Una din problemele esențiale ale Ortodoxiei astăzi este perceperea ei ca „religie tradițională”. Această viziune, dintr-un anumit punct de vedere, este benefică, pentru că lărgește posibilitatea mărturiei şi dialogului cu societatea [decăzută], dar, în acelaşi timp, este şi periculoasă, pentru că împinge creștinismul într-un „ungher” pe care limitele valorice ale „lumii acesteia” i l-au rezervat.
„Tradiţionalismul” religios în sine nu este rău, ci chiar bun. El ajută la consolidarea morală, etică şi, într-un anume fel, chiar duhovnicească a societății şi omului. Dar, ceea ce este absolut firesc şi benefic iudaismului, islamului şi altor religii, este absolut malefic creştinismului. Creştinismul încă de la început – şi asta este o caracteristică fundamentală a lui – este o învățătură oarecum revoluționară, creativă, care aduce în lume Foc (cf. Lc 12:49). El niciodată nu se simte împlinit în această lume, indiferent cât de bine şi frumos este organizată societatea şi statul, sau cât de înalt este nivelul moralității poporului – căci creștinismul întotdeauna este orientat spre infinit, spre eshaton, spre absolut şi veşnic. De aceea, el întotdeauna provoacă şi, într-un fel „clatină barca”, întotdeauna este orientat spre Împărăţia Cerurilor, care „nu este din lumea aceasta”, şi conduce realitatea pământească şi întreaga viaţă spre ceea ce ele trebuie să devină conform planului dumnezeiesc. Iată de ce, „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Tim 3:12).
Hristos „n-a venit să aducă pace, ci sabie” (Mt 10:34) pentru că, de fapt, „pacea Lui” nu este la fel cu cea a lumii (cf. In 14:27), iar realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu este singura realitate a Iubirii, Libertăţii, Creativităţii, Frumuseţii, Adevărului şi Păcii absolute şi autentice, a lepădării de sine şi a slujirii jertfelnice, a comuniunii şi unităţii – realităţi receptate greu şi dureros de lumea căzută, ba chiar respinse şi excluse, dar care totuşi, prin puterea lui Dumnezeu, sunt prezente în lume prin Biserica Lui.
Atunci când creştinismul ortodox este perceput ca o „religie tradiţională” nu doar în raport cu societatea şi statul [secular] – această caracteristică este deja o trădare a vocaţiei, căci sarea îşi pierde puterea (cf. Mt 5:13). Biserica este văzută ca „utilă” pentru societate, şi aceasta din urmă îi oferă chiar şi anumite „funcţii”, dar ea trebuie să stea în „ungherul” ei şi să nu iasă de acolo. Şi ce este mai grav – ei i se alocă un „ungher” nu doar în societate, ci şi în sufletul fiecărui om; nici din acest „ungher” Biserica nu trebuie să iasă.
Astfel, creștinismul este „dezarmat” şi transformat într-o „religie tradiţională”, care are numai rolul de a susţine imaginea etico-morală a societăţii şi, într-un anume fel, să coaguleze ideologic această societate, să-i dea lumii câte o „pauză de la deşărtăciuni”, pace, speranţă, mângâiere, spaţii sacre pentru „satisfacerea necesităţilor spirituale”, ancorarea „în trecut”, în tradiţiile seculare etc. La acestea se reduc chiar şi discuţiile despre limbajul liturgic, atitudinea faţă de purtarea în biserică, faţă de tipic şi slujbe, faţă de spiritul comunitar al unei parohii şi toate celelalte.
Desigur, toate acestea nu înseamnă că creştinismul este străin de tradiţia în sine. Dar tradiţia în creştinism, ca şi „tradiţia” în Dumnezeu Însuşi – nu este una pământească; nu poate fi comparată cu nimic „din lumea aceasta”. Ea este tradiția Duhului, este păstrarea şi transmiterea cunoaşterii lui Dumnezeu şi nu „despre Dumnezeu”, este cunoaşterea Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt prin comuniune nemijlocită cu fiecare dintre Ei şi cu toţi-trei laolaltă. Aceasta este transmiterea Vieţii, a Duhului Sfânt ca Foc, şi nu a „literelor moarte”, a regulilor, legilor şi prescripțiilor omeneşti. Iată ce este fundamental pentru credinţă, iar ceea ce este secundar, trebuie perceput ca relativ, discutabil şi perfectibil, ca şi orice creație umană.
Autor: Andrey Panov, „Clubul râvnitorilor pentru înnoire liturgică”
