Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Pr. Alexander Schmemann: Autocritica şi acceptarea schimbării – paradigme pentru o Ortodoxie autentică

Pentru a schimba atmosfera ortodoxiei, trebuie să învăţăm să ne privim în perspectivă, să ne căim şi, dacă este nevoie, să acceptăm schimbarea, transformarea. În ortodoxia istorică, criteriile autocriticii lipsesc cu desăvârşire. Ortodoxia s-a definit pe sine: împotriva ereziilor, a occidentului, a orientului, a turcilor etc. Ortodoxia este întreţesută cu afirmarea de sine şi un triumfalism exagerat…  

Tragedia istoriei Ortodoxiei este văzută întotdeauna în triumful răului din afară: persecuţiile, jugul turcesc, comunismul – niciodată cel din interior. Şi atât timp cât aceste convingeri nu se schimbă, sunt sigur că o revigorare a ortodoxiei nu este posibilă. Numeroasele obstacole care stau în calea acestei revigorări nu se datorează celor păcătoşi, ci îşi află originea în ceea care pare a fi esenţa Ortodoxiei: în primul rând – un fel de pietism încărcat de superstiţii şi dulcegării, inaccesibil vreunei culturi. Un pietism ce are o dimensiune păgână şi diluează ortodoxia într-o religiozitate sentimentală. În al doilea rând – o tendinţă gnostică a credinţei, care a început ca o influenţă elenistică şi a devenit un intelectualism cartezian occidental. În al treilea rând – dualismul format de pietism şi teologia intelectuală, care a înlocuit în viziunea creştină asupra lumii eshatologia ei primordială. În al patrulea rând – cedarea ortodoxiei în faţa naţionalismului, cu aspectele-i păgâne autoritare şi negative. Această combinaţie este oferită drept „ortodoxie” şi orice încercare de examinare a ei este condamnată imediat ca erezie. Nimic nu este mai periculos decât apărarea fanatică a Ortodoxiei.

  „Jurnalul părintelui Alexander Schmemann”, 
Memoriu din 25 septembrie 1974,
trad.
Felicia Furdui, Alba Iulia 2004, pp. 107-108.

 * * *

   Din punct de vedere istoric, Ortodoxia a fost dintotdeauna mai mult decât o Biserică – şi anume – o lume ortodoxă, un fel de univers ortodox. Orice schimbare de situaţie generează în această lume o reacţie negativă, o negare a schimbării, o reducere a ei la rău, la ispită şi la constrângere demonică. Această reacţie nu se datorează loialităţii, credinţei sau dogmei – care rămân aceleaşi indiferent de schimbări. În realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conţinutul credinţei. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă. O nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă. Această negare a priori nu permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a ei în contextul credinţei, o „întâlnire” realistă cu ea. Renunţare şi negare, nu înţelegere. Întrucât lumea ortodoxă s-a schimbat şi se schimbă în mod inevitabil, trebuie să recunoaştem drept prim simptom al crizei o schizofrenie profundă, care a pătruns mentalitatea ortodoxă: viaţa într-o lume ireală, inexistentă, caracterizată drept reală şi existentă. Conştiinţa ortodoxă n-a remarcat căderea Bizanţului, reformele lui Petru cel Mare, revoluţia (din 1917 – P.P.); n-a remarcat revoluţionarea gândirii, a ştiinţei, a modului de viaţă… Pe scurt, n-a remarcat istoria. Această negare a semnificaţiei procesului istoric n-a slujit cauza Ortodoxiei. În loc să înţeleagă schimbarea, şi în acest fel să vină în întimpinarea ei, ortodoxia s-a văzut copleşită de ea… În mare parte s-a fugit. Să fugi sau să negi este mai drastic decât să afirmi. Este mai uşor să te agăţi de vechiul calendar, de litera legii, de teamă şi de o defensivă furibundă. Această luptă cu istoria, care îşi urmează cursul în mod inevitabil, provine din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere cu antinomia esenţială a creştinismului: „în această lume, dar nu din această lume” şi de a înţelege că lumea ortodoxă este din această lume. Proclamarea acestui lucru ca absolut constituie o trădare. Plătim preţul crizei ortodoxiei pentru că am creat atât de mulţi idoli, sute de idoli. Nu am integrat niciodată lumea noastră ortodoxă în „imaginea trecătoare a lumii”. Acum când această lume ortodoxă se distruge, încercăm să o regenerăm. Suntem preocupaţi de soarta multor patriarhate, de supravieţuirea muntelui Athos; ne ocupăm de Bizanţ şi de textele bizantine, atât de importante pentru teologi. Suntem înghiţiţi de multe jurisdicţii (bisericeşti – P.P.), toate etalând diferite canoane. Încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab în moştenirea noastră. Această aroganţă, mulţumire de sine, şi acest triumfalism pompos sunt înfricoşătoare. Şi poate că cel mai înspăimântător este faptul că prea puţini oameni văd, simt şi ştiu asta. Oamenii sunt îngroziţi de decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor, păcatele altora, şi toate acestea, într-o perioadă în care esenţa ortodoxiei, Adevărul ei, ar putea fi auzite pentru prima dată în istorie ca o salvare. Ceea ce ne rămâne este să credem că Dumnezeu nu poate fi pângărit. Ceea ce este rămână este aceeaşi întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut?

„Jurnalul părintelui Alexander Schmemann”,
Memoriu din 19 ianuarie 1974, 
trad. Felicia Furdui, Alba Iulia 2004, pp. 79-80.


29 Comments

  1. Păcătosul

    "Ce-i de făcut?" – să ne rugăm, să ne vedem de treabă pentru suflet (cercetând totul ce ar putea să se întâmple), şi nici într-un caz să nu facem răscoale!
    74' , dar cât de actual pentru vremea noastră.
    Doamne Ajută!

  2. Radu

      Mi-e greu sa inteleg ce vrea intr-adevar sa spuna Parintele pentru ca lipseste un context care sa specifice mai mult  criza pe care o enunta si cu atat mai mult pentru auto-interogarea de la sfarsit:"Ce-i de facut?" In mare nu sunt de acord cu aceste teze.
      Autocritica ortodoxa, cred eu, s-a identificat intotdeauna cu critica "exterioara", ce se aplica tuturor- de aceea avem Patriarhi dati anatemei, pentru ca si acestia erau supusi canoanelor Bisericii. Parintele vorbeste de nevoia unei schimbari, dar nu ii da  coordonatele sau sensurile acestei schimbari. Duhul Bisericii si miezul invataturilor o caracterizeaza si o definesc pe aceasta, adica Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti. Avandu-le pe acestea ca reazam si axa, nu este posibil vriun dezechilibru sau criza. Acestea sunt de vesnica actualitate pentru ca sunt de la Duhul Sfant. Parintele nu spune ce intelege dansul prin revigorare, sau care ar fi "caderea". 
      Care ar fi acest "pietism încărcat de superstiţii şi dulcegării, inaccesibil vreunei culturi"?  Sau e vreo cultura sociala sau nationala mai pretioasa decat cultura Duhului? Care dintre aceste culturi trebuie sa se plece celeilalte sau sa ii dea intaietate? Care e tendinta gnostica a credintei sau acel dualism si la cine a fost inlocuita curata inchinare cu aceasta manifestare enuntata la punctul trei? Tocmai aici e rolul pastorilor turmei de a-i invata pe credinciosi buna inchinare prin insasi viata lor. Viata turmei este reflectarea, intr-o anumita masura, a trairii credintei de catre preotii Bisericii. Parintele cred ca se refera la o "fractiune a ortodoxiei" (ortodoxia este inpartitionabila), la un numar de credinciosi care vad si traiesc nedesavarsit credinta, punand nationalismul deasupra credintei. Deci e gresit sa se vorbesca despre Ortodoxie, fara a se specifica care "ortodoxie" este bolnava de aceasta instrainare de la invataturile ei. Si eu cred ca Orodoxia numai "fanatic" se poate apara. De fapt  fanatism e putin spus. Cu insasi viata noastra trebuie sa aparam ortodoxia. Cu mai mult decat fanatism trebuie sa iubim, sa iertam, sa fim blanzi, smeriti si implinind toate cele bune. De ce oare se foloseste termenul de "nebun" pentru cativa din Sfintii Bisericii? Ei au ajuns atat de inseparabil legati si indragostiti de Hristos si de Biserica Lui, incat acestia pareau nebuni in ravna, acrivia si "fanatismul" lor. Iata o intrebuintare pozitiva a termenului de "fanatism".
       Cum se poate ca ortodoxia sa fie "mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă"?  Chiar ortodoxia este cea care afirma schimbarea cea buna a vietii, daramarea oricarei temelii si inceperea noii vieti intru Hristos! Sfintii in fiecare zi puneau "inceput bun" vietii. Zilnic se "daramau", totdeauna se smereau si erau insetati de Hristos, erau saraci cu duhul.
      Cum se poate ca ortodoxia sa nu fi remarcat istoria? Cand ortodoxia, adica dreapta vietuire in Hristos- calea, adevarul si viata- este calauza vietii, integralitatea si impinirea ei. Ortodoxia este insasi miezul istoriei si chiar intreaga istorie, de vreme ce toate se raporteaza la Biserica si la Hristos. Fara ortodoxie nu exista istorie, pentru ca totul ar fi zadarnic si sortit pieirii. Ortodoxia este lumina istoriei- restul este intuneric. Oare ortodoxia se supune istoriei si se lasa condusa de ea, sau ortodoxia conduce istoria din chiar centrul ei? L-as intreba pe Parinte cine a fugit de istorie, caci nu inteleg care ortodox traitor autentic a fugit de istorie? Mucenicii inchisorilor comuniste au fugit de istorie? Sau toti oamenii de-alungul istoriei care au ascultat indemnul Mantuitorului de a da Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu ce e a Lui Dumnezeu? Nu inteleg lace  poate sa se fi referit Parintele. In orice caz, cei care au fugit nu sunt caracteristici ortodoxiei. Aceia pe drept cuvant pot fi numiti fugari; aceia cu adevarat s-au instrainat. Ortodoxia nu are nici o pata! Petele sunt ale oamenilor care adera intr-o masura mai mare sau mai mica la Biserica.
      Ortodoxia nu a creat idoli! Imaginea pe care o configureaza Parintele, arata foarte bine, probabil, cu situatia protestantilor, a catolicilor sau a altor secte, care dintru inceput sufera criza lipsirii de Sfantul Duh. Duhul Sfant nu poate aduce criza. Ar insemna atunci ca Biserica l-a pierdut pe Duhul Sfant… Dar Mantuitorul ne-a spus ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor.
      Sunt multe de spus. Nu stiu in ce momente, in ce context si pentru cine a scris aceste idei, dar ele sunt in mare parte straine de Ortodoxie.
      Va rog sa faceti aprecieri la ce am scris si sunt deschis discutiei si analizei acestor subiecte.
      Doamne ajuta!

  3. ...

    Foarte bun articolul, mi-a plăcut, autorul a ştiut foarte bine să puncteze şi să găsească punctele slabe sau greşelile din Ortodoxie, însă întrebarea finală totuşi parcă rămâine fără răspuns. Probabil fiecare dintre noi ar trebui să-şi pună această întrebare mai des pentru a afla răspunsul, atât la nivel personal cât şi cel eclesial.
    E discutabil într-adevăr, pentru că mai toată lumea este pur şi simplu terefiată când aude de schimbare sau transformare în Ortodoxie, şi acest lucru nu este tocmai nefundamentat. Bineânţeles că Biserica are nevoie de anumite schimbări însă dacă acestea nu pot fi bine dirijate de adevăraţi "oameni (bărbaţi) ai Duhului", pentru că nu ştiu dacă în ziua de astăzi se mai găseşte un "Sfânt Vasile cel Mare" ş.a. prin care să se poată înfăptui asemenea lucrări, schimbări, şi decât acestea să se facă într-un mod greşit poate că e mai bine să "nu se facă deloc", pentru că fără îndoială se găsesc alţii care ştiu cum să ruleze în favoarea lor şi în defavoarea Ortodoxiei. Să nu uităm că "peştele de la cap se strică" şi "de la coadă se curăţă". Însă s-ar putea de data asta ca curăţirea să necesite începerea ei chiar de la cap…
    Personal sunt şi eu de părerea că Ortodoxia suferă o deformare destul de mare însă nu ştiu dacă mai e posibilă o revenire sau schimbare majoră spre bine, important este ca nucleul, esenţa să rămână neatinsă şi deoarece în Ortodoxie Centrul este Iisus Hristos – atunci vădit avem nevoie ca apropierea noastră de Divino-Umana Persoană, care este însăşi Dumnezeu, să se realizeze într-un mod cât mai strâns, continuu şi trainic, mai întâi la nivel personal, deoarece  "auto"-corectarea în Ortodoxie depinde de apropierea noastră de Hristos. Elementarul – trăirea după Evanghelie, respectarea ei.
    S-ar putea dezbate zile şi nopţi întregi pe această temă pentru că probleme, subiecte sunt din păcate foarte multe, însă aceasta să nu fie şi să nu rămână doar "o luptă" dintre mentalităţi, mai mult sau mai puţin apropiate de ceea ce este Ortodoxia.

  4. Mirela

    Mi se pare destul de deplasat modul in care parintele vorbeste despre Ortodoxie si gasesc multe neadevaruri in aceste fragmente din jurnalul parintelui. Radu a exprimat cat se poate de clar parerea lui care coincide cu a mea.

  5. ioan roman

    astazi am intrat pentru prima data pe acest blog; de fapt se facea trimitere de pe pelerin ortodox, site pe care il citesc ca sa ma deconectez; nu sunt membru al Bisericii Ortodoxe dar imi place sa citesc despre articolele care apar pe cateva situri chiar si neoficiale ale bisericii; am citit acest articol, dupa aceea cel despre anafora barceloniana si altele… am ramas foarte placut impresionat si va transmit felicitari din inima. sunteti la inaltime

  6. Cristian

    Readuc la minte:
    Biserica nu este si nu poate fi in criza!
    atentie
    personal cred ca doar schmemann (nu il recunosc ca si parinte duhovnicesc) era inecat in ceea ce a expus
    Continuare: criza este in noi

  7. pr. Vasile

    Eu cred ca Radu si cei care au scris dupa el, s-au agatat doar de unele cuvinte ale pr. Smeman, aratandu-si nemultumirea fata de unele idei care, la prima vedere, scandalizeaza. In realitate el sunt adevarate si doar noi umblam cu idealuri inexistente.
    Nimeni nu ataca Ortodoxia in esenta ei, ci ortodoxismul (sper ca ati sesizat diferenta), adica ceea ce a devenit Ortodoxia, inclusiv prin contributia slujitorilor ei. Iar daca noi nu recunoastem ca trairea noastra, dar chiar si anumite forme de cult pe care le propunem credinciosilor, nu mai au nimic comun cu Evanghelia si Biserica Apostolica, atunci chiar ca ne lipseste simtul auto-critic, de care vorbeste pr. Smeman.
    Marele teolog occidental propune sa ne eliberam de lucrurile inutile si sa mergem la esenta crestinismului, dar nu sa continuam sa aparam ceea ce Hristos si Apostolii cu siguranta ar fi condamnat: diferitele obiceiuri pagane, slujbele arhieresti (care nu seamana nici 10% cu o Liturghie savarsita de un Apostol), diferitele reguli prin care indepartam crestinii de la Potir in loc sa-i apropiem etc.
    Daca gresesc, il rog pe pr. Petru sa ma corecteze.
    Doamne ajuta. Iertati!

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      Părinte Vasile. Cunosc râvna sfinţiei voastre pentru adevăr şi apreciez acest lucru.
      Eu în mod intenţionat nu am răspuns la comentarii, ci am aşteptat să o facă altcineva.
      O întrebare retorică: Oare fariseii au realizat vreodată că învinuirile aduse de Hristos la adresa lor erau adevărate? Formal ei erau cei mai buni împlinitori ai Legii, dar de ce oare Hristos nu-i luadă pentru asta, ci din contra?

  8. Cristina

    Sunt absolut de acord cu afirmațiile părintelui Schmemann si cu comentariul genial al părintelui Petru.
    Criza este mare, probabil tot atât de mare ca 2000 de ani în urmă, numai că de data aceasta Hristos n-o să vină personal să ne salveze, ci o să aștepte să înțelegem, măcar acum, peste atâția ani, mesajul Său adevărat.
    Părinte Petru, îmi pare rău dacă v-am supărat anterior. Să știți  apreciez ceea ce faceți. Dacă înainte îmi păreați prea categoric, acum admir cumpătarea de care dați dovadă. Este lăudabil faptul că puneți soarta ortodoxiei și a Bisericii mai presus decât propriul statut.
    P.S. Am fost recent la o conferință juridică la care unii judecători s-au considerat ofensați(!) și s-au mirat (!!!)de declarația unui expert străin care afirma că justiția în Moldova este coruptă. Sună absurd, dar așa a fost. 
    E nevoie de demnitate și curaj pentru a recunoaște adevărul. Adevărul de obicei doare, dar el aduce schimbarea. Doamne ajuta!

  9. lusortodoxia

    Chiar şi după trecerea a mai bine de trei decenii expunerea părintelui Schmemann rămîne actuală şi se face tot mai simţită necesitatea ca aceste punctări ale lui să fie scoase în evidenţă,  întrucât criza despre care vorbeşte (cu regret) s-a acutizat.
    Cristian scrie ca pe o lozincă, că Biserica nu este si nu poate fi în criză. Acceptabil, fiindcă Biserica nu poate intra în criză de adevăr, ea însăşi fiind stîlp al adevărului pe care nici porţile iadului nu-l pot contesta şi birui. Numai că Cristian (după cum mi se pare) n-a înţeles că părintele Schmemann vorbeşte de fapt nu de criza Bisericii lui Hristos, cu care Ortodoxia în esenţa ei sigur se poate identifica, ci de ortodoxismul care îndrăzneşte impertinent să se identifice cu Ortodoxia şi Biserica lui Hristos.

  10. ioan

     
    Articolul este foarte confuz ! Pare a fi rezultanta unui exces de "teologie intelectuala "  care dupa parerea autorului a inlocuit viziunea crestina, si aici sunt de acord  cu autorul!
     
    Aici se vorbeste  cand despre "atmosfera ortodoxiei…care trebuie schimbata,apoi depre "tragedia istoriei Ortodoxiei (tragedia nu poate fi a Ortodoxiei)sau se vorbeste despre revigorarea Ortodoxiei (si nu a ortodoxismului, dupa unele comentarii de pe blog).Se mai spune in articol ca "Numeroasele obstacole care stau în calea acestei revigorări nu se datorează celor păcătoşi, ci îşi află originea în ceea care pare a fi esenţa Ortodoxiei"????!!!! 
    Dati-mi va rog o definitie a Ortodoxiei!Adevărul este Hristos , Biserica Ortodoxă.Cuvîntul Ortodox asta înseamnă!Aceasta Biserica a fost intemeiata mai intai
    pe patimile lui Hristos, apoi pe cele ale Apostolilor Sai, iar apoi pe cele ale mucenicilor, de-a
    lungul veacurilor.Si revenind la articol de ce am ajuns in secolul 20 sa vorbim despre ce "pare pare a fi esenţa Ortodoxiei:dualismul format de pietism şi teologia intelectuală)si nu vorbim despre ce ESTE Ortodoxia!  Daca vrem sa schimbam ceva trebuie sa cunoastem bine ADEVARUL ORTODOX,si pe urma sa vedem unde ne situam fiecare dintre noi in raport cu  ADEVARUL!
     Ce-i de facut? Ce este scris in paginile Vechiului Testament ca faceau israelitii cand ii ajugea cutitul la os"se imbracau in sac si isi puneau cenusa in cap" sau ce au facut ninivitenii la propovaduirea lui Iona! Dar e greu sa renuntam la trufia mintii , preferam sa fim preocupati de cucerirea occidentului si nu a vietii vesnice!    NU este pace necredinciosilor;

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      Haideţi să trecem la lucruri concrete şi să recunoaştem că nu tot ce “se oferă” drept Ortodoxie este chiar ortodox. Vi se pare imposibil? Deloc! Vi se pare smintitor a spune sau, cum zic unii, “a scoate la lumină toate astea”? Mie mi se pare şi mai smintitor de a spune că totul e OK, pentru că lumea asta nu-i proastă ca să nu înţeleagă unde este autentic şi unde e prefăcătorie.
      Atunci când vom refuza de a boteza, cununa şi înmormânta pe cei care fac astea doar ca pe un obicei, dar fără a crede, vom arăta că vrem schimbarea.
      Atunci când “duhul” slujbelor va prevala asupra “literei”, cred că va fi un pas important spre schimbare. Eu când aud cum se citeşte prin Bisericile noastre (inclusiv Biblia, care de fapt nu se prea citeşte), îmi vine să o iau la fugă şi-L rog pe Dumnezeu dacă “îi este greu” să asculte “rugăciunile” noastre, măcar să nu ne pedepească pentru sacrilegiul făcut. Bineînţeles vrem să respectăm Tipicul, dar oare câţi ştiu ce este Tipicul şi cum s-a format el?

      Unii consideră că prin acest cuvinte eu aduc defavoare Bisericii şi aceasta nu poate fi considerată o lucrare misionară. Eu am o altă părere şi-L las pe Dumnezeu să judece, căci cu siguranţă o va face altfel.
      Sunt de acord cu pr. Schmemann că ceea ce a ajuns Ortodoxia, este o criză, inclusiv în ce priveşte abordarea teologică a unor lucruri. Uitaţi-vă cum decurg lucrările de pregătire a “Marelui Sinod Pan-ortodox” şi veţi fi deacord cu mine.
      Pe de altă parte, Facultăţile noastre de teologie deformează în loc să formeze, iar dacă în acea şcoală mai e şi corupţie (cum se mai întâmplă pe alocuri), atunci ea trebuie închisă urgent şi tar fi cazul să se plătească despăgubiri morale studenţilor care s-au înscris la ea din imprudenţă. Asta am ajuns…
      Şi acum aceeaşi întrebare: “Ce e de făcut?”

  11. ioan

     
     Noi suntem lucratori prosti ai ortodoxiei  si nu  Ortodoxia a ajuns in criza!
    Din pricina noastra ne legam de pacat ,de noi tine sa umblam dupa trup sau dupa duh!!Darul Duhului Sfant se da dupa masura credintei!
     
    Nu este anormal ca dupa o perioada atee de mai bine de 40 de ani ,lucrurile sa stea in acest fel!Dar sa incepi sa punctezi in mod repetat aceste greseli e ca si cum un medic in loc sa incerce sa dea  un tratament bolnavului ii insira bolile ca pe un repros si pe urma il intreaba ce e de facut!
     
     
    Chiar daca  duhul slujbelor nu mai prevaleaza asupra literei si  de vei vedea preot beat, cazut in sant, du-te si-i saruta mana si indata te-ai umplut de harul lui Dumnezeu ! Ca nu se amesteca niciodata pacatele lui cu harul lui Dumnezeu, care l-a luat la hirotonie, ca atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucreaza in virtutea sa personala, ci in virtutea harului care l-a primit. Daca n-a fost vrednic, la judecata ia mai mare munca decat crestinii, ca cei tari, tare se vor cerca; caruia i s-a dat mult, mult se va cere; si mai mult va fi batuta sluga aceea care a stiut voia, decat cea care n-a stiut ( Luca 12,48 ).
     
    Dar acest lucru este al Domnului Hristos, nu-i al nostru sa judecam. Noi ne plecam harului lui Dumnezeu, ca  a spus Mantuitorul la popor: El, ca Dumnezeu, ii mustra pe carturari si pe arhierei, dar poporului nu i-a dat voie sa-i mustre.
     
    Spunem ca facultatile de teologie deformeaza !Dar cine ne impiedica sa punem mana pe cartile sfintilor parinti si sa cunoastem adevarul din ele?

  12. © Ieromonah Petru Pruteanu

    Numai reieşind din "soluţia" pe care aţi dat-o cu privire la Facultăţile de Teologie, arătaţi o gândire naivă şi utopică. 
    Şi nu ştiu de ce lipsa duhului în slujbele noastre vi se pare un lucru mărunt, iar teoria romano-catolică despre "gratia indelebilis" o luaţi drept dogmă ortodoxă?
    Iar când s-a spus că "Ortodoxia este în criză" nu s-a exagerat sau greşit deloc. De exemplu, felul cum sunt percepute Sfintele Taine în Biserică e departe de a fi ortodox, dar toată lumea tace şi crede că e OK. Totuşi nu este OK. Şi dacă cineva nu înţelege asta, nu înseamnă că trebuie să umblăm cu triumfalisme goale şi mai departe.
    Ortodoxia noastră nu mai este Ortodoxia Evanghelie şi a Sf. Părinţi. Nici măcar la nivel teoretic (în sensul înţelegerii obiective a teologiei), ne mai vorbind de practică (care constituie deja aspectul subiectiv). 

  13. ioan

     
    Si daca vedeti cu claritate toate aceste lucruri de ce nu va puneti la punct ,fiind un exemplu pentru noi ce traim in aceste greseli!  Exemplul unui sfant are putere de schimbare!
     
    Si apropo de sfinti si de teologie:Cel mai bun teolog este cel care traieste in ADEVAR !Ce studii teologice au avut Sfintii Apostoli sau Sfantul Spiridon, sau Maria Egipteanca? 

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      1. Eu nu sunt sfânt, dar încerc să fiu un exemplu bun pentru cei care mă cunosc. Ştiu că sunt departe, dar eu încerc… Dvstră cu siguranţă nu aveţi de unde şti în ce măsură reuşesc, dar poate că pr. Schmemann, George Florovsky sau mai ales Iustin Popovici ar fi nişte exemple mult mai demne de urmat.
      2. Este un mare fals a spune că Apostolii nu au avut şcoală. Dar 3 ani şi jumătate pe lângă cel mai mare profesor din lume, Hristos Domnul? Şi de ce să nu recunoaştem că numărul sfinţilor fără carte, dar care să fi avut un rol determinant în teologia noastră, a fost extrem de mic. Chiar Dumnezeu alege pentru neamuri pe cel mai învăţat Apostol, Saul de Tars, pt că avea de realizat o misiune specială pe care niciunul din cel 12 nu ar fi putut-o face. Unii mai cred că şi hirotonia dă minte, dar ceea ce vedem cu ochiul liber ne demonstrează că nu este aşa.

  14. lusortodoxia

    A-l învinui pe  părintele Petru de careva defavoare adusă Bisericii, prin cele publicate de către el, este după părerea mea egal cu a-L învinui pe Mîntuitorul, că ar fi făcut sminteală prin vădirea fariseismului. De fapt El a şi fost acuzat, dar de fariseii înşişi şi nicidecum de cei care căutau calea spre Împărăţia lui Dumnezeu, care la sigur nu trece prin fariseism. 
    Oare chiar în zilele noastre se crede că la poporul lui Dumnezeu, la Biserică se adaugă ( aluzie la Fapte 2,41) sufletele prin botezarea aşa formală, căci altfel nu poţi s-o numeşti, cînd candidaţilor li se spune doar în ce zi şi la ce oră să vină cu un ştergar şi se săvîrşeşte într-un mod angro şi cu o frecvenţă pe care nu o au nici taxi-urile într-un oraş?

  15. ioan

     Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu.Că zice Mântuitorul: “Nu tot cel ce-mi zice: “Doamne, Doamne”, va intra întru împărăţia lui Dumnezeu”. Mai mult să faci cu fapta, decât să vorbeşti cu cuvântul. Că lumea este plină de vorbe, dar puţini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine si cuvantul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, indemnul, predica, cartile bune. Dar de la cuvinte trebuie sa trecem si la fapte, ca “dupa faptele tale te voi judeca”, zice Domnul (…). Noi trebuie sa vorbim putin si numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof intr-o carte: “Cine spune tot ce stie, acela stie putin si prost!” Daca am fi facut si noi in viata macar a zecea parte din cat am invatat pe altii, tot ne-ar mantui Dumnezeu!

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      Şi eu, dar cred că şi pr. Schmemann suntem deacord cu cele scrise mai sus. Numai că ele nu au nicio legătură cu subiectul, ci sunt vorbe goale şi apanaj al unei gândiri lipsite de principii sănătoase. Vi se pare mare ispravă că aţi citat nişte texte biblice? Cred că nu sunteţi naiv să credeţi că eu n-aş putea-o face, dar la ce bun să spunem în public, lucruri pe care fiecare trebuie să le facă în taină.
      Dar ce facem cu cele care ţin de Biserica întreagă?

      Nu-i prima dată când observ că oamenii care nu mai au ce spune şi sunt în afara subiectului, trec la lecţii de “înaltă duhovnicie” cu critici foarte personale. Cât de caraghios e…

  16. ioan

    Sfintite Parinte modul de gandire infatisat de acest articol constituie primul pas spre caderea in erezie!

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      Cum se numeşte erezia şi de cine a fost condamnată? Şi argumentaţi-vă cât mai sistematic poziţia, nu prin vorbe goale. Iar dacă nu ştiţi să o faceţi, nu-i nicio problemă. Vă înţeleg neştiinţa, dar nu pot să vă înţeleg îndărătnicirea de a apăra ortodoxismul în loc de Ortodoxie.

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      Dumnezeu să ne miluiască pe toţi, iar Sfânta Ortodoxie să o întărească în inimile şi minţile noastre pe veci “nepătată, neîntinată, fără prihană, curată…”.

  17. Octavian Racu

    1. Eu nu înțeleg de unde părintele Schmemann a luat că ortodoxia s-a definit prin opoziție față de un dușman din afară? A fost oare așa ortodoxia din Bizanț sau Țările Românești? Adevărat, a existat o politică a Imperiului țarist în secolului XIX, dar aceasta a avut prea puțin cu ortodoxia.
    2. Despre atitudinea critică nu prea am înțeles. E nevoie o atitudine critică față de noi înșine sau față de ortodoxie? Totuși, ORTODOXIA se confruntă cu o criză sau OMENIREA?
    3. Păr. Schmemann propune tratarea ortodoxiei dintr-o perspectivă postmodernistă, în timp ce ortodoxia nu poate fi ruptă din paradigma tradiționalistă. E o logică periculoasă care ar putea duce la protestantism, cred eu.

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      1. Biserica Ortodoxă ca instituţie (dar vrem nu vrem, ea este şi instituţie) a dus-o cel mai bine până la 313. De atunci, şi mai ales după 380 s-au început problemele. Uneori ele au fost foarte mari. Goana după avantaje din partea statului, indiferent care a fost el, a costat-o mult, inclusiv în organizare, misiune şi chiar cultul liturgic. Dar oare toate acestea nu afectează însăşi esenţa Ortodoxiei? Eu cred că da.
      2. Atitudinea critică trebuie să fie faţă de tot ce este propus ca Ortodoxie, dar nu este în realitate. De exemplu: atitudinea faţă de împărtăşirea cu Sfintele Taine sau, ce să mai zic, atitudinea faţă de divorţ şi recăsătorire. Aici chiar e jale. Şi nu e vorba de slăbiciunea unor persoane izolate, ci de ceea ce OFICIAL se oferă ca fiind Ortodoxia.
      3. Tratarea lui Schmemann, uneori asemănătoare cu cea a protestanţilor, vrea o revenire radicală la epoca primară a creştinismului, pe care neştiutorii o consideră post-modernism. Totuşi, eu consider această întoarcere prea radicală ca imposibilă şi chiar periculoasă. Nu putem nega tot ce s-a întâmplat inclusiv în ultima mie de ani, doar că trebuie să eliminăm tot ce este nociv şi s-a strecurat. Exerciţiul e mai complex şi presupune nu doar studiu asiduu, ci şi o anumită stare duhovnicească şi “discernământ profetic”.

Comentariile sunt închise.