumnezeiască reală şi vie prin Sfintele Taine, fără de care, nu este posibilă înţelegerea şi trăirea primelor două. Un rol deosebit îl au cele 3 Taine esenţiale: Botezul, Mirungerea şi Euharistia,[21] fără de care nu există mântuire, pentru că fără ele nu există cunoaştere vie a lui Dumnezeu. Ar fi o mare greşeală să neglijăm descoperirea lui Dumnezeu faţă de fiecare persoană care se botează, se pecetluieşte cu harul Sf. Duh sau se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, unindu-se cu El. Şi ce-i important: chiar şi în acest context, Sfintele Taine nu sunt nişte întâlniri strict personale cu Dumnezeu, ci întâlniri comunitare (în comuniune cu ceilalţi), adică cu întreaga Biserică – acolo unde se citeşte, se tâlcuieşte şi să trăieşte Scriptura şi Tradiţia Bisericii.
________________
Discuţii pe marginea raportului dintre Scriptură şi Tradiţie, în contextul polemicii cu neo-protestanţii, găsiţi pe forumul nostru. Discuţia de pe forum este destul de incitantă, mai ales că anume acest subiect, aşa cum se va vedea şi pe forum, este esenţial în discuţia cu sectarii.
Note bibliografice: [1] Ed. Bizantină 1997. Vom prelua mai multe idei din această carte, făcând o siteză foarte condensată a ideilor de acolo.
[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dogmatica, I, Ed. 1993, p.11.
[3] Serghei Bulgakov, Lumina neînserată. Contemplaţii şi reflecţii metafizice, Ed. „Anastasia” (1999), p. 393.
[4] Această afirmaţie trebuie înţeleasă în sens euharistic (“Ale Tale, dintru ale Tale…”), adică: noi aducem darurile creaţiei lui Dumnezeu ca mulţumire, iar Dumnezeu le binecuvintează şi le sfinţeşte. Rolul omului în această aducere este foarte important, pentru că aducând jertfă spre binecuvântare daruri materiale (neînsufleţite), el însuşi primeşte binecuvântare. Dacă omul doar se foloseşte de daruri şi uită de Dăruitor spre a-I mulţumi, aceasta înseamnă că atitudinea lui nu este corectă faţă de ceea ce i-a dat Dumnezeu şi are, pri urmare, un comportament idolatru şi dă dovadă de neînţelegere a raţiunii pentru care a fost creat lucrul respectiv.
[5] Aceste tâlcuiri ale Sf. Grigore de Nyssa şi Sf. Maxim Mărturisitorul le vom detalia în capitolul „Antropologie”.
[6] Omili la Matei, I, trad. rom. în PSB 23, p.15.
[7] Sf. Apostol Pavel spune că credinţa vine prin auz (Rom. 10:17), deci este nevoie de încă cineva (o altă persoană) ca să vorbească cele ale credinţei. Astfel, adevărul credinţei este unul comunitar, nu o idee personală şi izolată a cuiva.
[8] Părinţi, naşi de Botez, care se angajează să-l înveţe pe copil învăţătura de credinţă, sau orice om dreptcredincios.
[9] În toate aceste expresii şi în cele ce urmează, prin Biserică trebuie să înţelegem Trupul tainic al Domnului care are drept Cap pe însuţi Hristos, iar ca mădulare (membre) pe clerici şi credincioşi. Biserica în sensul de locaş de cult, clădire are aici un rol secundar.
[10] Dogmatica, I, p.42
[11] Acest termen grecesc înseamnă „interpătrundere”, „interioritate reciprocă”, adică sunt una în alta şi nu pot exista una fără alta.
[12] Stejarul are ca fruct ghinda care, deşi mică, are putere să dea rod la un nou stejar. Fără stejar nu se face ghinda, iar fără ghindă nu se poate înnoi stejarul. Aşa se întâmplă şi cu Tradiţia (stejarul) şi Scriptura (ghinda).
[13] Afirmaţie care aparţine papei Pius al IX: „Eu sunt Tradiţia!”
[14] Aici cuv. „taină” nu trebuie înţeles numai în sens sacramental („cele 7 Taine”), ci şi ca mister al cunoaşterii lui Dumnezeu, învăţătură despre taina vieţii veşnice.
[15] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, Buc. 1991, p.74.
[16] S. Bulgakov, Ortodoxia, Ed. Paideia, 1997.
[17] Termenul slavonesc folosit mult timp şi la noi – „Predanie”, accentuiază în mod deosebit un „dat” şi un „moştenit”.
[18] Aici se au în vedere în primul rând adăugirile liturgice ulterioare precum şi atitudinea Bisericii faţă de eretici şi schismatici în diverse situaţii. Trebuie de mai reţinut faptul că aspectul dinamic al Tradiţiei nu are în vedere „o dezvoltare a ei în afară, ci o amplificare a ei în interior” (Vicenţiu de Lerin).
[19] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Revelaţia prin acte, cuvinte şi imagini, în rev. „Ortodoxia” 3/1968. Aici şi în alte scrieri dogmatice se reia şi se aprofundează ideea Sf. Ioan Damaschin care spune că Icoana este Scriptura pentru cei neînvăţaţi şi cu nimic mai prejos de ea. De aceea, Icoana este o cale de revelaţie a lui Dumnezeu. Anume prin aceasta, icoana se deosebeşte de idol, pentru că nu prin ceea ce este natural (lemn, pânză, culori, etc.) descoperă şi arată pe Dumnezeu, ci prin ceea ce este „supranatural” – Chipul transfigurat al Persoanei care trimite cu gândul şi apropie prin lucrarea harului de Dumnezeu.
[20] Scolastica a enumeră „opt izvoare ale Sfintei Tradiţii”. În primul rând, Izvorul unic al Tradiţiei, ca şi al Scripturii este Dumnezeu, iar în al doilea rând, cele opt „izvoare”, deşi mai multe decât am enumerat noi, acoperă un arie mai restrânsă a Sf. Tradiţiei şi nu face nici o legătură teologia Bisericii de acum şi de mâine, deci vorbeşte într-un fel de o tradiţie oarecum moartă, ce ţine doar de trecut, or Tradiţia în înţelesul ortodox al cuvântului, nu ţine doar de trecut, ci şi de viitor. Până la urmă, poate fi acceptată şi noţiunea de „izvor al Sfintei Tradiţii”, dar ţinând cont că Izvorul prim al acestora este Hristos.
[21] Anume la aceste trei Taine, ca fiind esenţiale, se opresc în comentariile sale Sf. Chiril al Ierusalimului (sec. IV) şi Sf. Nicolae Cabasila (sec. XIV). Acestea au mai fost numite în teologie şi „tainele de iniţiere”.
Comentariile sunt închise.