Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.
Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?
Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească.
Dar există această tradiţie în Biserica Ortodoxă de a avea doi îndrumători, adică unul care îmi este duhovnic şi altul doar spoveditor?
Biserica Ortodoxă are şi multe tradiţii nescrise, dar care sunt corecte şi valabile. La romano-catolici toate problemele sunt reglementate în scris, iar atunci când există cazuri particulare sau se schimbă contextul problemei, ei vin cu explicaţii şi precizări la regulamentele vechi sau elaborează altele noi. La noi nu este aşa şi fiecare om este lăsat să-şi formeze conştient şi liber relaţia sa cu duhovnicul. Dacă cineva îi spune unui preot doar anumite lucruri, iar altuia altele, atunci persoana respectivă este în înşelare şi nu va avea folos nici de la o spovedanie, nici de la alta. Eu pot merge să mă spovedesc la un preot din altă parte, dar nu pentru că îmi este ruşine de cel din parohie sau invers, ci pentru că am întrebări şi nevoi duhovniceşti pe care trebuie să le discut cu cineva mai experimentat sau cu care mă înţeleg mai bine. Şi nu este corect ca preotul din parohie să interzică enoriaşilor săi să meargă la alţi preoţi pentru povăţuire duhovnicească sau spovedanie.
Dar dacă am un duhovnic care îmi place foarte mult, dar totuşi nu este de acord cu împărtăşirea mai deasă, ce pot să fac?
În mod normal trebuie să facem ascultare de preotul locului. S-ar putea ca duhovnicul cu care mă văd mai rar, dar cu care mă înţeleg mai bine, să mă îndrume pentru o împărtăşire mai deasă, dar preotul din parohie să nu vrea acest lucru. În acest caz, când voi fi la biserica duhovnicului mă voi împărtăşi ori de câte ori voi putea, dar când voi fi la biserica din cartier sau din sat, să fac aşa cum zice preotul locului, căci şi în aceasta este folos duhovnicesc. Este corect şi bine să ne împărtăşim mai des, dar aceasta nu este totul în viaţa duhovnicească. Eu sunt pentru o împărtăşire mai deasă, dar dacă în anumite Biserici Locale acest lucru nu se practică, credinciosul va face ascultare şi răbdare în parohia lui, iar dacă va merge undeva unde se dă mai des împărtăşania, se poate folosi de aceasta, dar cu discernământ. Împărtăşirea sistematică a credincioşilor este un lucru important, dar nu cred că este motiv de scandal sau de revoluţie, dacă anumiţi preoţi nu înţeleg sau poate au motive îndreptățite să nu dea prea des împărtăşania.
În ce situaţii îmi pot schimba duhovnicul?
Atunci când văd că nu există o comunicare sănătoasă, când observ că preotul mă leagă mai mult de el şi nu de Dumnezeu; când preotul îmi cere să fac lucruri care în mod clar contrazic principiile evanghelice şi morala creştină. Bineînţeles, în mănăstire, lucrurile stau altfel, dar în lume mirenii au mai multă libertate, numai să ştie să o folosească corect, nu pentru a-şi justifica sau ascunde patimile, ci pentru a scăpa de ele şi a se apropia de Dumnezeu.
În interviul de data trecută am atins şi problema relaţiilor conjugale dintre soţi. Unii au găsit acolo răspuns la frământările pe care le aveau şi încearcă să vă urmeze sfaturile. Au mai apărut însă întrebări legate de familiile care nu pot avea copii. Unii preoţi sunt de acord cu fertilizarea „in vitro”, iar alţii categoric nu. De exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă permite fertilizarea „in vitro” dacă materia genetică este de la soţi şi nu este implicată o a treia persoană (donator). Se mai precizează şi inadmisibilitatea dea a face experimente şi manipulări genetice cu celulele sau embrionii. Ce ne puteţi spune la acest subiect?
Aceasta este o problemă foarte complicată şi ca monah nu ştiu dacă voi putea spune prea multe. Există aceste două abordări de care aţi amintit: unii aplică iconomia şi permit fecundarea „in vitro” dacă se foloseşte doar celulele soţilor – şi trebuie să precizăm că aceasta este o iconomie!, dar constatăm că pe lângă embrionul fecundat „in vitro” există şi alţi embrioni, care sunt lăsaţi să moară sau sunt omorâţi, lăsându-se doar unul sau doi pentru gestaţie şi naştere. Deci, atâta timp cât metoda fecundării „in vitro” nu poate folosi un singur embrion, fără să omoare alţi embrioni fecundaţi, problema rămâne foarte serioasă şi tot mai mulţi duhovnici şi chiar oameni de ştiinţă consideră că nu este etic ca de dragul unui embrion să omori mulţi alţii, pentru că toţi sunt egali şi din momentul fecundării fiecare embrion este un om întreg. În acest caz, cea mai bună soluţie pentru familiile fără copii rămâne înfierea. Şi sunt multe cazuri când după ce soţii au înfiat unul sau mai mulţi copii, Dumnezeu le-a dat şi proprii copii, concepuţi şi născuţi pe cale naturală.
Dar sunt familii care deja au recurs la fecundarea „in vitro” şi acum sunt fericiţi că în sfârşit au un copil. Cum abordăm aceste cazuri?
Nu ştiu ce să spun. La moment, din tot ce ştim despre fecundarea „in vitro”, observăm că aceasta implică o formă de avort, pe care medicii încearcă să o numească cu termeni pe care nimeni nu-i înţelege, dar noi o numim ucidere de om, căci credem că embrionul este un om. Dacă cineva a recurs la fecundare „in vitro” din neştiinţă, vom trata cazul cu îngăduinţă şi înţelegere, iar pruncul născut pe această cale trebuie abordat ca şi orice alt copil. În general însă, soţii credincioşi trebuie îndemnaţi să nu facă acest lucru, ci ori să înfieze copiii străini şi să-i crească ca pe ai lor înşişi, ori să rămână fără copii, căci naşterea de copii nu este un scop în sine, ci un rod al iubirii dintre soţ şi soţie. Există soţi care nu pot avea copii, dar pentru că au văzut în aceasta voia lui Dumnezeu, ei trăiesc în credinţă, sunt fericiţi şi mulţumiţi, fără să cârtească. Bineînţeles, dacă unul dintre soţi are careva probleme de sănătate ce pot fi tratate prin medicamente sau chirurgical, acest lucru se acceptă şi nu este păcat. Dar e bine ca în astfel de cazuri să ne adresăm la medici credincioşi, care să nu recurgă la metode abortive. La fel şi în cazul contracepţiei: se poate aplica iconomia în anumite cazuri de contracepţie neabortivă, dar nicidecum nu pot fi acceptate metodele abortive de contracepţie. Trebuie cu multă înţelepciune şi atenţie să spunem acest lucru mirenilor, iar preoţii din lume trebuie să fie informaţi şi să aibă o abordare echilibrată şi părintească faţă de problemele familiei de astăzi.
Comentariile sunt închise.