Observaţii asupra unei cărţi despre renaşterea liturgică în Rusia

În 2001, la Moscova, protoiereul Nicolae Balaşov a scos o carte în 508 pagini, intitulată „Pe calea renaşterii liturgice. Discuţii în Biserica Rusă la începutul sec. XX”.

După cum se ştie, în anii 1917-1918, în Biserica Rusă a avut loc Marele Sinod Local (echivalent cu Adunarea Națională Bisericească din BOR), care şi-a propus să realizeze mai multe reforme în Biserica Ortodoxă Rusă. La acest Sinod au participat 564 de membri: 227 dintre care erau clerici, iar restul mireni (foarte mulţi profesori de teologie şi nu numai). Aproape 50 din totalul lor au ajuns în scurt timp să fie martirizaţi, iar astăzi sunt trecuţi în rândul sfinţilor neo-martiri, având şi o icoană comună.

Din cauza schimbărilor politice generate de Revoluţia bolşevică, Marele Sinod Local nu şi-a putut duce până la capăt lucrările, de aceea, singura realizare importantă care s-a reuşit atunci a fost restabilirea rangului de Patriarhie. Este remarcabil faptul că, principiile discutate şi elaborate de Marele Sinod erau bazate pe sinodalitate largă şi transparentă, cu consultarea mirenilor şi fără drepturi prea mari date patriarhului, aşa cum era să-i ofere Stalin patriarhului Serghie în 1943.

Cele mai interesante discuţii de la acel Mare Sinod au fost cele legate de renaşterea liturgică. Dezbaterile au început încă în 1905, când a apărut ideea acestui Sinod, şi ele au fost pe cât de erudite şi academice, pe atât de democratice şi transparente. Stilul acestor dezbateri, în care ierarhii, preoţii, profesorii de teologie şi reprezentanții mirenilor discutau problemele fundamentale ale vieţii bisericeşti aveau un format şi un caracter la care astăzi nicăieri, în nici o Biserică Locală, nici nu se poate visa.

Cartea pe care o prezint aici redă o mulţime de procese verbale ale şedinţelor presinodale şi sinodale, precum şi extrase din referatele sau recenziile diferitor participanţi, care se expuneau asupra subiectelor liturgice discutate atunci. Este remarcabil şi faptul că prefaţa cărţii este scrisă de ÎPS Chiril, mitropolit de Smolensk şi Kaliningrad, care în 2009 avea să devină patriarh al Bisericii Ruse. De ce este remarcabil acest lucru? Pentru că înainte de a deveni patriarh, mitropolitul Chiril era considerat un mare liberal de dreapta, care în scurt timp va înlocui limba slavonă cu cea rusă modernă şi va înfăptui multe alte reforme liturgice din cele discutate la începutul sec. XX. Dar toate aceste temeri nu s-au adeverit, iar acum, mulţi îl consideră pe patriarhul Chiril deja prea conservator şi chiar obscurantist… Nu vom intra în tainele şi detaliile acestor metamorfoze, care au nu doar cauze subiective, ci şi obiective, ci vom încerca să prezentăm pe scurt câteva din reformele liturgice discutate în Rusia la începutul sec. XX, ca să vedem în ce măsură acestea pot fi considerate actuale şi panortodoxe.

1. Primul şi cel mai controversat subiect a fost cel despre limba liturgică. În cartea părintelui Nicolae Balaşov această problemă este abordată între pp. 23-258, ceea ce reprezintă aproape jumătate din toată cartea. Dezbaterile au început cu constatarea că majoritatea credincioşilor şi chiar a clericilor nu înţeleg limba slavonă, care în forma practicată în Biserică, nu s-a vorbit niciodată de către popor. Cu toate acestea, de frica unei schisme în popor, mulţi participanţi la aceste dezbateri insistau pe menţinerea limbii slavone bisericeşti, acceptând cel mult unele corectări sintactice sau explicaţii semantice. Totuşi, cei mai mulţi optau pentru crearea unei limbi „neo-slavone” (aşa cum propusese anterior şi Sf. Teofan Zăvorâtul) sau chiar pentru traducerea integrală a slujbelor în limba rusă vorbită. S-a discutat intens despre principiile de traducere şi chiar s-au constituit comisii abilitate, dar Revoluţia a făcut ca Sinodul să amâne luarea unei decizii finale.

Nu mult după aceea, în anii ’20 ai secolului XX, „Biserica Inovatoare (Obnovlencheskaya Tserkov’)” va prelua multe din ideile Marelui Sinod, şi în special ideea traducerii textelor liturgice, determinând Biserica oficială (în frunte cu patriarhul Tihon) să facă un pas înapoi şi să renunţe pentru un timp nedeterminat la traducerile liturgice în rusa modernă. După 1991, şi mai ales la Sinodul Arhieresc din 1994, problema traducerilor a fost reluată, dar paşi concreţi în această direcţie încă nu s-au făcut.

În prezent există mai mult de 10 traduceri ale Liturghiei şi 2-3 traduceri ale celorlalte cărţi de cult, dar ele se folosesc foarte rar, Statutul oficial al Bisericii Ruse din anul 2000 stabilind că limba de cult rămâne totuşi limba slavonă.

2. Al doilea mare subiect discutat la Marele Sinod a fost cu referire la elaborarea unui Tipic parohial, care să poată fi aplicat în catedrale şi parohii. La modul oficial, Biserica Rusă urmează până astăzi Tipicul Mănăstirii Sf. Sava (în varianta de la Moscova, 1695), deşi nimeni nu-l respectă cu acrivie, iar norme de adaptare ale acestui tipic la realităţile parohiei nu există.

Participanţii la discuţiile presinodale şi sinodale au constatat că Tipicul actual (al Mănăstirii Sf. Sava) este imposibil de respectat, având în vedere lungimea şi complexitatea slujbelor. Principalele probleme generate de implimentarea acestui tipic sunt:

• Slujirea privegherilor în fiecare sâmbătă seara, iar în unele mănăstiri şi biserici – chiar şi în cazul sărbătorilor mai mici şi a zilelor de rând;
• Slujirea Laudelor, în special a Vecerniei şi Utreniei, la ore nepotrivite şi contrare sensului acelor slujbe;
• Reglementarea tipului de slujbe pentru Sfinţii nou canonizaţi şi a celor cu cinstire locală;
• Principiile de combinare a elementelor fixe şi mobile în cadrul slujbelor ş.a.

Ca şi în cazul celorlalte subiecte discutate, ideea revizuirii Tipicului sau a alcătuirii unui Tipic nou s-a limitat la nişte referate şi propuneri, care nu au fost aplicate niciodată. Unii participanţi au propus implimentarea aşa-numitului „Tipic al Marii Biserici de la Constantinopol” din 1832 şi care fusese parţial acceptat şi de alte Biserici locale, printre care şi Biserica Ortodoxă Română. Mai mulţi profesori de liturgică au criticat Tipicul de la Constantinopol şi au propus elaborarea unui Tipic nou, după modelul celui Studit, care să preia tot ce este mai bun şi mai practic din toate Tipicurile mai vechi şi mai noi. Au fost şi foarte mulţi care insistau pe caracterul neschimbabil al Tipicului aflat în uz, care trebuia să rămână în continuare în vigoare, iar principiile de adaptare la realităţile parohiale să fie stabilite de către fiecare ierarh prin circulare secrete (!) către preoţi.

Incapacitatea de a lua o hotărâre clară şi unanim acceptată a făcut ca toate problemele mai sus enumerate să fie tratate fie cu maximă acrivie, fie cu maximă indiferenţă, polarizând şi mai mult discuţiile.

Începând cu anul 1949 Patriarhia Moscovei elaborează prescripţii tipiconale anuale („Bogosluzhebnye ukazaniya”), care reglează parţial situaţia, dar Biserica Rusă continuă să facă privegheri în fiecare sâmbătă seara, care doar formal respectă scheletul Vecerniei şi al Utreniei, dar acest schelet, de cele mai multe ori, este lipsit de “muşchi”, pentru că toate stihirile, catismele şi canoanele sunt scurtate considerabil.

M-am bucurat să aflu că, la acel Mare Sinod Local, una dintre cele mai pertinente propuneri enunţate cu referire la săvârșirea Vecerniei şi Utreniei a fost tocmai cea pe care am enunţat-o şi eu acum câţiva ani, fără să ştiu de discuţiile de acum un secol, şi anume: citirea Canoanelor de la Utrenie seara, după Vecernie (eu am propus: în cadrul Pavecerniţei Mici), iar dimineaţa să se săvârşească Utrenia integrală, sărind doar peste partea Canoanelor. De asemenea, s-a propus, ca după Doxologia Utreniei, să nu se rostească ecteniile finale ale Utreniei (care se repetă şi la Vecernie şi la Liturghie) şi nici să se citească Ceasurile, ci să se înceapă direct Sfânta Liturghie.

Păcat că această propunere, pe deplin justificată istoric şi liturgic, a rămas nerealizată, deşi cunosc tot mai mulţi preoţi care o implementează cu mult succes în parohiile lor.

Tot în cadrul subiectului cu privire la Tipic s-a discutat şi despre calendarul liturgic. Practic, ruşii au fost primii care au sesizat această problemă şi au dorit îndreptarea calendarului iulian, dar problemele generate de Revoluţie şi de arestarea patriarhului Tihon, cât mai ales lipsa unui consens panortodox şi impunerea forţată a noului calendar în mai multe ţări ortodoxe, i-a făcut pe ruşi să renunţe la implimentarea reformei calendaristice. În perioada următoare, politrucii comunişti au propagat prin toate mijloacele posibile ideea că noul calendar ar însemna apostazie de la Ortodoxie şi trecere la romano-catolicism, ceea ce a făcut ca, în prezent, clericii şi credincioşii ruşi să excludă cu înverșunare orice idee de reformă calendaristică, deşi ierarhia superioară este destul de deschisă spre acest subiect şi conslujeşte fără probleme cu ierarhii Bisericilor de stil nou.

3. O altă problemă abordată în această carte (capitolul 6) se referă la slujirea Dumnezeieştii Liturghii. S-au fixat mai multe probleme, printre care:

• Menţinerea Sf. Uşi şi a perdelei (dverei) deschise pe toată perioada Liturghiei (şi închiderea lor cel mult la momentul împărtăşirii clericilor);
• Construirea pe viitor a catapetesmelor (iconostasurilor) mici şi mai transparente;
• Impracticabilitatea sistemului lecturilor biblice (atât Paremiile din Vechiul Testament la Vecernie, cât mai ales Apostolul şi Evanghelia la Liturghie);
• Necesitatea citirii Apostolului şi Evangheliei cu faţa spre credincioşi (la ruşi existând până astăzi obiceiul ca preotul să citească Evanghelia cu faţa spre altar);
• Posibilitatea de a renunţa la mai multe ectenii, în special a celor mici, şi citirea în glas a rugăciunilor preoţeşti de la Vecernie, Utrenie şi mai ales cele de la Liturghie;
• Renunţarea la unele relicve bizantine cum ar fi „Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi! Şi ne auzi pe noi”;
• Interzicerea de a rosti ectenia pentru cei adormiţi în zilele de duminică şi în perioada praznicelor;
• Posibilitatea ca fiecare credincios să-şi pomenească numele celor vii şi adormiţi (după modelul Athonit) şi renunţarea la pomenirea în glas a numelor la ectenii;
• Rostirea ecteniei şi a rugăciunii pentru catehumeni doar atunci când aceştia sunt prezenţi la slujba respectivă;
• Rostirea unei singure pomeniri („Pe voi pe toţi…”) la Intrarea Mare;
• Rostirea unei singure ectenii a cererilor: fie înainte de Crez fie înainte de „Tatăl nostru”;
• Posibilitatea citirii cu voce tare a Anaforalei euharistice;
• Excluderea Ceasului III din textul epiclezei, precum şi a cuvintelor „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt” din Anaforaua Sf. Vasile cel Mare (unde ele au fost introduse abuziv, prin imitaţia Anaforalei Sf. Ioan Gură de Aur);
• Posibilitatea de a sluji, în lipsa vinului roşu, fie cu vin alb, fie cu suc fermentat din alte fructe;
• Reconsiderarea părererilor despre conţinutul Potirului la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite, conform tradiţiei primare a Bisericii;
• Revenirea la slujirea Liturghiei Darurilor Înaintesfinţite seara sau elaborarea unei alte rânduieli pentru slujirea ei dimineaţa.

Din această listă lungă de întrebări, nu toate au fost abordate cu aceeaşi intensitate şi seriozitate. Unele, deşi aveau susţinători şi argumente, au fost amânate sau scoase din agendă, iar asupra altora s-au purtat discuţii foarte serioase, cu implicarea mai multor profesori de teologie, episcopi, preoţi şi chiar mireni. Cu această ocazie s-au scris mai multe studii ştiinţifice, s-au studiat vechi manuscrise greceşti şi slavoneşti, s-au făcut vizite de cercetare la diferite biblioteci din lume, dar nici o hotărâre sau schimbare nu a urmat. Absolut toate discuţiile au rămas fără careva consecinţe practice pentru Biserica Rusă.

Abia în anii 60-70 ai sec. XX (dar nu ca o continuare a discuţiilor de la Marele Sinod din 1917-1918), s-a revenit asupra unora din aceste subiecte, reglementându-se rostirea Ecteniei pentru cei adormiţi doar în zilele de rând şi permiţându-se împărtăşirea la orele de seară în cadrul Liturghiei Darurilor Înaintesfinţite dacă clericii şi credincioşii au ajunat cel puţin 6 ore.

4. Întreg capitolul 7 al acestei cărţii este dedicat problemelor Molitfelnicului. Subiectele cele mai discutate s-au referit la:

• Rugăciunile pentru mamă şi copil înainte de Botez, care trebuie în întregime modificate, la fel ca şi rugăciunea pentru mamă la pierderea (involuntară a) copilului;
• Catehizarea candidaţilor la botez sau a părinţilor şi naşilor acestora;
• Formularea a două slujbe diferite ale slujbei Botezului pentru copii şi adulţi;
• Sfinţirea apei baptismale la fiecare Botez şi interzicerea de a turna agheasmă de la Bobotează în cristelniță;
• Spovedania de obşte şi importanţa spovedaniei particulare;
• Elaborarea unei rânduieli mai scurte a Sf. Maslu, cu posibilitatea slujirii de către un singur preot;
• Scurtarea slujbei înmormântării şi a Parastasului (Panihidei), etc.

La aceste subiecte participanţii la dezbateri au găsit un consens larg, mai ales atunci când s-a discutat despre rugăciunile după naştere şi cele la 40 de zile, din care trebuiau excluse toate referinţele la necurăţie sau vină/păcat.

De asemenea s-a formulat ideea că doar spovedania particulară poate fi numită Sfântă Taină în sensul clasic al cuvântului, pe când aşa-numită „spovedanie de obşte”, care s-a răspândit foarte repede în Rusia datorită Sf. Ioan de Kronştadt, nu este decât o binecuvântare generală pentru împărtăşire şi ea se poate da doar celor care au făcut şi o spovedanie particulară şi vor să se împărtăşească mai des.

Menționăm că în 2012 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a aprobat o rânduială scurtă a Sfântului Maslu, care să poată fie săvârşită de un singur preot, iar în argumentarea acelei decizii Sf. Sinod a făcut trimitere inclusiv la Marele Sinod din 1917.

5. Un alt subiect interesant discutat la Marele Sinod a fost cel cu privire la creativitatea liturgică şi posibilitatea de a alcătui noi slujbe sau de a reformula anumite texte din cele existente. În general, au fost încurajate orice forme de creativitate liturgică, dar s-a stabilit ca acestea să nu fie puse în aplicare la nivel parohial decât cu aprobarea episcopului locului, iar la nivel regional sau general – cu aprobarea Sinodului sau cel puţin a patriarhului.

În concluzie, vreau să spun că, în ciuda titlului şi a problematicii foarte interesante şi incitante, cartea este destul de plictisitoare şi obositoare în ce priveşte metoda de abordare. Autorul redă citate extinse din discuţiile presinodale şi sinodale, precum şi procesele verbale ale unor polemici care, aşa cum am mai spus, vorbesc despre un nivel incredibil de mare al culturii teologice şi pastoral-misionare a timpului respectiv, dar care au rămas doar pe hârtie.

Este de-a dreptul dezamăgitor faptul că toate aceste discuţii de la începutul sec. XX au rămas fără rezolvări şi urmări. Parţial acest lucru este şi justificat, având în vedere că nu toate subiectele aveau aceeaşi importanţă sau seriozitate de abordare, unele doar răsunând ca nişte păreri sau propuneri particulare, care nici nu au apucat să fie supuse dezbaterilor sau votului. Au fost însă şi subiecte care şi astăzi rămân actuale şi aşteaptă să fie cel puţin discutate, nu neapărat pentru a fi „aggiornamentate” în spiritul Conciliului II Vatican, ci măcar pentru a identifica „provocările” liturgice şi pastorale contemporane şi a distinge principalul de secundar, şi veşnicul de trecător.